Chiar cu o seară înainte se întorsese din Patmos. Mi-a cerut să ne trezim dis-de-dimineaţă, aşa cum făceam când eram copii, ca să vedem răsăritul. A vieţii descoperire-apocalipsă.
Eu şi Mpâmpis. Ca pe atunci când încă nu ne pierduserăm în ideologii. Ca atunci când trăiam fără teamă.
Ne-am gândit să urcăm pe culmea Prorocul Ilie. Să bem o cafea şi să aşteptăm cu nostalgie. Intr-adevăr, există ceva mai frumos decât asteptarea plină de dor? Decât acea agonie dulce care te face prunc la pieptul mamei?
Ne-am întâlnit în mahalaua de sus şi am apucat pe drumul ce ducea spre culme. Doamna Irina, văduvă de destui ani şi cu mulţi copii orfani, deschidea cafeneaua înainte de a se lumina de ziuă. Multe cheltuieli, spunea.
Avea cinci guri de hrănit. Clienţii ei erau păstori şi agricultori care plecau în zori la treburi. Intâi cafeaua la chira-Irina, câteva vorbe schimbate cu unul sau altul şi apoi, la pâinea cea de toate zilele. Aşa că treaba la cafenea începea înainte de răsăritul soarelui.
Ne-am aşezat şi am comandat două cafele „greceşti". In acele frumoase ceşti vechi cu urechiuşe. In care nu încap decât două-trei înghiţituri de cafea. Adică exact cât îţi trebuie. La un moment dat, Mpâmpis s-a uitat la ceasul de pe peretele din faţa sa, pierdut printre fotografiile răposatului şi ale întregii familii. Prin casele din Creta acesta este ceva obişnuit.
- Haide, cred că a sosit momentul!
- Să mergem!
Ne-am ridicat plini de avânt.
După puţin ne aflam pe marginea unei prăpăstii abrupte, care n-avea decât câţiva metri, dar era foarte impresionantă. De acolo vedeai cu adevărat totul. In faţă, câmpul; de jur-împrejur, munţii ca o mare îmbrăţişare.
Cerul şi pământul, în armonie.
Ne-am oprit cu evlavie şi am aşteptat ivirea primei raze de lumină. De altfel, asta era pricina pentru care plecaserăm în toiul nopţii. Ca să întâlnim lumina primordială. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric" (Fac. 1, 3-4).
In scurt timp o rază de lumină îşi făcu apariţia. O lumină roşie, aurie, azurie deschidea porţile noii zile. Tocmai în acea clipă, cu neputinţă ceasurilor s-o măsoare, cronometrelor s-o înregistreze, ce scapă controlului tuturor mecanismelor civilizaţiei noastre, asupra întregii zidiri se revărsă o tăcere incredibilă, misterioasă. De spuneai că toate se opriseră din respect pentru viaţa ce începea. Am trăit prezenţa tăcerii absolute. Prezenţa lui Dumnezeu cu puţin înainte de momentul zero. Taina creaţiei. Ca atunci, cu zeci de mii de ani în urmă, când toate erau ascunse în taina pe care niciodată n-o vom putea desluşi, oricât de mult ne-am dori.
Aproape în şoaptă, ca să nu stric sacralitatea clipei, am murmurat în agonie şi totodată extaz:
- Cei ce nu s-au trezit într-o dimineaţă la ceasul răsăritului, în clipa în care mijeşte de ziuă, nu doar ca să se ducă la treabă, ci ca să trăiască adevărul, frumuseţea, forţa vieţii,
au pierdut poate una dintre cele mai importante experienţe duhovniceşti ale vieţii lor.
In clipa aceea, în sutimile acelea de secundă, când beznei nopţii îi ia locul prima lumină a soarelui, în momentul în care este predată mai departe ştafeta universului şi a vieţii, are loc o tăcere mică, neînsemnată, de neperceput pentru cei neexperimentaţi. Toate, vântul, luna, soarele, întunericul, astrele, planetele, vietăţile pentru o clipă se potolesc.
Intră într-o stare de inactivitate. De zici că ţin un minut de reculegere în faţa tainei numite „viată".
Era cumplit de frig. Dar nu ne păsa. Nu exista, cel puţin în clipa aceea, nimic pe care să-l fi dat în schimbul celor trăite. De altfel, pentru clipă trăim. Singura avere a omului. M-am întors şi m-am uitat la Mpâmpis. Lăcrimase. Se pierduse în tăcerea tainei.
- Prietene, în fiecare zi la facultatea noastră se vorbeşte despre Dumnezeu. Dar o asemenea stare de evlavie şi străpungere a inimii n-am trăit. In fiece zi ne pun să citim zeci de pagini din cărţile scrise despre Dumnezeu.
Ne silesc să facem rugăciuni, nepăsători faţă de faptul că rugăciunea este setea de comuniune, şi nu ceva impus.
Insă, crede-mă, niciodată, dar niciodată, n-am trăit o asemenea experienţă.
Am obosit, frate, sub povara atâtor „să nu" şi „trebuie"! Ne-au îndepărtat de adevăr şi de frumuseţile vieţii. Ne-au închis uşile, ferestrele şi mai ales au lăsat iama să pătrundă în inimile noastre, umplându-le de un ger tăios. Vinovăţii, remuşcări, legi, canoane, absenţa bucuriei. Or, viaţa nu poate fi întemniţată. Când încerci asta, atunci se va întoarce după ani şi-ţi va cere ceea ce-i datorezi. Intr-o colivie, într-un acvariu nu-L întâlneşti pe Dumnezeu. Dumnezeu e viaţă şi-L întâlneşti doar când trăieşti.
- Ţi-aminteşti ce ne-a spus acel mirean ce trăia ca un călugăr acolo sus pe Kapandritis, care şi-a pierdut, vânând fantasmele ideologiilor, toate zilele ce i-au fost dăruite de Dumnezeu?
- Copiii mei, un lucru să nu uitaţi niciodată - asta vă spune un om care a îmbătrânit în minciună pentru a afla adevăml vieţii! Un lucru vreau să vă rămână în minte în urma întâlnirii noastre: „Viaţa aceasta a noastră ni se dă o singură dată, este un hapax - cum se spune o ocazie unică. Cel puţin, în forma aceasta autonomă nu se va mai întâmpla să existăm vreodată. Iar noi ce facem în loc să ne-o trăim? Ne târâm de ici-colo, strivind-o..."
Lumina îşi impusese supremaţia pentru încă o zi. Am luat calea întoarcerii spre sat, lăsând în urmă acea cafenea mică de pe colină să-şi continue traseul în istorie. Se luminase de-a binelea. De-a binelea şi viaţa se trezise.
PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS
Fragment din cartea "DUMNEZEU ŞI SINGURĂTATEA", Editura Sophia
Cumpara cartea "DUMNEZEU ŞI SINGURĂTATEA"
-
Timpul si valoarea lui pentru mantuire in Ortodoxie
Publicat in : Editoriale -
Timpul si viata
Publicat in : Editoriale -
Cat de 'al meu' este timpul?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.