Particip cu multă bucurie la acest simpozion închinat Părintelui Paisie Aghioritul, înscris, după câte am înţeles, într-un ciclu generos dedicat marilor Părinţi duhovniceşti contemporani. Am multe motive de bucurie, dar îl voi indica pe cel mai important, dincolo de relaţia mea specială cu Sfântul Munte şi cu părinţii aghioriţi. Acum câteva săptămâni, deşi nu era în programul şederii mele la Sfântul Munte, Duhul Sfânt ne-a purtat paşii la chilia Părintelui Paisie, de la Panaguda, şi am luat binecuvântarea locului nevoinţelor acestui mare părinte duhovnicesc al vremurilor noastre.
De câţiva ani buni de zile, ocupându-mă ca biblist cu problematica ermineutică şi gnoseologică teologică, am descoperit în spiritualitatea niptică-filocalică - reprezentativă pentru Răsăritul Ortodox - temei fundamental pentru ceea ce am numit eshatologia niptică. Ce înţeleg prin eshatologia niptică? Experienţa cea mai înaltă, trăită la nivel sensibil, de părinţii niptici, a bunătăţilor veacului ce va să vină, ale împărăţiei lui Dumnezeu, starea de trezvie duhovnicească maximă a unei persoane umane care-i deschide accesul la trăirea sensibilă a copleşirii sale de Duhul lui Dumnezeu, a unirii cu Dumnezeu în fond. Teologia noastră, inclusiv cea biblică, vorbea aproape exclusiv până acum de eshatologia cuharistică, indicând numai Dumnezeiasca Euharistie ca iormă avansată de experiere a bunătăţilor eshatologice.
In vederea recuperării unui foarte real şi necesar echilibru, propun completarea din perspectivă teologică a oshatologiei euharistice cu eshatologia niptică.
Această completare are, după opinia noastră, implicaţii foarte serioase nu numai cu referire la gnoseologia şi ermineutica teologică, ci şi asupra eclesiologiei în ansamblu ei. Spun aceasta, având în vedere faptul că eshatologia niptică accentuează persoana, în timp ce eshatologia euharistică pune mai curând în evidenţă comunitatea, fără să disocieze cele două realităţi, adică persoana de comunitate; eshatologia niptică este expresia prin excelenţă a evenimentului ca atare, spontan, ad-hoc, neprogramat şi imprevizibil, eliberat de orice premisă instituţională, în timp ce eshatologia euharistică este expresia evenimentului instituţionalizat, programat şi predictibil, determinat şi desfăşurat în condiţii formale obligatorii - preot, biserică, Sfântă Masă, rânduială etc.
Desigur, nu am în vedere lectura celor două în tensiune, în conflict, deci exclusivist, ci complementar, întrucât evenimentul vederii luminii lui Dumnezeu de către niptici şi evenimentul euharistie nu pot fi - şi nu trebuie - separate, dar nici confundate. Consider că realitatea însăşi ne obligă să constatăm că sunt realităţi distincte. Este vorba de recuperarea unui echilibru, dacă suntem de acord că cel puţin la nivelul teologiei de şcoală şi la nivelul mentalităţii teologice promovate de aceasta în rândul preoţimii culte, putem semnala un fel de exclusivism euharistie, ceea ce se poate citi, în prelungire, ca un exclusivism instituţional; un fel de absolutizare a cadrului convenţional - instituţional, sau epuizare a evenimentului eclesial, a Bisericii însăşi şi, în cele din urmă, a dialogului omului şi lumii cu Dumnezeu în cadrul instituţional-sacramental, dependent la modul absolut şi exclusiv de preoţia sacramentală.
Putem, cred, vorbi - de dragul clarităţii, dar cu riscul erminiei disociate - de o eclesiologie instituţional-sacramentală şi de o eclesiologie niptică, sau poate mai corect spus, de aspectul instituţional-sacramental şi de aspectul niptic-filocalic al eclesiologiei.
Rog ca lucrurile pe care le voi spune, întâi de toate, să fie evaluate ca o expresie a unor problematizări teologice - e drept, cu relevanţe importante în planul vieţii însăşi. Şi, în al doilea rând, să se ţină seama de declararea expresă a intenţiei mele de a nu minimaliza cu nimic aspectul instituţional sacramental al Bisericii, ci de a propune lectura lui şi în cheie niptică-filocalică, ceea ce, este drept, are drept consecinţă asumată incriminarea riscului absolutizării dimensiunii instituţional-sacramentale a Bisericii.
Am socotit necesară această scurtă introducere pentru a schiţa cadrul mai larg al problematizării pe care-mi întemeiez tratarea temei propuse cu acest prilej atenţiei
dumneavoastră. Acum pot să spun deja că propunerea mea are în vedere considerarea eclesiologică a statutului sau condiţiei Părintelui duhovnicesc/Gheron/Staret ca exponent al spiritualităţii niptico-filocalice, al eshatologiei niptice, al eclesiologiei niptice - pentru a continua discursul în cheia iniţială - în dialog cu Părintele preot, ca exponent al eshatologiei sau eclesiologiei instituţional sacramentală.
Şi m-am oprit la tratarea acestei teme socotind că Părintele Paisie Aghioritul este un reprezentant extrem de important al eshatologiei sau eclesiologiei niptice. Părintele Paisie Aghioritul a fost simplu monah, din punct de vedere instituţional-bisericesc. El aparţine unei epoci şi unei generaţii foarte bogate în părinţi duhovniceşti asemenea dânsului. In scena bisericească de astăzi încă sunt destul de prezenţi şi lucrători prin moştenirea pe care au lăsat-o părinţi ca Cuvioşii Siluan şi Sofronie (Saharov) şi urmaşii acestora, între care şi binecunoscutul Părinte român Rafail, împreună cu Părintele Simeon sau Părintele Zaharia, prezent de curând în România pentru a nu ştiu câta oară.
Să ne amintim de Gheron Iosif Isihastul şi de şcoala pe care a lăsat-o în urma lui, cele câteva mănăstiri athonite populate de ucenicii lui, de Părintele Iosif Vatopedinul şi de ceea ce înseamnă astăzi obştea Vatopedului, sau de Părintele Efrem fost Filotheitul şi de ceea ce înseamnă prezenţa şi lucrarea dânsului în America. Şirul părinţilor athoniţi este unul lung. Să ne amintim noi, românii, de generaţia Părintelui Cleopa şi a Părintelui Paisie de la Sihla, poate cea mai bogată - dată de Dumnezeu nu întâmplător în perioada extrem de dificilă a comunismului ateu şi totalitar -, de Părintele Sofian şi Părintele Arsenie de la Techirghiol, Părintele Dometie de la Râmeţi, Părintele Teofil, Părintele Iachint de la Putna, de Părintele Dionisie de la Colciu şi Părintele Petroniu de la Prodromu, şi mulţi alţii cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. Acelaşi lucru îl putem spune despre spaţiul rusesc (Sfântul Ierarh Luca al Crimeii) sau sârbesc (vezi Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici sau Cuviosul Justin Popovici) etc.
Aceşti părinţi au avut în timpul vieţii şi au în continuare o iradiere duhovnicească cu impact puternic şi roditoare în spaţiul Bisericii. Să-l invocăm pe Părintele Paisie Aghioritul, care, iată, a ajuns după puţini ani de la trecerea sa la Domnul să domine spaţiul panortodox. Cărţile lui, traduse cred în toate limbile principalelor popoare ortodoxe, tipărite şi citite în sute de mii de exemplare, au un aport semnificativ nu numai în direcţia unei educaţii creştine, ci contribuie consistent la edificarea unui anume duh, a unui anume etos creştin şi bisericesc.
Personalitatea duhovnicească a Părintelui Paisie a avut în timpul vieţii sale o influenţă remarcabilă asupra unui număr impresionant de persoane, multora dintre acestea determinându-le în mod hotărâtor viaţa. Afluenţa pelerinilor, mai ales a tinerilor, la chilia dânsului a fost una nemaiîntâlnită cât trăia şi se continuă şi astăzi, la mulţi ani după trecerea lui la Domnul. Personal, văd în lucrarea acestei generaţii uriaşe de mari Părinţi duhovniceşti din spaţiul ortodox, precum şi în literatura duhovnicească pe care aceştia au generat-o şi care domină astăzi fără concurenţă interesul majorităţii creştinilor ortodocşi, un semn dumnezeiesc, un fenomen profetic, mustrător şi corectiv adresat lumii de astăzi, nouă, preoţilor şi teologilor, responsabili cu bunul mers al lucrurilor.
Această generaţie de mari Părinţi duhovniceşti nu este, desigur, singulară în viaţa Bisericii, ci se înscrie într-o continuitate, într-o succesiune, care poate fi cu uşurinţă punctată de-a lungul istoriei bisericeşti, retrospectiv, până la marii Părinţi ai Patericului: Antonie cel Mare, Pahomie, Macarie Egipteanul şi toţi cei dimpreună cu dânşii.
Intrebarea care se pune în legătură cu aceşti mari duhovnici este dacă ei reprezintă o categorie sau o vocaţie specifică în interiorul Bisericii, distinctă de cea a preoţiei
sacramentale, sau pur şi simplu părinţii respectivi îşi pun în lucrare sau dezvoltă mai mult decât ceilalţi anumite daruri şi ies în evidenţă prin calitatea şi intensitatea
lucrării lor. Mitropolitul Kallistos Ware recunoaşte în ei pe exponenţii „nivelului lăuntric, duhovnicesc şi harismatic" al Bisericii, pe care-l diferenţiază de nivelul „exterior, oficial şi ierarhic". Iată cum prezintă Mitropolitul Kallistos raportul dintre ceea ce în româneşte numim marii Părinţi duhovniceşti şi preoţia sacramentală: „Figura stareţului/a marelui duhovnic ilustrează foarte bine cele două nivele, strâns întrepătrunse, care există şi funcţionează în Biserica pământească. Pe de o parte, nivelul exterior, oficial şi ierarhic, cu organizarea sa geografică în eparhii şi parohii, cu marile sale centre (Roma, Constantinopol, Moscova etc.) şi cu a sa «succesiune apostolică» de episcopi.
Pe de alta, nivelul lăuntric, duhovnicesc şi «harismatic», căruia-i aparţin, în primul rând, stareţii/marii duhovnici. Aici centrele nu mai sunt, de cele mai multe ori, marile scaune patriarhale şi mitropolitane, ci, mai degrabă, unele schituri îndepărtate de unde radiază personalitatea celor bogaţi în daruri duhovniceşti. [...]
Există deci - conchide Mitropolitul Kallistos - în paralel cu succesiunea apostolică a episcopului, o succesiune de sfinţi şi de oameni duhovniceşti. Ambele feluri de
succesiuni sunt esenţiale pentru adevărata funcţionare a Trupului lui Hristos şi prin împreuna lor lucrare se împlineşte viaţa Bisericii pe pământ". Tot dânsul constată
că: „Rari sunt stareţii care au acceptat un loc important în ierarhia oficială a Bisericii. Totuşi, influenţa unui simplu ieromonah ca Serafim de la Sarov (t 1833) a depăşit cu
mult pe cea a oricărui patriarh sau episcop din Biserica ortodoxă în secolul al.XIX-lea".
Ca biblist, aş vedea în instituţia neconvenţională a marilor duhovnici un corespondent şi o continuare - în temeiul continuităţii şi unităţii dintre cele două Testamente - a instituţiei prorocilor vechi-testamentari. Consider că instituţia neconvenţională a prorocilor vechi-testamentari, prin care Dumnezeu îşi păstra dreptul intervenţiilor ad-hoc - ca expresie a suveranităţii dumnezeieşti -, dincolo de cadrul instituţional al funcţionării vieţii religioase, inclusiv cel al preoţiei, îşi poate găsi un corespondent în epoca nou-testamentară, a Bisericii, în marii Părinţi duhovniceşti. Ca şi prorocii, marii duhovnici pot fi, desigur, şi preoţi, dar nu în mod necesar. Aceştia ar reprezenta instituţia neconvenţională prin care Dumnezeu îşi exprimă suveranitatea şi în contextul bisericesc actual, eliminând riscul absolutizării instituţiei şi autorităţii preoţeşti şi pe cel al ispitei uzurpării suveranităţii dumnezeieşti. Respingerea unei astfel de ipoteze ar conduce la o perspectivă eclesială care autonomizează şi absolutizează preoţia. Problema ar fi nu la nivelul vieţii Bisericii, ci mai curând la nivelul teologiei, care, desigur, mai devreme sau mai târziu a influenţat sau va influenţa şi viaţa Bisericii.
A doua întrebare care se ridică de la sine în această situaţie este următoarea: Cum se face că, în ciuda rolului covârşitor pe care îl au marii duhovnici în viaţa Bisericii,
ei nu sunt prezenţi în vreun fel în eclesiologia teologiei noastre? Răspunsul pe care ne vom grăbi să-l dăm este acela că duhovnicii se regăsesc în preoţi, că duhovnicia
este o lucrare care ţine de preoţie. Or, cred că tocmai disocierea lucrării Părintelui duhovnicesc de lucrarea preoţească sacramentală este susţinută de istoria bisericească şi de existenţa marilor duhovnici, în timp ce asimilarea completă a paternităţii duhovniceşti cu preoţia poate fi un semn al cedării la ispita absolutizării puterii preoţeşti, cu toate consecinţele ei nefaste. La această înţelegere a condus, presupun, confuzia care se face între Taina Spovedaniei şi îndrumarea duhovnicească, sau faptul că îndrumarea duhovnicească, atât cât este, a fost corelată exclusiv cu spovedania.
După o îndelungă reflecţie, personal, aş face o distincţie clară între puterea preoţească de dezlegare a păcatelor şi paternitatea duhovnicească, deşi se întâlnesc sau se pot întâlni în aceeaşi persoană a preotului. Taina Spovedaniei, adică mărturisirea păcatelor şi dezlegarea lor ţin, fără îndoială, de lucrarea preoţiei sacramentale şi o poate face orice preot. In timp ce paternitatea duhovnicească, deşi este asociată preotului duhovnic, se poate desfăşura şi în afara lucrării preoţeşti. De altfel, istoria Bisericii ne oferă argumente solide în direcţia acestei disocieri. Să ne amintim de marii Părinţi ai patericelor, care îndrumau viaţa duhovnicească a ucenicilor fără să fie preoţi în mod necesar. Avva în jurul căruia se dezvolta o obşte de fraţi îşi întemeia autoritatea sa duhovnicească pe îndrumarea fraţilor. In istoria foarte recentă a Sfântului Munte întâlnim aceeaşi imagine.
Gheron Iosif, marele isihast athonit al sec. al XX-lea, a fost un simplu monah, şi prin cei şase ucenici ai săi din ultima perioadă a vieţii a populat mai multe mănăstiri athonite. Unul dintre ucenicii săi, Iosif Vatopedinul, tot simplu monah, a întemeiat şi a condus obştea care avea să preia Mănăstirea Vatoped, şi a rămas părintele duhovnicesc al acestei obşti până la trecerea sa la cele veşnice, deşi nu era stareţul mănăstirii. Preoţii din obşte erau ei înşişi în ascultarea Părintelui. Am asistat la scena în care Părintele Stareţ Efrem, înainte de a intra în Dumnezeiasca Liturghie, a făcut metanie şi a luat binecuvântare de la Părintele Iosif Vatopedinul, simplu monah, Părintele duhovnicesc de care asculta desăvârşit întreaga obşte vatopedină. Un amănunt nu lipsit de importanţă este acela că monahii din obştea de astăzi a Vatopedului îi spun Părintelui Iosif Isihastul Bunicul. Un alt mare Bunic duhovnicesc este Avva Siluan, care a lăsat o moştenire duhovnicească impresionantă prin Părintele Sofronie.
Apelativele avva şi gheron, ca şi cel de stareţ din limba rusă sunt sinonime, referindu-se nu la preot, ci la părintele duhovnicesc. De aceea se traduce în româneşte cu
„bătrân" în cazul Patericului. Tot în tradiţia patericelor şi a monahismului aflăm şi disocierea dintre mărturisirea şi dezlegarea păcatelor la Spovedanie, pe de o parte, şi dialogul între fiul duhovnicesc şi părintele duhovnicesc în vederea povăţuirii, care implică mărturisirea completă, în mod special, a gândurilor. Astăzi, în mănăstirile athonite şi în multe mănăstiri din Grecia care funcţionează după modelul athonit, se practică mărturisirea zilnică a gândurilor către stareţ sau stareţă, fără ca aceasta să fie însoţită de dezlegarea preoţească. Scopul acestei mărturisiri este stricta îndrumare a ucenicului de către părintele duhovnicesc.
Este adevărat că în afara monahismului lucrurile au evoluat mult diferit. Pentru că în lume nu poate exista o relaţie atât de strânsă între părintele duhovnicesc şi fiii
duhovniceşti, accentul cade pe spovedania propriu-zisă şi, în consecinţă, preotul, preoţia sacramentală, preia în mod automat şi sarcina îndrumării duhovniceşti atât cât este. Acesta este motivul care a condus la diminuarea puternică a rolului părintelui, înţeles în termenii paternităţii duhovniceşti, adică a asumării îndrumării fiilor duhovniceşti, care i se încredinţează, prin lepădarea de voia lor proprie. Desigur, părintele duhovnicesc nu a dispărut, dar el se identifică aproape complet cu preotul.
Nu este timpul şi nici spaţiul suficient să dezvoltăm aici acest subiect, deşi cred că ascunde implicaţii foarte serioase. Să reţinem, totuşi, o realitate evidentă, deşi toţi
preoţii sunt chemaţi să fie părinţi duhovniceşti şi toţi sunt numiţi cu apelativul părinte, nu toţi ajung în postura reală de părinte duhovnicesc. In acelaşi timp, trebuie subliniat faptul că nici un preot nu-şi este sieşi părinte duhovnicesc, ci se raportează, fie şi numai prin Taina Spovedaniei, la un părinte duhovnicesc.
De reţinut, totuşi importanţa foarte mare care se dădea uceniciei, filiaţiei şi paternităţii duhovniceşti, care se întemeia în principal pe lepădarea de voia proprie şi ascultarea desăvârşită a fiului de părinte.
Pr. Constantin Coman
Fragment din cartea "Sfântul Paisie Aghioritul", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Sfântul Paisie Aghioritul"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.