In depăşirea suferinţelor există un sens adânc, fiindcă omul, depăşindu-le, se căleşte şi se desăvârşeşte.
O astfel de suferinţă poate fi şi dragostea neîmpărtăşită - însă este important cum anume o depăşim.
Mai întâi de toate, trebuie să ne punem întrebarea: „Şi de ce, la drept vorbind, dragostea mea ar trebui să fie împărtăşită?” Bineînţeles, omul vrea să fie iubit. Şi eu, de exemplu, vreau să fiu milionar - dar în virtutea cărui fapt ar trebui să fiu milionar? Şi dacă voi începe să mă amărâsc din această cauză, voi deveni un om profund nefericit şi pe deasupra bolnav.
Cauza stării acesteia se află în egoism, în faptul că mă socot vrednic de toate bunătăţile - dar de unde şi până unde să fiu vrednic? Eu, om păcătos, nu pot să fiu vrednic de ele - iar dacă le am totuşi pe unele, trebuie să-l dau pentru asta mulţumită lui Dumnezeu. Şi dacă-mi place cineva, asta nu înseamnă defel că trebuie să-i plac şi eu lui. Cu cât este mai egoist omul, cu atât e mai nefericit, gân- dindu-se: „Şi asta trebuie să-mi aparţină!”
Ca atare, învingerea suferinţei înseamnă învingerea propriului egoism şi înălţarea de la egoism la duhovnicie. Da, omului i-a fost dată voinţă liberă, însă şi celuilalt i s-a dat voinţă liberă. El poate să iubească, poate şi să nu iubească.
Noi trebuie să înţelegem că există pronie dumnezeiască, şi că nici un fir de păr din capul omului nu cade fără voia lui Dumnezeu, adică Domnul îi iubeşte si încearcă să-i îndrume spre mântuire până şi pe necredincioşi şi sad ferească de lucrurile vătămătoare pentru mântuire, fără a le încălca libertatea. In situaţia de dragoste neîmpărtăşită, poate că şi prin asta îi fereşte de aşa ceva, şi trebuie să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă cu noi. Aceasta este o manifestare a iubirii dumnezeieşti.
Se întâmplă ca omul pur şi simplu să nu fie gata de întemeierea unei familii. Când fata este pregătită pentru viaţa de familie, Domnul îi trimite omul potrivit. Ea poate fi şi urâţică, şi prostuţă, cum o fi, dar El îi va trimite om, pe când alta poate fi şi frumoasă, dar nu i se dă om, fiindcă nu este pregătită.
In general, trebuie înţeles că temeiul dragostei este Dumnezeu, El e izvorul ei. Odată născut, pruncul se hrăneşte nu doar cu lapte, ci şi cu dragostea părintească, şi va căuta toată viaţa această dragoste, cunoscând-o (asa ar trebui) încă din primele zile de viaţă. Acest sistem de viaţă - dragostea între oameni - este lăsat de Dumnezeu, iar dragostea - acesta este un moment foarte important - cere jertfelnicie. Uneori este îmbinată cu suferinţa.
Cel mai înfricoşător lucru este că omul contemporan înţelege dragostea numai ca plăcere. EI nu acceptă suferinţele şi vrea să trăiască numai în desfătări - dar dacă în viaţa omului nu există suferinţe, este neroditor si devine, ca să zic aşa, „gunoi cosmic”.
Pr. Serghie Nikolaev
Dragostea adevarata, Edituara Sophia
Cumpara cartea "Dragostea adevarata"
-
Egoismul aduce intotdeauna tristete si neliniste
Publicat in : Credinta -
Egoismul, izvor de suferinta
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.