În tradiţia noastră ortodoxă, părintele duhovnicesc este omul devenit el însuşi purtător de har, în sensul foarte realist al termenului – acela în care, la înălţime unică, Duhul Sfânt izvorăşte din trupul lui Hristos răstignit şi înviat (Pr. Andre Scrima, „Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană”, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 168).
Personalitatea lui este una harismatică, care te face să simţi prezenţa şi lucrarea nemijlocită a harului Duhului Sfânt în privirea şi în cuvintele sale.
Părintele duhovnicesc nu anihilează libertatea şi personalitatea ucenicului, ci îi oferă, din propria sa experienţă duhovnicească, sfaturi menite să-l călăuzească pe calea mântuirii.
Apoi, apropierea oamenilor de „stareţul” creştin nu se face prin intermediul unui prozelitism agresiv, susţinut prin mijloace de publicitate moderne (mass-media, reţeaua de internet, etc.), ci vine din iniţiativa creştinilor, care îl descoperă ca povăţuitor potrivit voii lui Dumnezeu, fără manipulare sau constrângere.
Duhovnicul nu este un fachir, întrucât „puterile” lui nu vin din antrenamentul zilnic al trupului, prin exerciţii şi prin asceză. Unica lui „putere” vine de la Duhul Sfânt.
De aceea, orice încercare de a găsi similitudini între un părinte duhovnicesc și învățătorii zilelor noastre este neavenită. În primul rând, pentru că diferenţele sunt prea mari şi se oglindesc direct în împlinirea țelului vieții noastre: mântuirea sufletului.
Învățăturile rostite și promovate în mod artificial, sunt vorbe în vânt, frumoase, dar goale de conținut. Sunt sofisme prin care omul simplu pierde sensul adevăratei revelaţii şi a căii spre Dumnezeu, alergând pe falsele poteci ale oamenilor, care duc doar la oameni şi nu mai sus (Pr. Emil Jurcan, „Maestrul oriental şi duhovnicul creştin. Mişcările guriste într-o analiză creştină”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 145).
Un alt aspect este faptul că unii dintre așa-zișii „formatori de opinii”, dar nu de oameni, își arogă o cunoaștere și soluții absolute, „etalon” pentru toată lumea, pentru orice situație și în orice moment.
Sf. Antonie cel Mare spune că acela care îi face pe cei neînvățați să iubească învățătura, care îndreaptă pe cei rătăciți către petrecerea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu, ca unul ce schimbă alcătuirea oamenilor, acela „făcător de om” trebuie să se numească.
Altfel, ajungem ca până și problema mântuirii omului prin voia și lucrarea lui Dumnezeu să se reducă la a urma, pas cu pas, anumite „rețete” omenești de viață împlinită, toate verificate, atestate și bineînțeles garantate de specialiști.
Un părinte duhovnicesc se străduiește să se ascundă de vederea celorlalţi. El nu căuta slava personală, nici nu dorește să-şi atragă discipoli sau ucenici.
Singura lui vrere este să-i călăuzească pe oameni spre persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Sf. Paisie Aghioritul evita „alipirea” excesivă a ucenicilor de persoana lui, accentuând mereu că Domnul Iisus este Dumnezeu, iar el nu e decât un simplu ucenic al lui Hristos.
Discuția rămâne doar la nivel omenesc, în timp ce lucrarea părintelui duhovnicesc este una dumnezeiască.
Închei cu vorbele pline de Duh, ale Părintelui Arsenie Papacioc: Preotul ține locul lui Dumnezeu pe pământ. Vă dați seama ce înseamnă pentru un popor că are Liturghie? Ce înseamnă pentru un popor că are Ortodoxie?
Păstorului de suflete nu i s-a dat „puterea” pentru o deșartă mărire personală, ci ca să poarte în inima lui de Părinte toate slăbiciunile fiilor săi duhovnicești.
Să sufere pentru ei în momentele de căderi sau de rătăciri, conștient fiind că sufletele lor, din mâinile lui i se vor cere la Judecata de Apoi.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Duhovnicul, doctorul sufletului
Publicat in : Editoriale -
Duhovnicul sau psihologul
Publicat in : Editoriale -
Duhovnicul mare si duhovnicul mic
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.