Odată, la o conferinţă, după o comunicare în care - mi se părea mie - expusesem bine esenţa sentimentului de vinovăţie, mi-a fost pusă o întrebare care la început m-a lăsat perplexă:

„Dar nu s-ar putea şi fără vinovăţie? Oare nu ne este suficient să înţelegem, pur şi simplu, ce e bine şi ce e rău? De ce mai am nevoie de acest sentiment, dacă la nivel raţional pot să înţeleg ce trebuie să fac şi ce nu?"

Această întrebare a fost pusă de cineva care nu avea legătură cu psihologia, dar să „renunţăm" la vinovăţie ne cheamă şi mulţi psihologi contemporani. Am căzut pe gânduri în mod serios cu privire la felul în care ar fi mai bine să răspund la ea. Chiar aşa, la ce ne trebuie sentimentul vinovăţiei?

Din păcate sau din fericire, viaţa e multilaterală şi neprevăzută, iar unele situaţii prezintă dileme morale extrem de dificile. Câteodată, omului încurcat nu-i ajută nici un
argument al raţiunii, nici o lege dintre cele pe care le ştie, nici o autoritate. Singura cale este cea de a lua aminte la tine însuţi, la conştiinţa ta, în spatele căreia stă însuşi Domnul Dumnezeu.

Asta nu înseamnă că trebuie să ne luăm orbeşte după sentimentul vinovăţiei, fiindcă el - aşa cum ştim acum - ne poate comunica tot felul de lucruri. Trebuie să reflectăm asupra acestei „epistole", vorbind cu Dumnezeu - dar dacă nu am auzit „epistola" ca atare, pur şi simplu n-avem la ce să reflectăm.

A ne asculta pe noi înşine este singurul lucru care ne rămâne în situaţii dificile, contradictorii. „Numai conştiinţa", scria Viktor Frankl, „poate pune în acord legea morală «veşnică», generală, cu situaţia concretă a omului concret. Viaţa potrivit conştiinţei este întotdeauna viaţă absolut individual-personală corespunzătoare unei situaţii absolut concrete, cu tot ce poate defini existenţa noastră unică şi irepetabilă. Conştiinţa ia întotdeauna în considerare concreteţea existenţei mele personale."

Să trag concluzia că vinovăţia e de folos m-au făcut şi studiile efectuate asupra psihopaţilor. Câteodată e mai uşor să ne convingem că ceva este necesar atunci când acel ceva lipseşte cu desăvârşire. Ţin să precizez că termenul „psihopat" are multiple semnificaţii. De pildă, în tradiţia de la noi desemnează de obicei o oarecare patologie severă a caracterului, ce se extinde asupra tuturor sferelor vieţii sale, provoacă mari probleme de comunicare, chinuindu-l atât pe psihopat, cât şi pe cei din jurul lui. Există multe forme de psihopatie, acestea sunt foarte diverse.

Cuvântul „psihopat" mai are însă şi alt înţeles, în care îl utilizează cunoscutul cercetător Robert Hare în cartea sa Lipsiţi de conştiinţă: înfricoşătoarea lume a psihopaţilor. Pe acei psihopaţi despre care vorbeşte Hare mulţi îi numesc „sociopaţi". Cine sunt aceşti psihopaţi? După spusele lui Hare, ei sunt „prădători sociali, care farmecă, folosesc oamenii în propriile scopuri şi îşi croiesc drum fără nici o milă, lăsând o urmă largă alcătuită din inimi zdrobite, speranţe nerealizate şi buzunare goale. Lipsiţi total de conştiinţă şi compasiune, ei iau ce vor şi fac ce le place, încălcând totodată normele şi regulile sociale fără cel mai mic sentiment de vinovăţie sau părere de rău".

Aceştia sunt oameni incapabili să aibă compasiune, să simtă dragoste şi ataşament. Ei nu ştiu ce este ruşinea, sfiala le e străină, nu simt anxietate şi frică (ori le simt într-o formă „ştearsă", limitată), suferinţele profunde le sunt necunoscute. Psihopaţii nu sunt chinuiţi niciodată de conştiinţă, nu simt vinovăţie. Si rareori sunt capabili de muncă îndelungată, stăruitoare.

Nu este de mirare că adeseori ei devin violatori, ucigaşi, pedofili. In cel mai bun caz, aceşti oameni se ţin de tâlhării, de escrocherii, de şantaj, de maşinaţii, devin gigolo. Probabil că psihopaţi cu „mâini absolut curate" nu există: chiar dacă nu comit fapte ce contravin pe faţă Codului penal, ei aproape întotdeauna înşală, trădează, „bagă strâmbe", practică violenţa psihologică - şi toate astea fără cele mai mici mustrări de conştiinţă.

Conform datelor lui Robert Hare, 20% dintre clienţii închisorilor sunt psihopaţi, şi tocmai psihopaţii sunt responsabili pentru comiterea a peste 50% dintre infracţiunile grave.

Cel mai degrabă, psihopatia e o patologie înnăscută, şi nici un fel de educaţie nu poate schimba personalitatea unui asemenea om. Există copii psihopaţi care au crescut în familii cu părinţi absolut normali, umani şi iubitori, distingându-se de la o vârstă fragedă printr-o deosebită cruzime şi printr-un comportament antisocial. Ei se ţin de furtişaguri, îşi bat joc de copiii mai slabi, omoară animale - şi părinţii nu pot face nimic.

Nu demult, o colegă care lucrează într-un spital de psihiatrie povestea despre o fată de paisprezece ani care şi-a omorât vecina înfuriindu-se din cauză că aceasta i-a făcut observaţie. Fata i-a provocat bătrânei 167 răni de cuţit. Psihologii care au lucrat cu adolescenta au observat că acesteia nu-i pare câtuşi de puţin rău pentru cele întâmplate. Mai mult decât atât, ea a recunoscut că s-a oprit doar pentru că i-a obosit mâna. Ii părea doar puţin rău că din cauza celor petrecute este acum nevoită să-şi petreacă timpul plictisindu-se în spital.

Totuşi, psihopatul nu poate fi numit iresponsabil. El e capabil să gândească raţional, e capabil să înţeleagă bine urmările faptelor sale. Din această cauză, consideră majoritatea psihiatrilor, locul psihopaţilor nu este în spital, unde nu pot fi ajutaţi, ci în închisoare, unde vor fi izolaţi de societate şi nu vor putea provoca daune oamenilor.
Conform statisticilor, majoritatea psihopaţilor care au făcut închisoare pentru omor sau viol comit, după ce sunt puşi în libertate, aceleaşi crime - şi asta fiindcă ei nu se căiesc niciodată cu adevărat pentru ceea ce au făcut. Specialiştii se îngrozesc atunci când psihopatul povesteşte cum dezmembra un cadavru - aşa, liniştit, de parcă vorbeşte despre pregătirea unei salate.

Care este însă cauza acestei fantastice lipse de inimă? De ce sunt aşa oamenii aceştia? După cum am spus deja, mulţi psihiatri sunt înclinaţi să considere că psihopaţii sunt sănătoşi. Activitatea lor psihică pare a corespunde tuturor criteriilor indispensabile - dar ultimele cercetări au arătat că totuşi creierul lor funcţionează întrucâtva altfel. Se poate spune că viaţa lor emoţională este, nu se ştie din ce cauză, mult mai sărăcăcioasă decât la oamenii obişnuiţi. Tocmai această particularitate reprezintă, după cât se pare, cauza comportamentului lor antisocial.

Cel mai trist este faptul că psihopaţii practic nu simt frică şi anxietate. Iată ce povesteşte Robert Hare: „Cercetările de laborator efectuate cu ajutorul aparatelor de  inregistrare au arătat că la psihopaţi nu au loc modificările fiziologice ce însoţesc de obicei sentimentul fricii'.

Frica şi anxietatea sunt percepute de ei superficial, fără acea activare a fiziologiei cu care suntem obişnuiţi noi toti. Ritmul cardiac accelerat, senzaţia de gol în stomac, amorţeala, răcirea extremităţilor, greaţa şi celelalte semnale ale organismului ne ajută nu numai să ne orientăm în lumea înconjurătoare mai rapid decât începem să conştientizăm ceea ce se întâmplă, ci şi să decidem cum vom acţiona în continuare.

Frica şi anxietatea sunt emoţii de care avem neapărată nevoie pentru a ne controla. Mulţi oameni nu fac crime din cauză că se tem de posibilele urmări, şi însemnătatea acestui factor nu trebuie subapreciată. Totuşi, după cum ne amintim, anxietatea reprezintă unul dintre stimulii importanţi ai vinovăţiei: şi ai celei nevrotice, şi ai celei autentice. Emoţiile ne şi ajută, ne şi pun piedici, dar, într-un fel sau altul, influenţa lor determinantă asupra deciziilor pe care le luăm nu poate fi anulată. „In orice caz, tocmai conştientizarea emoţională a consecinţelor ne împinge la o acţiune sau alta", este convins Hare. Adică majoritatea oamenilor nu comit crime nu fiindcă ştiu care sunt regulile, ci fiindcă sunt conectaţi emoţional la viaţă!

La fel ca tuturor celorlalţi, psihopaţilor li se spune din copilărie ce este corect şi ce nu, ce este bine şi ce-i rău, ce este nobil şi ce e josnic. Ei pot fi pedepsiţi pentru răutăţi, ştiu regulile, dar asta nu îi face să urmeze acestor reguli (mai precis, le urmează numai atunci când consideră că le este avantajos - dar şi acel avantaj este de moment, întrucât, datorită pragului crescut de anxietate, psihopaţii sunt rareori capabili să se teamă de urmările pe termen lung).

Desigur, nu se poate spune că nu au deloc glasul controlului lăuntric, însă acestuia, după cum spune Hare, îi lipseşte forţa emoţională: „Atunci când discuţi cu psihopaţi, ideile lor seamănă cu lectura unui text. Atunci când Jeffrey încerca s-o violeze pe Elise, poate că se gândea: «Dacă o să fac asta, pentru mine o să fie mai rău: poate că o să iau SIDA, sau o să rămână gravidă, sau o să mănânc bătaie.» Chiar dacă gândurile acestea i-au trecut realmente prin cap, încărcătura lor emoţională nu era mai mare decât dacă s-ar fi gândit: «Să mă uit azi la meci?» Cu alte cuvinte, el nu examina niciodată în mod serios posibilele urmări ale faptelor sale egoiste - şi nu numai urmările asupra celor din jur, ci nici măcar urmările suferite de el însuşi."

Tocmai lipsa emoţiilor, care sunt atât de obişnuite pentru oamenii normali, îi face antisociali pe psihopaţi - şi, cu toate că ei pot înţelege mental multe lucruri, asta nu le dă mai multă conştiinţă. Mintea fără inimă este nu numai neajutorată, ci şi periculoasă.

Din păcate, aceşti oameni sunt aproape imposibil de ajutat, fiindcă ei înşişi nu suferă - prin urmare, nu consideră că au vreo problemă. De ajutor au nevoie cei de lângă ei.

Si totuşi, Robert Hare insistă că trebuie neapărat lucrat cu psihopaţii - atâta doar că trebuie renunţat o dată pentru totdeauna la iluzia că ei pot fi învăţaţi să simtă mustrări de conştiinţă, să simtă durerea altuia.

Ceea ce se poate face, după părerea lui, în asemenea situaţii, este să se ducă o consecventă muncă de lămurire cu psihopaţii, explicându-li-se că purtarea lor e dezavantajoasă pentru ei înşişi, fiindcă mulţi dintre ei stau o bună parte din viaţă prin închisori şi, cu toate că suferinţele lor sunt superficiale şi nu cad niciodată în depresie, libertatea le este, totuşi, de preferat.

In a doua etapă trebuie să fie învăţaţi metode de comportament care să fie mai adecvate şi mai lipsite de pericol pentru societate. Foarte important este ca lucrul cu psihopatul să înceapă din copilăria timpurie - numai atunci există o şansă să fie prevenite infracţiunile grave de care am vorbit.

Aşadar, viaţa emoţională este un factor important de reglare a relaţiilor şi faptelor noastre. Dacă emoţiile nu ne-ar semnala greşelile pe care le facem, ne-ar veni greu să ne dăm seama ce este bine şi ce-i rău, ce are valoare pentru noi şi ce nu. Voi cita aici foarte nimeritele cuvinte ale arhimandritului Platon Igumnov: „Omul ce rătăceşte în iluzia că moral totul este permis în numele atingerii scopurilor egoiste şi ambiţioase se loveşte inevitabil de conştiinţă, ca de o stâncă subacvatică nevăzută de care se sparge «logica de fier» a tuturor construcţiilor lui. Totodată, el dobândeşte în conştiinţă terenul real şi ferm pe a cărui bază devine capabil să realizeze refacerea morală a personalităţii sale".

Să mulţumim conştiinţei noastre şi sentimentului vinovăţiei pentru faptul că rămânem vii, cu ochii şi urechile deschise - şi, în general, oameni.

MARINA SULDINA

Fragment din cartea "VINOVĂŢIA: CEA ÎNCHIPUITĂ ŞI CEA ADEVĂRATĂ", Editura Sophia

Cumpara cartea "VINOVĂŢIA: CEA ÎNCHIPUITĂ ŞI CEA ADEVĂRATĂ"

 

• Rusinea
  Publicat in : Editoriale
• Rusinea in terapie si in confesional
  Publicat in : Editoriale
• Rusinea de a fi ortodox sau politicianul ortodox in Europa unita
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: