Fostul Stareţ al Sfintei Mănăstiri Secu, Arhimandritul Gherontie Ştefan, avea totdeauna grijă să nu stânjenească liniştea Cuviosului, sub a cărui protecţie, în rugăciune, îi încredinţase obştea sa, spunând:
„Eu n-am timpul necesar, sunt prea îngropat în grijile administraţiei, căci şantierul ăsta, atât de mare, mi-a luat şi rugăciunea şi liniştea din suflet, dar Părintele Antim e ca un soare, care-mi dă putere şi-mi mai alungă neputinţa.
Eu mă încredinţez evlaviei lui şi sunt dator bunăvoirii sale, dar el n-are nevoie de nimic din cele ce i-aş oferi.
A rămas neschimbat în hotărârea sa.
In chilie nu ajung să intru, că el mă întâmpină cu privirea în jos, cerându-mi blagoslovenie şi iertare, iar eu îi spun să se roage pentru mine şi pentru obşte.
Şi să ştii, măi Costică, că el se roagă îndelung toată noaptea - postul şi rugăciunea îi dă putere, de aceea şi înfăţişarea lui este luminoasă şi plină de prezenţa harului lui Dumnezeu".
Apoi, bătrânul Protosinghel Valeriu, un călugăr iscusit şi plin de energie, un plămân sănătos al Sfintei Mănăstiri Secu, avea şi el cuvinte mari despre Părintele Antim:
„Măi frate, vezi câtă treabă avem noi acum la hramul mănăstirii. Nu ştiu cum se face, dar pe toate le finalizăm cu bine prin voinţa lui Dumnezeu. Că le facem pe toate bune, este rugăciunea Cuviosului nostru, care cu câteva zile în urmă, mi-a spus:
«Nu vă necăjiţi de nimic, că pe toate le aşează Dumnezeu, cum vrea El!»
Bătrânul s-a dus în adâncul chiliei lui să-şi facă rânduiala, ca de obicei, iar Marele Cuvios, în stăruinţele sale ascetice, n-a ales pustia şi nici peştera, ci din chilia lui şi-a făcut pustie şi peşteră sărăcăcioasă, prin statornicia gândurilor şi curăţia inimii şi cu luptă chinuitoare şi aprigă - de care numai Hristos Mântuitorul ştia şi o vedea - şi-a căpătat vrednicia cerească.
Mare este Harul lui Dumnezeu.
Dacă la Sfânta Mănăstire Secu făcea lumină pe calea pocăinţei Părintele Antim, la Sfânta Mănăstire Sihăstria, la o distanţă de doar 3-4 kilometri erau cei doi mari Cuvioşi, cu mult câştig duhovnicesc: Părinţii Paisie şi Cleopa, care laolaltă cu Părintele Antim alcătuiau sfeşnicul cu trei lumini care cultiva pe raza mănăstirilor lor duhul smereniei în lumina rugăciunilor şi virtuţile mântuitoare, îmbogăţind în credinţă şi nădejde pe acei creştini râvnitori pentru cele dumnezeieşti.
De aceea şi spun că, pe distanţa de la o mănăstire la alta, coboară din înălţime îngerii spre a arăta, în chip minu Părintele Antim are îndrăzneală către Dumnezeu, căci,el ochi a fost pentru cei orbi, picioare pentru cei ologi, lumină pentru cei întunecaţi, uşurare pentru cei apăsaţi şi mângâiere pentru cei suferinzi.
Cuviosul Antim Găină a înţeles foarte bine că tăcerea este de aur şi că e destul să respiri, ca să dai slavă lui Dumnezeu.
Şi situaţia aceasta, de adâncă tăcere, nu a durat doar câteva zile sau câteva luni, ci destui ani, stăpânindu-şi simţirile înspre înăuntru, pentru a înfunda drumul spre cele din afară, de unde vin toate şiretlicurile şi vicleniile.
Parintele Antim Gaina. Pustnicul fara pustie, Editura Ortodoxia
Cumpara cartea "Parintele Antim Gaina. Pustnicul fara pustie"
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.