Cetatea e plina de noroi. Claxoane, nervi, injuraturi, cozi, impozite, rate, facturi. Mondenitati care ne fura linistea rugaciunii. Cu toata aceasta mizerie din noi, suntem contemporani cu Domnul Iisus. Azi. Aici. Si vrem sa ne vindece si pe noi. Revenim la citirea Scripturii, singura care ne pune la curent cu mesajul Neatinsului catre cei atinsi de rautate.
Ierusalim. Noiembrie si praf... Strazi aglomerate, lume agitata si... praf. Pe strazi, un nenorocit. Un om suferind, un nevazator. Acest om nu a putut vedea un rasarit de soare, nu s-a putut bucura de frumusetea cerului instelat. Acest om nu si-a putut vedea niciodata mama. I-a auzit glasul, i-a simtit suflarea calda, dar nu i-a putut vedea chipul. A pipait-o, si-a imaginat-o, dar nu a putut-o vedea niciodata. Nu stia cum arata un om, orice om; nu s-a vazut niciodata in oglinda...
Se credea urat, el, care nu vazuse nimic frumos. Se credea urat si se simtea urat de toti oamenii. Toti isi bateau joc de boala lui, strigau in urma lui. El nu ii vedea, dar ii auzea si suferea in tacere. Suferea. Si era singur in suferinta lui. Nimeni nu-i alina durerea, nimeni nu-i stergea picaturile de lacrimi ce se scurgeau pe sub pleoapele lui, care nu s-au deschis niciodata. Niciodata. Se obisnuise cu boala lui. Dar ramasese singur. Singur si suferind. Nu mai dorea sa traiasca. Isi ridica ochii neputinciosi spre cer si se ruga: “Doamne, ia-ma de aici! Cruta-mi suferinta! Ia-ma la Tine! Nu mai vreau sa traiesc! Sunt singur, Doamne, singur si in lacrimi… Ia-ma in dragostea Ta!” Toti il ocoloeau. Nimeni nu avea timp pentru el. “Doamne, de ce ma mai tii pe pamant?”
Deodata se face galagie in jurul sau. Nu-si da seama ce se intampla. Lumea striga un nume pe care el il mai auzise: Iisus. Auzise ca acest Iisus vindecase multi bolnavi, ba chiar inviase pe morti. Bajbaind, isi facu loc prin multime. Striga, dar incetisor, sa nu deranjeze pe nimeni: “Stapane! Stapane!” Lumea il imbrancea si el cazu jos. Nu renunta. Se ridica... Simti in preajma lui o prezenta ciudata. Cineva deosebit se apropiase de el. Era Cel pe Care lumea Il striga Iisus. Simti mana Acestuia pe ochii lui. Simti cum Acest Iisus a pus tina pe ochii lui. “Du-te si te spala in scaldatoarea Siloamului!” auzi un glas bland. Merse de indata si se spala. Isi ridica ochii la cer. Incepu sa intrezareasca umbre, vazu un inceput de soare si, deodata, exclama: “Vad! Pot sa vad! Minune!”
*
Dintotdeauna m-a cutremurat drama unui nevazator.
M-am intrebat cum percepe acest om viata, cum traieste el, cum se descurca. Auzisem ca acest handicap vizual este compensat de alte daruri. Dar - totusi - nu vede! Ce inseamna viata pentru el?! Iata niste probleme care m-au marcat. Trec pe strada si vad nevazatori. Ma cutremur... Pilda orbului din nastere m-a frapat inca de la prima lectura. Intentia mea a fost sa redau suferinta orbului, sa “strig”... “la garduri”: Nu mai treceti indiferenti pe langa suferinta acestui om! E om ca si voi, nu-l ignorati!
Mi-am creat personajul - orbul din nastere - pornind de la textul scripturistic, dar mi-am permis si o oarecare libertate. In tentativa - sper, reusita - de a scapa de parafraza, am incrercat sa nuantez mai mult partea afectiva. Am accentuat aceasta afectivitate prin pasaje pe care le-am dorit a fi “lirice”. N-am vrut sa neglijez nici actiunea; m-am “folosit” de actiune pentru a emfaza suferinta orbului din nastere. L-am creat pe orb oarecum disperat, deznadajduit, satul de viata aceasta, dar, am pastrat licarirea, urma de speranta. Orbul nu mai vrea sa traiasca, dar nu recurge la gesturi necugetate, in opozitie cu invatatura crestina, nu este un “nou Iuda Iscarioteanul”, ci isi cere sfarsitul de la Dumnezeu, cerandu-I sa-l ia mai repede in dragostea Lui. Sufera, e deznadajduit, dar nu recurge la gesturi extreme, ci pastreaza o amprenta de speranta.
Cadrul creat de mine am incercat sa fie in deplina concordanta cu starile sufletesti ale orbului. Am inceput cu o localizare “averbala”. Lipsa aceasta a verbelor nu este incidentala, ci prin ea eu am urmarit un scop: acela de a reda Ierusalimul prin pleoapele nedeschise vreodata ale Ierusalimului. Am descris Ierusalimul asa cum si-l imagina orbul. Nu puteam da alte detalii (folosind si verbe), pentru ca pentru orb realitatea era cruda si simpla. El doar atat stia: ca este pe ulita cetatii Ierusalimului si simtea (am accentuat simturile) ca este cald.
Pentru orb, alte amanunte nu erau accesibile. Suferinta acestui om napastuit nu poate fi inteleasa de un om care nu a trecut prin calvarul prin care a trecut el. Putem intelege la nivelul mintii (acumuland informatii, procesand datele acumulate si emitand ipoteze, solutii, acuzari sau pareri subiective), putem simti o miscare a inimii, dar nu putem intelege deplin suferinta celui orb. Si totusi, am gasit o “portita” pentru a putea intelege drama lui: simturile lui trebuiau exploatate la maxim: nu vede, dar aude, aude cum ceilalti isi bat joc de el, auzise de Iisus, aude cuvintele Lui; nu vede, dar simte cum mana lui Iisus ii pipaie ochii si ii unge cu tina.
Pentru a-mi atinge tinta, trebuia sa creez un cadru propice. Aveam nevoie de un cadru degajat, pentru a arata singuratatea suferindului. Situatia initiala trebuia sa mi-l delimiteze pe orb ca un personaj izolat de societate si de catre societate. Am repetat intentionat anumite cuvinte cu o incarcatura emotionala deosebita, pentru a mentine acea tensiune de care este nevoie pentru atingerea scopului propus intr-o predica narativa. Am mers pe partea afectiva, accentuand latura materna, nu pentru a stoarce, a “cersi” lacrimi ascultatorilor, ci pentru a putea intelege drama acestui om. Am repetat ostentativ cuvantul “praf”. La inceput am oscilat intre “praf” si “ceata”. Am optat pentru “praf”, pentru a ca atmosfera prafuita sa fie in concordanta cu “praful” care-l impiedica sa vada. El nu vedea nimic, ca si cum i-ar fi intrat praf in ochi. Daca as fi optat pentru “ceata”, insemna ca atmosfera cetoasa era in concordanta cu “ceata ochilor” sai, ceea ce nu era cazul. Daca ar fi vazut ca prin ceata insemna ca nu era orb total, ca intrezarea ceva, chiar daca inca neclar. Am facut si un joc de cuvinte: se credea urat… si se simtea urat.
Necunoscand frumosul, nu putea cunoaste nici antonimul frumosului, uratul. Am fortat nota putintel, pentru a accentua drama si a mentine tensiunea de care aveam nevoie. Am facut conexiunea suferinta - singurate. Nu pot sa zic ca-l vizualizez pe orb cu dureri fizice cumplite, ci suferinta lui este de alta natura: este “altfel” decat ceilalti, este marginalizat, este izolat, este insingurat, aproape depersonalizat, caci o persoana care nu intra in contact cu alte persoane risca sa piarda contactul social, sa se dezumanizeze, sa se “animalizeze”. Desi acest pericol nu l-a parasit nici pe orb, el nu s-a depersonalizat, ci i-a ramas demnitatea personala, i-a ramas umbra de speranta. Momentul declansator este punctul de pornire care face samanta de incredere sa germineze: Iisus a intrat in cetate. Daca Iisus n-ar fi intrat in Ierusalim, nu stim care ar fi fost soarta orbului; orice speculatii ar fi gratuite si neintemeiate. Actiunea se desfasoara gradat. Fiecare cuvant am incercat sa-l pun “cu talc”, cu menirea lui, nu doar asa sa fie pus pe foaie.
Am spus ca orbul auzise de Iisus. Sfanta Scriptura nu ne ofera aceasta informatie. Eu nu am intentionat sa adaug “o iota sau o cirta”, ci doar am vrut din nou sa accentuez rolul simturilor, in acest caz, auzul. Orbul cade in drum spre Iisus... Din nou, nu ni se spune acest lucru, dar eu am incercat sa creez un moment zero. Daca orbul ar fi ramas cazut la pamant si Iisus trecea mai departe… Am subliniat apoi perseverenta acestui orb. Desi cazut la pamant, el nu renunta. Am incercat sa creez suspansul: Vede? Nu vede? Ce se intampla?
Chiar dupa ce s-a spalat la Siloam, el nu vede dintr-o data. Nu vede direct soarele, ci metaforic vorbind, “un inceput de soare”. Aceasta vedere a “inceputului de soare” am gandit-o ca moment echilibrant. Am incercat sa finalizez exclamativ (“Vad! Pot sa vad! Minune!”), urmand ca intr-o posibila parte argumentativa sa vorbesc despre lumina, evitand - bineinteles - conceptele. Suferinta este o tema vasta.
Am facut un exercitiu de afectivitate. Am extras din tema suferintei ceea ce ma interesa pe mine. Am incercat sa evit capcana parafrazei, sa nu musc momeala istoricului si sa nu cad in carligul comentatorului. Mi-am fixat tema de la inceput; aceasta a fost clara si am stiut ce am de zis, raportandu-ma mereu la tema si la scop. Pentru aceasta, am schimbat rolul intre povestitor si personajul principal insusi abia la final.
In raport cu auditoriul concret, am incercat sa nu neglijez partea practica. Tot timpul am avut un scop. Pentru ca mesajul meu sa fie receptat, primit deplin si aplicat concret in viata zilnica de catre credinciosii parohiei - care m-au ascultat in biserica - eu am avut permanent in minte un scop precis, clar: sa nasc in credinciosi rabdarea in suferinta, accentuand acea urma de speranta ce nu moare niciodata.
Pentru a-mi atinge scopul am realizat mai multe tablouri: Primul tablou prezinta Ierusalimul pustiu. Ulite doar si praf. Am vrut sa localizez actiunea intr-un loc precis, intr-o cetate anume. Al doilea tablou cuprinde acelasi cadru. Pe acest fundal isi face aparitia orbul. Al treilea tablou este o continuare a primelor doua, numai ca orbul apare acum inconjurat de oameni; unul chiar isi bate joc de el. Al patrulea tablou cuprinde aceeasi imagine, doar ca undeva, se observa aparitia lui Iisus. Al cincilea tablou surprinde momentul in care orbul cade. In genunchi, se pare ca totul a luat sfarsit. Al saselea tablou il surprinde pe orb ridicandu-se, iar deasupra lui pe Iisus. Al saptelea tablou este “punerea mainilor” cu tina de catre Iisus pe ochii orbului. Al optulea tablou este “spalarea la Siloam”. Orbul, bajbaind, foloseste apa Siloamului cu - paradoxal - “disperarea nadejdii”. Ultimul tablou, al noualea, este scena bucuriei: orbul vede. Are mainile ridicate spre cer.
Recapituland tablourile, le voi da fiecaruia cate un titlu:
1. “Ulitele Ierusalimului”;
2. “Orb cersind”;
3. “Orb batjocorit”;
4. “Aparitia Mantuitorului”;
5. “Orb in genunchi”;
6. “Orbul si Mantuitorul”;
7. “Punerea mainilor cu tina”;
8. “Orbul la Siloam”;
9. “Bucuria”.
Marius Matei
Marius Matei
-
Vindecarea orbului din nastere
Publicat in : Predici de duminica -
Vindecarea orbului din Ierihon
Publicat in : Duminica a 31-a dupa Rusalii -
Vindecarea orbului din Ierihon
Publicat in : Predici de duminica -
Vindecarea orbului din nastere
Publicat in : Duminica Orbului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.