O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului. A Te înfăţişa este cu neputinţă, dar sufletul cunoaşte a Ta venire, şi Tu aduci pace minţii şi îndulcire inimii.1
Pentru noi, oamenii, nu există o tragedie mai mare decât a ne vedea înstrăinaţi de Duhul lui Hristos, căci fără legătura dragostei cu Dumnezeul şi Mântuitorul nostru totul este zadarnic şi lipsit de noimă.
In Sfânta Evanghelie după Ioan găsim o istorisire minunată care ne ajută să pătrundem în taina cunoaşterii adevărului lui Hristos: chemarea la apostolat a ucenicilor Filip şi Natanael.2 Ea ne arată în ce chip ajungem să-L cunoaştem pe Ziditorul nostru, Atotputernicul Dumnezeu, Care pentru noi S-a deşertat pe Sine şi S-a îmbrăcat cu slăbiciunea omenească, ca prin această „slăbiciune" să ne mântuiască şi să ne dea puterea de a purta slava măreţiei Sale. Iar noi ştim că „slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria oamenilor"3.
Hristos îl găseşte pe Filip şi îi spune: „Urmează-Mi." Porunca Domnului este de ajuns pentru ca Filip, om simplu şi lipsit de făţărnicie, să primească îndată chemarea Lui. Răspunsul grabnic, neşovăielnic al lui Filip este insuflat şi de vederea Feţei Domnului, precum şi de energia dătătoare de viaţă a cuvântului Său, care oglindesc în chip desăvârşit dumnezeirea Lui. De asemenea, nu trebuie să uităm că în vremea aceea iudeii aşteptau cu osârdie şi cu mare nădejde venirea Izbăvitorului, urmând astfel evlaviei de veacuri a strămoşilor lor. Toate acestea au făcut cu putinţă desăvârşita ucenicie a lui Filip care, fără zăbavă, L-a urmat pe Hristos.
De îndată ce focul dumnezeiesc al lui Hristos i-a aprins candela sufletului, nimic nu-l mai putea opri acum pe Filip să aprindă la rândul lui şi alte candele. Flacăra iubirii lui Dumnezeu se răspândeşte cu mare repeziciune de la o inimă la alta şi următoarea candelă ce avea să fie aprinsă a fost aceea a lui Natanael. Totuşi, acesta n-a putut să-şi ascundă neîncrederea: cum este cu putinţă ca Mântuitorul să vină dintr-un orăşel atât de neînsemnat precum Nazaretul? Plin de înţelepciunea pe care o dobândise din întâlnirea cu Domnul, Filip îi răspunde simplu: „Vino şi vezi." Intr-adevăr, nu există răspuns mai bun decât acesta: „Vino şi verifică tu însuti acest adevăr, iar dacă El este Adevărul, atunci îti va fi cu neputinţă să te mai îndoieşti."
* * *
Dacă omul caută cu sinceritate şi în mod obiectiv adevărul, îl poate descoperi ca în orice ştiinţă, făcând un experiment. Din acest punct de vedere teologia se aseamănă ştiinţelor empirice, unde mai întâi se formulează o ipoteză şi se concepe o teorie, iar apoi se fac experimente pentru a o verifica. Dacă ipoteza se confirmă, ea este recunoscută ca lege ce guvernează un anumit fenomen fizic. La fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească: învăţăm despre Dumnezeu şi despre căile Lui din experienţă, „punând la încercare" adevărul Său în relaţia noastră cu El. Atunci când adevărul cuvintelor Sale se confirmă, el devine singura lege care ne ocârmuieşte viaţa. Poruncile lui Hristos ne sunt date sub formă de ipoteză. De pildă, Domnul spune: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia," arătându-ne prin aceasta că numai cei ce îmbrăţişează plânsul cel duhovnicesc se vor învrednci de mângâierea nestricăcioasă a Mângâietorului. Hristos Se descoperă pe Sine făpturilor Sale care, fiind chipul lui Dumnezeu, sunt înzestrate cu raţiune şi libertate. In marea Lui bunătate şi milostivire, El ne îngăduie să-L punem la încercare prin voia noastră liberă, precum şi El ne cearcă inimile în fiecare dimineaţă şi în orice clipă, într-adevăr, Domnul voieşte ca noi să venim la El cu o inimă lipsită de vicleşug, de bunăvoie şi fără prejudecăţi, şi să-L „încercăm" cu nevinovăţie aşa cum a făcut Natanael. Dacă „venim şi vedem", Dumnezeu nu va întârzia să ne dea mărturie despre Sine însuşi. Insă ne lasă pe noi să facem primul pas, să ne manifestăm dorinţa de a-L cunoaşte şi de a-L urma de bunăvoie şi cu toată inima. Negrăită este smerenia şi milostivirea lui Dumnezeu, iar cuvintele ce purced din gura Lui îl încurajează pe om să-L „pună la încercare" pe Ziditorul său şi astfel să-L cunoască precum este. Insă, pe cei ce nu L-au încercat pe Dumnezeu, care nu au făcut experimentul lor cu Dumnezeu, Domnul „i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine", după cum spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Romani.
Pentru om, cea mai mare nefericire este să rămână necercat la cuget şi la inimă, adică să nu fi „gustat" vreodată apropierea lui Dumnezeu, nici să se fi învrednicit de cunoaşterea Lui. Cea mai mare nenorocire în această viaţă este să ne lăsăm înşelaţi cu privire la Dumnezeu şi să nu ajungem să „gustăm" sau să simţim Adevărul Lui. Cuvântul grecesc folosit de Sfântul Pavel în Epistola către Romani (1, 28), înseamnă: „cel ce a gustat şi a dobândit cunoştinţă." Tocmai această cunoaştere empirică nemijlocită a adevăratului Dumnezeu este teologia misticii a Bisericii noastre. Este cunoaştere mistică nu pentru că ar fi în vreun fel „ascunsă", ci pentru că nu este exterioară omului, ci este trăită de către „omul cel tainic" al inimii ca dar al Duhului Sfânt. O astfel de cunoaştere a lui Dumnezeu nu se poate dobândi prin simţuri, căci Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii trupeşti, nici cunoscut de către mintea omenească. Omul nu trebuie decât sa vrea să facă acest experiment: dacă primeşte cuvântul lui Hristos şi-l împlineşte în viaţa sa, va putea verifica apoi lăuntric adevărul acestui cuvânt şi-l va îmbrăţişa cu toată inima, statornicindu-l drept legea fiinţei sale. Atunci i se vor deschide ochii duhovniceşti, iar inima i se va trezi la credinţa care devine astfel „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute".
Precum trupul este înzestrat cu simţul pipăitului, al auzului şi al văzului, tot aşa şi sufletul omului, inima lui, işi are simţurile sale. Când omul îmbrăţişează pocăinţa şi trăieşte potrivit cuvântului lui Hristos, simţurile lui duhovniceşti prind viaţă şi el începe să-L vadă pe Dumnezeu, să-L cunoască, să-I audă glasul şi să-I simtă prezenţa în chip negrăit. Pe Dumnezeu nu-L putem cuprinde cu mintea, nici percepe prin simţuri, dar îl putem simţi şi trăi în inima noastră. Inima omului este sălaşul mult dorit al Domnului, iar când Acesta vine să locuiască într-însa, omul simte că se află în întregime în Duhul lui Dumnezeu; începe să preţuiască limba lui Dumnezeu, învaţă să vorbească cu El şi să-I asculte cuvântul. Cu adevărat, neasemuite sunt căile prin care ne împărtăşim de Dumnezeu!
Filip îl cheamă pe Natanael „să vină şi să vadă", sau cum citim în Vechiul Testament, „să guste şi să vadă". Am putea spune, de asemenea, „să guste şi să cunoască". Dar oare ce să cunoască? Să cunoască că Hristos este Domnul, că Domnul este dulce şi bun şi că nu există altul asemenea Lui.
Domnul Se apropie de fiecare om în chip diferit, ca să trezească în el dorinţa de a se dărui cu toată inima milostivului Dumnezeu. Vedem aceasta din cuvântul cu care Mântuitorul l-a întâmpinat pe Natanael. In majoritatea cazurilor, pentru a-i putea împărtăşi omului viaţa cea veşnică, Domnul începe prin a Se smeri pe Sine înaintea lui. Cu Natanael însă El procedează altfel: în loc să Se smerească pe Sine, Hristos îi dezvăluie acestuia ascunzişurile inimii sale, vădind aroganţa cu care s-a apropiat de El („Din Nazaret poate fi ceva bun?") şi strivind-o, însă nu prin cuvinte mustrătoare, ci printr-o neprefăcută blândeţe: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug!" Când Dumnezeu ne striveşte părerea de sine, ne dăruieşte totodată şi puterea să ne tămăduim de ea, în timp ce dacă am merge la un psiholog şi i-am descoperi rănile noastre sufleteşti, acesta ar face probabil o analiză impresionantă a stării noastre, dar am rămâne nevindecaţi. Căci numai Dumnezeu ne poate arăta sărăcia duhovnicească şi, vrând să ne mântuiască, ne insuflă şi ne dă puterea să ne lucrăm mântuirea fără a cădea în deznădejde. Atât de mare este dorinţa lui Hristos de a-i împărtăşi lui Natanael viaţa şi adevărul Său, încât, după ce i-a descoperit mândria ascunsă, îl goleşte cu desăvârşire de ea. Numindu-l israelit în care nu este vicleşug, Domnul nu numai că îi striveşte aroganţa, dar recunoaşte totodată şi dreptatea inimii lui, căci, în ciuda îndoielilor sale, Natanael se hotărâse să vină la Hristos, să-L vadă fată către Fată. De bună seamă, nu doar conţinutul cuvintelor lui Hristos, ci şi energia care le însoţeşte descoperă adevărul şi împărtăşeşte inimii omului harul ce purcede din inima dumnezeiască a Domnului Iisus. Viata în Hristos este asemenea unui iceberg: numai vârful i se poate vedea, însă în puterea lui Dumnezeu stă ascunsă o negrăită măsură a harului pe care El o împărtăşeşte inimii omului potrivit credinţei lui.
Cuvântul Domnului a trezit şi a înviat sufletul lui Natanael. Totuşi, îndrăzneala nu-l părăseşte, căci îl întreabă pe Hristos: „De unde mă cunoşti?" Atunci Domnul continuă să i Se descopere: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin." Aceste cuvinte fac referire la prorocia lui Zaharia din Vechiul Testament, unde „a fi sub smochin" înseamnă a cerceta neîncetat Legea şi cuvântul lui Dumnezeu. Căci Domnul ştia că Natanael cerceta neobosit Scripturile, căutând cu râvnă fiecare urmă a prezenţei lui Dumnezeu în cuvântul Său scris. Cuvântul rostit al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat trebuie să fi răsunat adânc în inima lui, de vreme ce îi fusese adresat personal şi i se potrivea în chip desăvârşit. în clipa aceea Natanael nu putea decât să se recunoască învins, căci inima îi fusese înştiinţată de adevărul Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. El îşi pecetluieşte înfrângerea prin propriul său „Amin", mărturisind: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel", ceea ce înseamnă: „Cu adevărat, Tu eşti Cel pe Care îl căutam în Scripturi sub smochin. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, împăratul lui Israel, Răscumpărătorul lumii".
De îndată ce Natanael şi-a mărturisit credinţa în dumnezeirea Nazarineanului, Domnul întăreşte adevărul născut în inima lui prin cuvintele: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea." Mare este puterea acestui cuvânt, căci este rostit de Atotputernicul Dumnezeu şi dezvăluie esenţa vieţii omului în Hristos - o viaţă dinamică ce nu cunoaşte nici împuţinare, nici stagnare, o viaţă în care neîncetat vom vedea „lucruri mai mari". Potrivit Sfinţilor Părinţi, în veacul ce va să fie îngerii înşişi vor creşte neîncetat întru plinătatea iubirii, iar această creştere nu va avea sfârşit. La fel poate spori şi omul în fiecare zi în cunoaştere şi har încă din viaţa aceasta.
In rai Dumnezeu astfel S-a descoperit pe Sine omului, încât simpla vedere a Ziditorului său îl însufla pe Adam să urmeze virtuţilor şi vieţii Acestuia. După căderea în păcat, Dumnezeu, vrând să-l ridice pe om, a făcut din inima lui ţinta cercetării Sale: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine." Domnul doreşte însă ca şi noi să facem din El tinta vieţii noastre, de aceea se cuvine să stăm la uşa milostivirii Sale şi să batem cu râvnă şi din toată inima. Acest lucru este însă cu putinţă numai dacă rămânem în prezenţa lui Dumnezeu, încercând să cultivăm în inima noastră o simţire duhovnicească şi dumnezeiască. Astfel va veni clipa când uşa inimii se va deschide şi atunci va începe praznicul lui Dumnezeu cu omul. Cel ce petrece neîncetat în prezenţa Domnului va cunoaşte în fiecare zi noi suişuri duhovniceşti în inima lui prin lucrarea dreptei CeIui Preaînalt, adică prin harul Duhului Sfânt. In felul acesta împlinim porunca lui Dumnezeu de a-I aduce neîncetat o cântare nouă. O astfel de viaţă nu poate fi nici statică, nici plictisitoare, căci trăim în prezenţa lui Dumnezeu însuşi. Cei ce au gustat şi au văzut că Domnul este bun ştiu că energia Lui dumnezeiască însuflă neîncetat o nouă cunoaştere şi descoperă noi chipuri prin care inima se lărgeşte în urcuşul ei către Dumnezeu. Ei ştiu că milostivirile Domnului se înnoiesc în fiecare dimineaţă.
Din fire omul este înzestrat cu nevoia de a învăţa şi de a descoperi noi mijloace de cunoaştere, însă în starea lui căzută el caută să-şi satisfacă această nevoie gustând din fructul amar al patimilor. De aceea, atunci când îl părăseşte pe Dumnezeu şi se întoarce către lumea materială se face robul acesteia şi nu mai este în stare să intre în prezenţa Domnului şi să-I urmeze Lui. In pilda despre cina cea mare, vedem că cel ce cumpărase cinci perechi de boi a refuzat chemarea stăpânului casei pentru nici un alt motiv decât aparent urgenta lui nevoie de „a încerca" dobitoacele proaspăt dobândite. Această atitudine este tipică îndeosebi pentru generaţia noastră, cu nestăvilita ei dorinţă de a intra în posesia celor mai noi informaţii sau tehnologii. Stăpânitorul lumii acesteia astfel împovărează inima omului şi îi întunecă mintea, încât în cele din urmă acesta nu mai are puterea să stea înaintea lui Dumnezeu faţă către Faţă. Este firesc ca omul să vrea să sporească în cunoaştere şi să se dezvolte, dar se cuvine a face aceasta îndeosebi în tărâmul Duhului, pentru că acolo ne dăruieşte Dumnezeu înnoirea vieţii, singura „noutate" care are valoare veşnică.
Ca să biruim ispita noutăţii în plan material trebuie să punem mereu un început nou în legătura noastră cu Dumnezeu. Domnul Se bucură când îi cerem să ne arate noi căi de a ne apropia de El şi vine degrabă în ajutorul nostru, căci El însuşi doreşte să ne dăruiască un nou început, un nou har, o nouă prefacere a inimii prin care să ne înălţăm către Dumnezeu, sporind în cunoaşterea Lui. In fiecare zi la sfârşitul Utreniei, la Laude, spunem: „Cântaţi Domnului cântare nouă". Atunci când ne dăruim cu tot sufletul puternicului Duh al lui Dumnezeu, trăim în fiecare zi schimbările aduse de dreapta Celui Preaînalt, iar inima şi duhul nostru se înalţă neîncetat către El prin harul Său. De fiecare dată când izbutim să intrăm în prezenţa Lui, Dumnezeu ne reînnoieşte vederea duhovnicească, ne tămăduieşte inima şi ne împlineşte nădejdea, reîntregindu-ne fiinţa şi dăruindu-ne o tot mai adâncă cunoaştere a Sa prin rugăciune.
Cântarea noastră cea nouă este, aşadar, o cântare de mulţumită şi de dragoste faţă de Dumnezeul nostru cel iubit. Nu mai suntem stăpâniţi de nimicitoarea dorinţă după plăcerile înşelătoare pe care ni le oferă şuvoiul nesfârşit al noutăţilor lumeşti ce condamnă sufletul la înfometare. Fireşte, ne putem folosi cu înţelepciune de aceste „unelte", dar principalul nostru scop trebuie să fie a-L „încerca" pe Dumnezeu în fiecare zi, ca să sporim în cunoaşterea Lui. Potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel, cel ce nu L-a întâlnit şi deci nu L-a „gustat" vreodată pe Dumnezeu este cel mai văduvit dintre toti oamenii, fiindcă este robul întunericului propriei sale voi. Dar dacă îl caută pe Dumnezeu şi gustă harul Lui, va trăi lucruri cu adevărat măreţe în viaţa sa şi va descoperi că înnoirea vieţii în Dumnezeu îi este mai de trebuinţă decât orice altă „noutate" pământească. în felul acesta legătura noastră cu Dumnezeu se adânceşte tot mai mult. (Sfântul Zosima a fost ispitit de gândul că pentru el nu mai există ceva nou în viata duhovnicească. Dar Dumnezeu l-a adus în pustiul de dincolo de Iordan, unde i-a dat o mare lecţie prin Sfânta Maria Egipteanca.) Această creştere a sufletului va continua şi după moarte, când vom cunoaşte adevăruri încă şi mai minunate despre Domnul nostru. Duhul omului îşi află adevărata împlinire în cele ce sunt neclintite, absolute, neschimbate, într-un cuvânt, veşnice.
Dumnezeu doreşte cu osârdie ca omul să se înalţe din putere în putere, din slavă în slavă. El îi dăruieşte toate ale Sale, căci nu suferă ca făptura pe care a zidit-o după chipul şi după asemănarea Sa să fie cu ceva mai prejos decât El însuşi: „Toate ale Mele ale tale sunt." Aceasta este voia Lui pentru noi, iar dacă ne supunem ei, nu numai că nu ne va mai stăpâni vreodată mulţumirea de sine, ci vom tânji a ne apropia tot mai mult de Dumnezeu, flămânzind şi însetând după dreptatea Lui. Tot cel ce-şi pregăteşte inima pentru această creştere dinamică în Hristos va vedea mereu „lucruri mai mari", potrivit făgăduinţei Domnului.
După ce am primit cuvântul lui Dumnezeu, după ce L-am cunoscut pe Domnul şi am gustat adevărul Lui, care a devenit acum singurul temei al fiinţei noastre, devenim sălaşul lui Hristos, al Cărui chip Duhul Sfânt îl întipăreşte în inima noastră. De fiecare dată când ne pogorâm mintea în inimă, aflăm acolo o comoară, mărgăritarul cel de mare preţ, şi simţim dreapta lui Dumnezeu lucrând în noi prin puterea Duhului Sfânt. Atunci răspundem înălţând Domnului o nouă cântare de laudă şi ne ţinem cu tărie de poala hainei Lui, pentru ca Duhul Sfânt să poată lucra în inima noastră, care este acum deschisă harului Său. Cât de mult doreşte Domnul să-I aducem cântări noi! Cum tânjeşte El ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har! Şi cu fiecare creştere a harului Ii vom cânta o nouă cântare de laudă şi de mulţumită.
Sfinţii Părinţi arată că recunoştinţa faţă de Dumnezeu este un izvor nesecat de însuflare, întrucât mintea şi inima încep să vadă tot mai limpede binecuvântările pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră, asupra semenilor noştri şi asupra întregii lumi. Niciodată nu-I vom putea mulţumi îndeajuns Domnului, şi cu cât îl lăudăm şi-L slăvim mai mult, cu atât mai larg se deschid cerurile înaintea noastră. Prorocul Moise, şi împreună cu el toţi drepţii din toate vremurile, a cunoscut din cercare această lucrare minunată a Duhului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu". Duhul lumii acesteia este duhul mândriei, care este potrivnic lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Domnului deschide mintea şi inima omului spre cunoaşterea lucrurilor minunate pe care El ni le-a dăruit. Atunci aducem neîncetat mulţumită lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, chiar şi pentru aerul pe care-l respirăm, cum citim într-una din rugăciunile slujbei Botezului: „Tu spre răsuflare ai revărsat aerul." Acest aer susţine viaţa noastră trupească. Există însă şi un altfel de „aer", o adiere înmiresmată - suflarea Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa lui Adam în rai şi prin care a inspirat neîncetat Biserica Sa, adunarea celor ce iubesc Numele Său şi smerita Lui arătare.
„Mai mari decât acestea veţi vedea" nu se referă numai la creşterea veşnică a sufletului în Dumnezeu, ci şi la acele lucruri minunate pe care le descoperim în Persoana lui Hristos, a Cărui împărăţie este fără de sfârşit. După ce l-a recunoscut pe Natanael ca israelit, şi anume ca om duhovnicesc al cărui ochi lăuntric veghează neîncetat („Israel" înseamnă „mintea care-L vede pe Dumnezeu"), Domnul îi lămureşte apoi firea acestor „lucruri mai mari": „Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Cu alte cuvinte, lucrurile mai mari aparţin lumii ce va să fie. De acum înainte Natanael îl va vedea pe Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos în Care cerul şi pământul sunt unite ca printr-o scară pe care urcă şi coboară îngerii ce slujesc oamenilor. Natanael ştie acum că Legea şi pildele Vechiului Testament şi-au aflat împlinirea în Persoana Domnului Hristos şi că acestea nu au fost decât o pregătire pentru a primi plinătatea descoperirii dumnezeieşti. Unirea lui Dumnezeu cu omul în Iisus Hristos este cu adevărat cea mai mare dintre toate minunile.
După ce ne-am îmbrăcat cu Hristos în Sfântul Botez şi simţurile noastre duhovniceşti au prins viaţă, trebuie să le păstrăm vii şi lucrătoare prin ascultarea faţă de poruncile Domnului şi prin împărtăşirea cu Sfintele Lui Taine. Căci prin aceste simţuri duhovniceşti ajungem să înţelegem cu adevărat fiecare pas pe care îl facem în viaţa noastră şi învăţăm să recunoaştem în fiecare împrejurare lucrarea dreptei lui Dumnezeu, adică energia şi pronia Lui. De aceea se cuvine să purtăm neîncetat în cugetul nostru această minune a învierii simţurilor noastre duhovniceşti, fiindcă ea reînnoieşte şi păstrează viu înlăuntrul nostru duhul recunoştinţei însuflat de Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Ea ne ajută totodată să ne aducem mereu aminte de nesfârşita măreţie a dragostei Sale, cu care El cel dintâi ne-a iubit pe noi „pe când încă îi eram vrăjmaşi".
Arhim. Zaharia Zaharou
Fragment din cartea Adu-ti aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5). Cele trei perioade ale vârstei duhovnicesti in teologia Parintelui Sofronie, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Adu-ti aminte de dragostea cea dintâi"
Note:
1 Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 343.
2 Vezi In. 1,43-51.
3Cf. ICor. 1,25.
-
Relatia spirituala desavarsita a Maicii Domnului cu Duhul Sfant
Publicat in : Maica Domnului -
Cine este Duhul Sfant?
Publicat in : Sfanta Treime -
Si intru Duhul Sfant, Domnul de-viata-facatorul
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.