Vă voi povesti acum un caz din experienţa mea. O tânără de treizeci şi doi de ani - să o numim Liudmila - a venit la mine plângându-se de senzaţia că e de multă vreme într-o capcană. „Intotdeauna sunt datoare cu ceva la toţi", se amăra ea. După spusele Liudmilei, ea nu face faţă cerinţelor vieţii, din care cauză are o stare de oboseală cronică şi un constant sentiment de vinovăţie.
Liudmila are o fetiţă de şapte ani, pe care a făcut-o cu fostul soţ, de care s-a despărţit; acesta practic nu plăteşte pensie alimentară şi, în general, „se pare că a plecat în America"; dintre oamenii apropiaţi nu avea decât câţiva prieteni şi părinţii, care locuiau în alt oraş. Cu o jumătate de an în urmă tatăl ei se îmbolnăvise grav.
Am rugat-o pe Liudmila să-mi spună cum se desfăşoară o zi absolut obişnuită de-a ei - şi ea şi-a amintit o zi care a fost „picătura ce a umplut paharul": tocmai atunci a luat hotărârea de a solicita asistenţa psihologului.
In ajun, seara, Liudmila a luat legătura pe Skype cu părinţii şi a stat de vorbă cu ei până seara. După discuţie, care a agitat-o, mult timp nu a putut să adoarmă. In cele din urmă, spre dimineaţă, a reuşit, dar n-a mai auzit deşteptătorul şi s-a trezit cu o oră mai târziu ca de obicei. Uitându-se la ceas, Liudmila şi-a dat seama că întârzie la serviciu - iar acolo era perioada bilanţurilor şi nu avea voie să întârzie.
Pregătindu-se să meargă la muncă, a ţipat la fetiţă, pe care trebuia să o ducă la şcoală, din cauză că „se învârte prea mult". Când era deja pe drum, femeia şi-a dat seama că în graba sa a uitat să dea de mâncare motanului.
Ajungând la serviciu, a primit o săpuneală de la şef. Pe urmă, de-a lungul zilei de lucru, obosită şi amărâtă, a greşit de câteva ori, încurcându-i pe colegii care lucrau în aceeaşi echipă cu ea. Seara, Liudmila s-a dus acasă şi pe drum se gândea cât de mult a obosit de această muncă plicticoasă şi grea, care îi consumă mult timp şi multă energie, dar nu-i aduce nici o satisfacţie - or, cândva visa să lucreze într-un cu totul alt domeniu.
Liudmila a terminat Conservatorul, însă cariera de muzician nu aducea bani, şi a fost nevoită s-o părăsească. Din cauza necesităţii de a se întreţine cu un copil mic în grijă, nu numai că n-a putut să se ocupe cu ceea ce îi place, ci nici să meargă la părinţi, să-şi ajute tatăl să se interneze într-un spital bun, s-o ajute pe mama ei să îl îngrijească.
Am început să discutăm felul în care percepe ea fiecare episod, şi Liudmila a recunoscut că s-a simţit vinovată de-a lungul întregii zile. Este vorba de o vinovăţie care, după spusele ei, „se adună într-un bulgăre enorm", de care este imposibil să te fereşti: vinovăţie faţă de părinţi pentru faptul că nu poate fi alături de ei; vinovăţie faţă de fiică pentru faptul că nu s-a abţinut şi a ţipat la ea (şi, în general, pentru faptul că nu reuşeşte să-i acorde suficientă atenţie); vinovăţie faţă de animalul de casă pentru faptul că nu s-a îngrijit de el; faţă de şef şi colegi pentru faptul că i-a încurcat; în fine, faţă de ea însăşi pentru faptul că viaţa ei se scurge în agitaţie, că nu îi mai rămân timp şi puteri pentru a lua o pauză şi a face lumină în sine însăşi.
Mie mi s-a părut că nici pe departe nu era vorba de vinovăţie în toate situaţiile. Am încercat, pentru început, să elucidăm sentimentele ei în privinţa şefului. La întrebarea dacă chiar se simte vinovată faţă de el, Liudmila a răspuns afirmativ. „Rezultă că îl compătimiţi pe şef? Vă este milă de el?" După ce a stat o vreme pe gânduri, a încuviinţat din cap şi a zis: „Păi da, e de compătimit, toată secţia e în grija lui, şi s-ar părea că are şi în familie probleme." Când am făcut observaţia că Liudmila a spus asta forţându-se, ea a căzut din nou pe gânduri, dar în cele din urmă a fost de acord cu mine. Şi a adăugat pe neaşteptate: „Parcă aş încerca să mă conving singură."
După o vreme, Liudmila a ajuns la concluzia că nu îi pare rău câtuşi de puţin de şef, şi probabil că nici vinovată faţă de el nu se simte cu nimic. Şi nici faţă de colegi. Poate că vinovată a fost în ziua aceea doar faţă de colega sa cea mai apropiată, cu care are o relaţie strânsă - însă aceasta, din câte spune Liudmila, tocmai că nu s-a supărat deloc (sau, cel puţin, nu lăsa să se vadă).
Ceea ce simţea Liudmila faţă de ceilalţi colegi e mai degrabă un sentiment de disconfort şi nesiguranţă de sine provocat de teama cronică de dezaprobare. Niciodată n-a fost ameninţată că va fi dată afară; totuşi, pentru ea era important să rămână în ochii colegilor o bună profesionistă, care nu greşeşte niciodată.
Ea a ajuns la concluzia că vinovăţia faţă de colegi se deosebeşte în mod serios de cea faţă de părinţi, fiică şi chiar motan (pe care Liudmila îl iubea mult). Totodată, nici tatăl, nici mama, nici fiica (evident, nici animalul) n-o condamnau şi nu o acuzau de indiferenţă. Şi grija pentru ei avea mare valoare pentru Liudmila.
A devenit clar că acum nu poate fi „pe placul tuturor", fiindcă este simultan responsabilă faţă de mulţi. Pentru Liudmila a fost o mare uşurare să înţeleagă că în situaţia ei lucrul acesta e imposibil - cel puţin atâta timp cât e singură. Pe de altă parte, trebuia să elucidăm ce aport se cere de la ea în fiecare dintre cazuri. Să fie ideală nu se poate, dar anumite lucruri e perfect capabilă să facă.
Liudmila a hotărât să-şi ia un mic concediu fără plată şi să se ducă la părinţi împreună cu fetiţa, ca să rezolve la faţa locului cu internarea tatălui. Desigur, ar trebui atunci ca fetiţa să lipsească de la şcoală (lucru care bineînţeles că ar putea fi apreciat drept iresponsabilitate din partea mamei), dar pe de altă Liudmila a recunoscut că fiica ei va putea atunci să se odihnească, să fie cu mama şi cu bunicii, ridicându-le totodată moralul. Liudmila a discutat situaţia cu învăţătoarea, care s-a dovedit a fi foarte înţelegătoare.
Problema motanului a fost la început anevoie de rezolvat. Liudmila nu voia să-l dea la un hotel pentru animale, deoarece i se părea că acolo n-o să se simtă bine - dar după o vreme a hotărât că poate să-şi roage vecina bătrână să treacă de două ori pe zi şi să-i dea de mâncare în schimbul unei mici recompense financiare.
Aşadar, perspectiva călătoriei a devenit reală, dar au rămas neclare cât timp ar trebui pentru a rezolva problema spitalului. In cele din urmă, „bântuind" pe Internet şi dând câteva telefoane, Liudmila a ajuns la concluzia că îndeplinirea acestei sarcini poate lua în jur de două săptămâni. Am discutat posibilitatea ei de a-şi lua un concediu atât de lung, şi s-a arătat că nu va fi simplu să facă asta: va trebui să obţină acordul conducerii, să facă rost de banii necesari. Totuşi, varianta „nu mă duc" a fost respinsă ca fiind total neconvenabilă. Când Liudmila a înţeles că apucă în mod conştient pe o cale dificilă ca să le fie bine unor oameni apropiaţi, gândul acesta i-a dat puteri: a reuşit să-şi convingă şeful, iar bani a împrumutat de la un prieten vechi.
După ce s-a întors, am continuat să lucrăm împreună. Liudmila se considera vinovată şi faţă de fiica ei. N-avea putere să o ducă la cercuri, nu reuşea să facă cu ea o limbă străină, câteodată chiar îşi vărsa nervii pe ea... Desigur, Liudmila nu era o mamă ideală, dar când am început să analizăm relaţia ei cu fetiţa s-a dovedit că în pofida conflictelor periodice această relaţie era una foarte apropiată. Pe Liudmila a interesat-o întotdeauna cum îi merge fiicei sale nu doar la şcoală, ci şi „în general", nu o certa pentru notele proaste, nu era zgârcită la mângâieri. După o vreme, Liudmila a recunoscut că fetiţa este unul dintre principalele sensuri ale vieţii sale şi că face - şi va face - pentru ea tot posibilul. Această recunoaştere i-a permis să se ierte parţial pentru faptul că nu e o mamă ideală.
In mod logic, după această iertare relaţia Liudmilei cu fiica sa a devenit şi mai bună: acum se certau mai rar, şi dacă se întâmpla aşa ceva pacea se restabilea între ele cu mult mai repede. Pentru Liudmila a devenit mai uşor să-şi ceară iertare de la fetiţă.
Inţelegerea faptului că fiica este unul dintre principalele sensuri ale vieţii ei i-a permis să se împace cu faptul că nu prea îşi iubeşte munca şi că meseria de muzicant a rămas abandonată. Cu toate astea, pentru Liudmila era important şi să-şi discute viitorul profesional. Timp liber nu avea, serviciul din acel moment nu era compatibil cu o carieră muzicală. Să îl schimbe nu merita, din considerente financiare. In cele din urmă, Liudmila a hotărât să mai aştepte cu schimbările radicale, dar să se ocupe, puţin câte puţin, cu căutarea unui job care să-i permită să se ocupe şi de muzică.
Spre sfârşitul perioadei de lucru cu mine a fost însufleţită de faptul că a făcut cunoştinţă cu un muzician de talent, care i-a propus să ia parte la un proiect. Câştigul financiar nu era garantat, dar proiectul i s-a părut foarte interesant şi - principalul - nu necesita să investească în el mult timp...
Frământările ei s-au atenuat în mod vizibil, însă, desigur, o vreme tot a mai continuat să fie chinuită de faptul că nu le poate da fiicei şi părinţilor atât cât ar fi vrut.
Câteodată, împăcarea cu realitatea că nu poţi rezolva toate problemele creşte, într-adevăr, foarte încet. Pe această cale ne poate ajuta înţelegerea faptului că un asemenea sentiment de vinovăţie apare nu din stat degeaba şi nepăsare, ci din aceea că avem curajul să ne asumăm răspunderea pentru multe.
Suldina Marina
Fragment din cartea "Vinovatia", Editura Sophia
-
Rusinea si vinovatia
Publicat in : Editoriale -
Complexul psihologic de vinovatie
Publicat in : Morala -
Taina rabdarii
Publicat in : Religie -
Sa multumim sentimentului nostru de vinovatie
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.