În mintea noastră s-a fixat o imagine „idilică” despre om, poate și datorită „temerii” de a ne vedea așa cum suntem, ori din cauza „neputinței” de a cunoaște lumea așa cum este ea în realitate.

Într-adevăr, cei care au „inima curată” pe toate le văd bune, dar văd în același timp și partea întunecată a lumii, inclusiv a sufletului omenesc.

Asta nu înseamnă că toate mărturiile istoriei ne vor zdruncina credința în cine este omul cu adevărat, ca purtător al Chipului lui Dumnezeu și ca menire pe acest pământ.
Dar, nici nu ne vom hrăni cu „fantasme”, cât timp realitatea ne pune înainte, fără putință de tăgadă, atrocitățile pe care oamenii le-au comis de-a lungul timpului, înclusiv în vremurile noastre.

Dintotdeauna omul a furat tot ce se poate fura și a ucis tot ce se poate ucide. Primul care a încercat să-L „fenteze” pe Dumnezeu a fost Adam, chiar dacă are oarecum circumstanțe atenuante, deoarece fiind „necopt” duhovnicește, s-a lăsat amăgit de diavol.

Totuși, „mobilul” faptei rămâne: Adam a dorit să pună mâna pe ceea ce nu i se cuvenea de la sine. Adică a încercat să fure „vrednicia” de a fi asemenea lui Dumnezeu, fără a se osteni, călcând porunca dumnezeiască și apucând pe căi lăturalnice, specifice șmecherilor din toate timpurile.

A venit apoi rândul nostru, urmașii lui Adam, să furăm „pe căi legale”, ori în mod abuziv, tot ce se poate „lua cu japca”: de la idei și cuvinte..., până la libertatea și dreptul de a trăi al semenilor noștri.

Bineînțeles că nu toți oamenii sunt hoți, ucigaşi..., sau care fac fel de fel de nelegiuiri. Sunt și oameni buni în această lume, dar, așa cum spunea Părintele Porfirie Kavsokalivitul, o parte dintre ei sunt nepăsători față de chemarea lui Dumnezeu, adică nu se pocăiesc, nu se spovedesc, nu se ostenesc pe calea duhovnicească și nu pun în lucrare darurile primite.

Din această cauză ei rămân „ogoare neroditoare”, deși ar fi putut face mult bine în această lume, existând riscul ca răul să-i prindă și să-i „răvășească” mai târziu, împingându-i până la săvârșirea unor fărădelegi.

Referitor la cauzele acestor derapaje în viață, Părintele Irineu, Episcop de Ecaterinburg și Irbitk, sublinia rolul determinant pe care îl are educația copiilor în mediul familial.
Să nu credem că omul este „prin firea sa bun și cinstit”. După Cuvântul Sfintei Scripturi, din firea sa omul este înclinat spre a săvârși răul, încă de la o vârstă fragedă: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine” (Romani 7, 19-21).

Aceste cuvinte nu ne dau însă dreptul să justificăm faptele noastre rele. Din contră, Sf. Apostol Pavel arată că, dacă copii fiind, nu am fost învățați de părinți să mergem pe calea binelui, mai târziu voința va înclina tot mai mult spre răul cu care ne-am obișnuit, gândindu-l, vorbindu-l și săvârșindu-l!

De aceea, chiar dacă un copil este inteligent, dacă nu primește o educație corespunzătoare în familie, la vârsta potrivită, va crește „strâmb” și s-ar putea să se rătăcească definitiv pe cale...

Teologul francez Jean-Claude Larchet vorbea despre firea omenească căzută într-o „stare vrednică de plâns”. Asta înseamnă că oamenii nu au rămas așa cum au fost creați de Dumnezeu. La început firea omului se înrudea cu firea îngerească. Astăzi, firea noastră perververtită de răutăți a ajuns să semene cu cea dobitocească și din ce în ce mai mult cu cea drăcească.

De asemenea, trupul omului s-a schimbat, adică a devenit „îngroşat, învârtoşat, târât de şuvoiul vieţuirii animalice şi simţuale”, și de aici toate „frământările, nestatornicia, sfâşierile interioare şi împotrivirile”, care la început îi erau omului necunoscute.

Aceasta este starea anormală a trupului, o stare „materialnică, dobitocească şi pieritoare”, adăugată peste adevărata fire omenească; este acea „îmbrăcăminte de piele” despre care se spune în Sfânta Scriptură: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Facerea 3, 21).

Din acel moment, trupul a început să fie perceput ca un simplu „obiect”, și această stare falsă s-a accentuat pe măsură ce tot mai mulți oameni au folosit și folosesc trupul ca „unealtă a plăcerii şi a împlinirii patimilor”.

Și așa am uitat că trupul e „locuit de suflet” și că este „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19), ajungând doar un „lucru oarecare printre celelalte lucruri din această lume”, de care oricine poate dispune după bunul său plac, până la a-l afișa în toată goliciunea, a-l abuza, chinui și ucide.

Urmările căderii omului în păcat nu s-au oprit însă aici, din contră, ele s-au amplificat de la o generație la alta, proporțional cu răutățile în care umanitatea a ales să persevereze și să facă „progrese”.

Durerea interioară, pe care mulți o resimt, aparent fără nici o explicație, vine de la „ruperea” de Dumnezeu și de la „sfâşierea dintre suflet şi trup”. Iar cauza este una singură: păcatele personale și ale întregii lumi.

Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că sufletul, care poartă în sine dorul de Dumnezeu, de bine, de frumos, de armonie, de iubire..., a fost „înlănțuit de trup și târât de pornirile cărnii”, ajungând astfel „robul” trupului. Și mai înseamnă ceva: sufletul și trupul nostru au ajuns „vrăjmași” care se luptă mereu unul cu celălalt. (Jean-Claude Larchet, „Acesta este trupul meu...”, Editura Sophia, București, 2006).

Marcați fiind de acest conflict lăuntric permanent și „orbiți” de dorințele carnale, cultivate și întreținute prin toate mijloacele de informare în masă, câți dintre noi s-au întrebat vreodată: în ce măsură mai sunt eu însumi..., sau am ajuns ceea ce alții au vrut să „devin”?

Sorin Lungu

 

• Ce este pacatul?
  Publicat in : Editoriale
• Pacatul
  Publicat in : Religie
• Pacatul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti