Prietenia cu Nicu Steinhardt am legat-o pe la începutul anilor ’50, cei mai rodnici ai tinereţii mele, când dascăli providenţiali îmi dezvăluiseră adevărul creştin, din care îmi făcusem preocuparea de căpetenie. îl cunoscusem prin Paul Simionescu, care mă introdusese într-un cerc de oameni aleşi, cu orientări intelectuale diferite, dar apropiaţi
prin deschiderea spre spiritualitate, educaţia înaltă şi dorinţa comunicării libere, sever supravegheată în regimul totalitar de la noi. Erau între ei prieteni mai vechi, ca Alexandru Duţu şi Paul, sau unii pe care i-am cunoscut acolo, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, Paul Dumitriu. Pe Nicu îl revedeam apoi la slujbele de la Mănăstirea Antim, la profesorul Ştefan Todiraşcu sau la părintele Mihai Avramescu, sau ca cititor asiduu în Biblioteca Academiei unde lucram pe atunci.
Timp de câţiva ani, Nicu Steinhardt m-a vizitat în locuinţa mea din strada Popa Tatu, unde petreceam ceasuri de discuţii pe teme de spiritualitate şi cultură. Despre cărţile pe care le-a descoperit acolo aminteşte el însuşi în Jurnalulfericirii. Rostul lor în apropierea sa de creştinism (era cu şapte-opt ani înainte de Botez.) apare din fidelitatea cu care menţionează autori şi titluri, drept lecturi memorabile. Ar fi putut deopotrivă cita cărţi de Chesterton şi Şalom Aş, Luigi Valii, Guenon, Ananda Coomaraswami, de spiritualitate ebraică, hindusa, islamică şi chineză, sau operele erudite ale lui Marcel Granet, Gustave Schlumberger şi Etienne Gilson. Nimic nu scăpa setei lui neistovite de cunoaştere. Dar în Jurnal s-a mărginit la descrierea unui anume itinerariu intelectual, care l-a dus la fericirea Revelaţiei.
Acest itinerariu a fost presărat, fireşte, nu numai cu lecturi fundamentale, dar şi cu întâlniri providenţiale, experienţe pilduitoare, suferinţe şi spaime, descoperiri cutremurătoare, fulguiri ale luminii celei adevărate. Aşadar, datorez amintirii Părintelui Nicolae de la Rohia observaţia că episodului cărţilor împrumutate şi întâlnirilor lui cu un tânăr - pe atunci - prieten nu trebuie să li se atribuie un rost excesiv în Botezul de la Jilava din 15 martie 1960. Metanoia lui Nicu Steinhardt, schimbarea lui în monahul Nicolae este o taină a întâlnirii cu Dumnezeu şi răsplata sincerităţii, consecvenţei cu care a căutat-o.
De altfel, cine l-a cunoscut personal sau prin scrisul lui pe Nicu Steinhardt îşi dă seama că nu putea fi altminteri. Acest căutător al adevărului şi luptător al Duhului nu era din rândurile celor ce pot fi „convertiţi”, măsura lui intelectuală ar fi deznădăjduit orice încercare naivă de acest soi. Iar prozelitismul - cu rare excepţii - nu este practică ortodoxă, ci ţine de obsesiile altor confesiuni. Respectul faţă de libertatea şi personalitatea celuilalt cere să-i laşi în întregime hotărârile capitale, îndeosebi celui capabil să le ia.
Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu care l-a botezat în celula de ia Jilava spune limpede: „O dată a venit la mine cu dorinţa de a- creştina” (Telegraful român, nr. 17-18, 1991). în corabia care duce către limanul ceresc - cum numea dumnezeiescul Hrisostom Biserica (vezi în Pidcilion) - Nicu Steinhardt ls-a suit doar cu ajutorul Cârmaciului ei, Iisus Hristos, nu împins de alţii.
Virgil Cândea
Parintele Nicolae Steinhardt si fascinatia credintei, Editura Renasterea
Cumpara cartea "Parintele Nicolae Steinhardt si fascinatia credintei"
-
Suflet inzapezit
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.