Părintele Paisie Olaru de la Sihla era o minune de om, un înger în trup, un dar al lui Dumnezeu. Cu toate că era mai exigent cu persoana sa şi cu ucenicii lui, Părintele avea o blândeţe de mamă pentru copii ei, pe toţi ceilalţi îi primea cu dragoste şi pentru fiecare creştin avea o vorbă bună, un sfat de îmbărbătare, încurajare şi nu în ultimul rând, o binecuvântare părintească. Părintele Paisie nu era mulţumit cu o stare caldă sau rece în materie de credinţă, ci să ai permanent o stare de fierbinţeală faţă de Dumnezeu, faţă de Hristos.
Glasul Părintelui, vocea lui Hristos
La sfârşitul spovedaniei, spunea astfel: „Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă binecuvinteze; Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească; Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în rai, cu drepţii, să vă primească!
Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi aceştia, şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor! Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo, un colţişor de rai le rânduieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin!“.
Drumul spre sihăstrie
Auzind de Părintele Paisie, la început, de la portarul liceului, care fusese staret la o manastire şi care fusese desfiinţată, am pornit spre Moldova, eu şi cu prietenul meu Dumitru Ulezu, noi fiind din Constanţa. După mai multe peripeţii, am ajuns la Părintele la chilie şi ne-am aşezat la coadă. Măi, Mitică, îi spun eu prietenului, intri tu primul să vedem ce îţi spune. Când a ieşit, Mitică a zis: „Părintele mi-a spus că trebuie să mă fac monah”. Eu m-am îngândurat puţin, dar cu inima strânsă cât un purice am intrat.
Pe mine, Părintele m-a ţinut mai mult decât prietenul meu, iar la sfârşit a spus: „Tu, fiule, nu eşti pregătit acum pentru călugărie, trebuie să mergi în lume vei fi militar, vei avea familie, copii şi, spre sfârşitul vieţii, cu voia Domnului, vei fi şi monah. Dar, să ştii de la mine un lucru; nu există desăvârşire, fără suferinţă”. Eu îi spusesem Părintelui Paisie că trec printr-o încercare mare, să se roage pentru mine. De la Părintele Paisie, eu am plecat acasă, la Constanţa, iar prietenul meu, Dumitru Ulezu s-a oprit la poarta mănăstirii Dervent. Este vorba de Părintele Dionisie de la mănăstirea Agapia Veche.
Eşti în suferinţă, te afli pe cale
Necesitatea suferinţei se impune ca o condiţie primordială pentru înaintarea pe calea maturităţii duhovniceşti, nu înainte de a ajunge la sinceritatea în faţa propriului suflet.
Omul singur nu poate lucruri măreţe, nu poate merge prea departe pe calea desăvârşirii spirituale, mai devreme sau mai târziu el eşuează în faţa suferinţei dacă nu se va lăsa inundat de dragostea lui Dumnezeu. Suferinţa trebuie privită în lumina dragostei lui Dumnezeu pentru om, care nu-l lasă pe acesta să se piardă, ci prin încercări şi suferinţe îl ajută să se întoarcă la adevăratul sens al vieţii, la adevărata lui misiune divină pe pământ. Dar de ce ne trebuie neapărat încercarea, suferinţa? Pentru că în suferinţă, primim răbdare, smerenie, compasiune, credinţă, dragoste, nădejde şi toate celelalte daruri ale Duhului Sfânt. „Până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere“ ne spune Sf. Isaac Sirul. Însă „fără încercare nu cunoaşte smerenia“. În afara suferinţei orice abandonare a situării dependente nu este decât o nouă şi mai subtilă ascundere, care nu poate ajunge la adevărata dragoste. Ai văzut un om în suferinţă, aleargă degrabă la el, căci acolo este Duhul Sfânt, acolo este Hristos.
Maturitatea duhovnicească nu vine din bibliotecă, din Universitate, din cărţi şi contemplaţie, ci din încercări şi suferinţă. De acolo ne vine şi viaţa veşnică. Mulţi se întreabă de ce este nevoie de nevoinţă duhovnicească pentru a mă mântui? Hristos a suferit pentru mine, de ce să mai sufăr şi eu? Marii filozofi au reuşit să sperie omenirea prin spectacolul durerii lumii, dar, în cele din urmă, au găsit trei remedii pentru înlăturarea durerii: arta, mila, contemplaţia pură. S-ar putea spune că filozoful vrea să fugă de durere cu ajutorul milei, în timp ce sfântul umblă disperat după durere. Numai suferinţa probează pe omul care se crede pe cale, care se crede apropiat de Dumnezeu.
Ai grijă ce ceri, pentru că vei primi
Pentru dobândirea dragostei dumnezeieşti este nevoie de suferinţă, pentru că „noi, oamenii, suferim îndumnezeirea“ ne spune Alexandru Mironescu, iar dragostea este angajare ontologică deplină, nu doar o conceptualizare a ei; calea către şi întru dragoste, situarea omului în orizontul jertfei, necesită o înfricoşătoare consecvenţă, deoarece suferinţa înseamnă „a adăuga foc peste foc“ potrivit Sfântului Ioan Scăraru. Se ştie că „pe calea Lui se umblă din veac şi din neam în neam prin cruce şi moarte.
[…] Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu tihnă“ ne spune acelaşi sfânt. În afara suferinţei orice urcare este un risc, iar Sf. Isaac Sirul avertizează: „Să nu-ţi îngrămădeşti flacără în sânul tău fără necazuri mai puternice ale trupului tău“; iar altundeva: „Când afli deci pace neschimbată în calea ta, teme-te, pentru că eşti departe de cărarea pe care păşesc picioarele obosite ale sfinţilor“.
Simbolul suferinţei este semnul prin excelenţă care defineşte pe omul iertător, omul răbdător, omul iubirii depline, omul jertfelnic. Un astfel de om era Părintele Paisie Olaru de la Sihla, care în ultimii cinci ani din viaţă a primit suferinţa orbirii, adică el care susţinea faptul că omul nu poate ajunge la viaţa veşnică, decât prin suferinţă. A primit această neputinţă cu demnitate, cu dragoste, cu nădejdea dobândirii vieţii veşnice. Şi noi credem nu numai că a dobândit-o, ci a aterizat direct în braţele Mântuitorului, aşa cum îi plăcea să spună regretatului Părinte duhovnic Teofil Părăianu, el fiind orb din naştere.
Preacuvioase Părinte Paisie, de acolo din ceruri, roagă-te pentru noi. Amin.
Doamne, ajută!
Ştefan Popa
Stefan Popa
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.