In ultimii ani, părinţii acordă o atenţie sporită dezvoltării intelectuale a copiilor mici: îi învaţă de timpuriu să citească şi să socotească, de la vârsta de patru-cinci ani îi dau la tot felul de cursuri pregătitoare pentru şcoală, plătesc uneori o mulţime de bani pentru ca micuţul să înveţe o limbă străină, pe când dezvoltarea emoţional-morală ajunge deseori într-o fundătură: nici familia, nici instituţiile pedagogice pentru copii nu se ocupă acum aproape deloc de asta. Or, acest lucru îşi pune amprenta în mod serios asupra formării personalităţii copilului. Să elucidăm această problemă ne va ajuta lrina Karpenko, specialist în dezvoltarea timpurie a copilului, psiholog practicant, cercetător ştiinţific principal în cadrul Institutului pentru inovaţii în pedagogie.

- Care sunt lucrurile de care vi se plâng cel mai frecvent părinţii preşcolarilor?

- Cele mai frecvente probleme pentru care mi se adresează aceştia sunt întârzierea dezvoltării vorbirii, dezinhibiţia, autocontrolul insuficient, grosolănia, agresivitatea, fricile care alternează cu stări de excitaţie nervoasă ori, dimpotrivă, depresie. Pe părinţi îi mai nelinişteşte la preşcolari puternica tendinţă de a căuta poziţia de lider pe fondul fricilor, al incapacităţii de a comunica şi al timidităţii crescute. Lucrând cu asemenea copii, noi, psihologii, ne străduim, bineînţeles, să scoatem la lumină cauzele deviaţiilor comportamentale, iar în acest scop analizăm situaţia familială şi felul în care este educat copilul.

- Şi ce descoperiţi?

- Eu i-aş împărţi pe părinţi în două grupe. Unul este alcătuit din oameni care se strădu- ie să nu iasă din albia culturii tradiţionale, pe când ceilalţi profesează idealurile „noilor ruşi". Ca nivel al bogăţiei, cei din grupa a doua rareori ajung la adevăraţii new russians, dar viziunea lor asupra vieţii seamănă foarte mult cu a acestora. Ei sunt orientaţi pe modelul european sau american contemporan de viaţă, înţeles intr-un mod foarte aparte. Copilul are de obicei camera sa, unde este învăţat de mic sa doarmă separat. Părinţii îl copleşesc cu jucării, îi cumpără tot feIul de „jocuri educative", dar totodată insistă ca acesta să se joace de unul singur. Adeseori, chiar atunci când mama este casnică, ele copil se ocupă bona, adică el este separai' de mamă aproape din faşă.

Acesta este modelul tradiţional nu rusesc, ci european de educaţie, in care se obişnuieşte să fie separat copilul de mamă devreme, re- zervându-i-se o cameră separată. Deşi nici în familia tradiţională europeană lucrurile n-au stat dintotdeauna aşa. Vă amintiţi filmul „Pasărea albastră"? Da, copiii aveau camera lor separată, dar în familie erau de regulă mai mulţi copii. In al doilea rând, în casă existau pisici, câini, păsărele - tot felul de vietăţi. în plus, copiii comunicau în mod activ cu vecinii şi cu numeroasele lor rude. Pe când în familiile despre care vorbesc situaţia este cu totul alta. Copilul e lipsit de comunicarea omenească normală cu cei din jur, deoarece familia duce o viaţă destul de izolată, adeseori nici măcar nu-şi cunoaşte vecinii. El poate să se joace cu alţi copii numai atunci când la părinţi vin musafiri cu copiii lor, iar asemenea posibilitatea apare, evident, destul de rar. Aşadar, copilul petrece mult timp singur cu jucăriile şi „jocurile educative". Aparent, totul e minunat, copilul este cufundat într-un mediu educativ - insă problema este că fără adulţi acest mediu nu poate fi în realitate educativ!

- De ce?

- Baza dezvoltării copilului este, de la cea mai fragedă vârstă, contactul cu un adult apropiat. Până la vârsta de un an, acesta este o condiţie indispensabilă. După cel de-al Doilea Război Mondial, psihologii au făcut cercetări pe scară largă ale comportamentului copiilor orfani, şi s-a dovedit că manifestări cum ar fi ostentaţia, comportamentul sâcâitor, abrutizarea exterioară, frânarea dezvoltării intelectuale apar la copil într-un singur caz: în condiţiile absenţei sau insuficienţei contactului cu un adult, cel mai important - şi nu este deloc obligatoriu ca adultul acesta să fie mama! Principalul este să nu existe instabilitate: astăzi îl educă un adult, mâine altul, apoi un al treilea, apoi iarăşi primul... Dacă un adult - sau chiar doi, cu schimbul - îl îngrijeşte pe copil în mod constant, dezvoltarea emoţională a micuţului va fi normală. Or, în familia contemporană ce se întâmplă adeseori? Mama, orientată pe carieră, se grăbeşte să-l „paseze" pe copil bunicilor, dădacelor, bonelor, educatoarelor. In decurs de câţiva ani, el poate să treacă prin mâinile câtorva bone, aşa că nu va apuca să se deprindă şi să se lege afectiv de nici una.

Copilul ori nu este hrănit deloc la sân, ori este înţărcat devreme, drept care este perturbat primul contact fizic cu mama - iar în timpul primului an de viaţă acest contact este extrem de important, pierderea lui este ireparabilă. Există, de exemplu, un studiu al unor psihologi francezi, care arată ce însemnătate uriaşă are pentru copilul mic mirosul marnei. Lucrând cu deţinute despărţite de copiii lor, ei le aduceau copiilor batiste ale marnelor, ca măcar în acest fel micuţii să nu piardă legătura cu ele. Aceste senzaţii fizice primare, mirosurile, sunt chezăşia dezvoltării normale a copilului. Dacă ele nu există, are de suferit ceea ce psihologii numesc „baza încrederii în lume", iar subminarea acestei baze duce la formarea unei constituţii nevrotice, la fundamentul căreia se află susceptibilitatea crescută la traume sufleteşti. Astfel, baza pentru apariţia fricilor este pregătită.

- Ce altceva se mai petrece în primul an de viaţă al copilului?

- Mama nu comunică destul cu copilul. Pentru ea, acesta este-doar un obiect de îngrijire, căruia îi pune pampers, ce poate fi ţinut vreme îndelungată fără a fi schimbat, pe care îl înfaşă şi îl transportă la coafor, la bazin, la centrul de fit- ness, la supermarket etc., unde îl încredinţează personalului specializat: astăzi o tanti, mâine alta, poimâine o a treia... Copilul are în faţa ochilor o zornăitoare, este supravegheat, dacă este nevoie e legănat, dar e tratat mai degrabă ca un lucru dat în păstrare decât ca un om.

Acum însă a crescut puternic numărul traumelor obstetricale, al disfuncţiilor cerebrale minime în urma naşterilor stimulate, a crescut numărul copiilor cu întârzieri în dezvoltare, al copiilor invalizi - şi după aprecierile specialiştilor, toţi aceşti copii au de zece ori mai multă nevoie de contactul fizic cu mama! Aceşti copii trebuie să petreacă foarte mult timp în braţele mamei. Aceasta este una dintre recomandările principale ale pedagogiei corective: a-l ţine pe copil cât mai mult timp în braţe. Iar în ultimii ani chiar şi mulţi copii sănătoşi suferă din cauza insuficientului contact fizic şi emoţional cu mama.

- Inainte, copiilor mici li se vorbea mult. Bunicile noastre ştiau că lucrul acesta este absolut necesar, chiar daca aparent copilul nu înţelegea nimic.

- Da, sugarilor li se vorbea întotdeauna, pe când acum mama îl îngrijeşte adeseori pe copil în tăcere, iar dacă acesta e liniştit şi poate să fie lăsat singur pentru mult timp în pătuţul lui, mama, satisfăcută, se va ocupa de treburile casnice sau de propria persoană. Nici măcar prin gând nu-i trece să-l „deranjeze pe copil cu flecăreala" sa.

Rezultatul este că asemenea copii vorbesc puţin la vârsta de un an. Uneori, ei încep să meargă de timpuriu şi se târăsc puţin, lucru care tot nu e bun, căci este o urmare - spun psihologii - a întârzierilor de dezvoltare parţiale, „în mozaic".

- Dar nu toţi părinţii îşi tratează sugarii ca pe nişte obiecte de îngrijire însufleţite! Dimpotrivă, mulţi încep să se ocupe intens de dezvoltarea lor încă din faşă!

- Da, acum este la modă stimularea precoce a dezvoltării intelectuale. La vârsta de doi-trei ani, asemenea copii îi uimesc pe cei din jur, sunt consideraţi „copii-minune", dar într-o asemenea variantă de dezvoltare este exploatată prematur o sferă ce trebuie cultivată, „crescută" din sfera contactului emoţional, a comunicării, iar apoi şi din joacă, cu enorma experienţă socială pe care o aduce aceasta. Numai atunci sfera cognitivă se dezvoltă normal, fără defecte. Pe când în dezvoltarea intelectuală precoce sfera cognitivă rămâne practic fără bază, „atârnând în aer". Şi asta, de asemenea, denaturează dezvoltarea copilului, neavând cum să nu provoace urmări negative pentru dezvoltarea personalităţii.

- Acum srîntâlnesc copii care la un an, un an şi jumătate sparg şi strică tot. Bineînţeles, orice copil mic poate să strice sau să spargă ceva, dar de aceştia trebuie literalmente să ascundem tot, căci după ei rămâne ca după tătari, nu poţi să laşi la îndemâna lor nici un lucru cât de cât valoros. Iar părinţii - aparent sub influenţa psihologilor contemporani - consideră că micuţul pur şi simplu trece prin „faza distructivă a dezvoltării". Poate că am eu o problemă şi un asemenea comportament este, într-adevăr, normal?

- Bineînţeles că nu! Aceasta este urmarea pedagogiei netradiţionale, când copilului i se îngăduie orice. In mod tradiţional, în toate culturile exista ierarhia „adult - copil".

Apoi, sub influenţa liberalismului, s-a proclamat că copilul este egal cu adultul, iar acum aşa-numita „pedagogie a libertăţii" ne încredinţează că copilul este mai mare, mai important, mai însemnat decât adultul. Şi în acest sistem de concepţii copilul, evident, are voie să facă orice. Acum ne ciocnim în mod frecvent de opinia potrivit căreia nu este admisibil să fie pedepsit copilul, să i se spună „nu", să fie „plesnit", chiar dacă a întrecut orice măsură. Adultul care face asta este etichetat drept monstru. In consecinţă, din copil nu iese doar un egoist samavolnic, ci, şi mai rău, creşte insuficient de umanizat. Un asemenea copil pur şi simplu nu ţine cont de ceilalţi oameni. El are proaste de la început mecanismele de reglare psihică. Educaţia nu înseamnă doar elevarea intelectuală a copilului, ci şi socializarea lui, şi în această socializare există anumiţi factori reglatori stricţi. Dacă adultul se comportă inadecvat, i se întoarce spatele, este ostracizat. Această regulă funcţionează cu stricteţe în orice mediu social. Aşa încât dacă copilului de un an i se permite să-şi lovească bunica peste faţă, acesta este primul pas spre problemele de socializare.

- Mulţi părinţi se sperie: „Dar ce să facem? Să-i interzicem?" Ni s-a băgat deja în cap că interdicţia e ceva groaznic.

- In primul rând, fără interdicţii nu există nici cultură, nici societate, fiindcă ele sunt nişte factori de coeziune fără de care totul o ia razna. In al doilea rând, în al doilea, al treilea an de viaţă copilul poate fi deja dirijat în mod eficace pe calea comutării atenţiei şi a aprecierii pozitive. De altfel, metoda aprecierii pozitive acţionează excelent asupra copilului şi la vârste mai mari.

- Vorbiţi-ne, vă rog, mai amănunţit despre această metodă.

- Copiii învaţă normele de comportament imitându-i pe adulţii care au importanţă în viaţa lor. Acesta este, ca să zic aşa, mecanismul de bază: mecanismul identificării. Şi dacă în primul an de viaţă imitarea are loc involuntar, în al doilea an, când la copil începe să apară sentimentul de „eu", el îşi imită în mod absolut conştient mama şi tatăl, vrea să semene cu ei.

La sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă apare sentimentul de „noi". El înţelege ce înseamnă „împreună" (bineînţeles, dacă ne ocupăm de formarea acestei noţiuni), şi atunci putem deja să-l controlăm cu ajutorul aprecierii pozitive. Putem spune: „Ce e cu tine astăzi?", să-i luăm mânuţa şi să adăugăm: „Nu, tu nu faci aşa. Semeni atât de mult cu tata! Eşti un băiat atât de bun!", apoi s-o mângâiem cu mânuţa lui pe bunica: „Mai bine să faci aşa, bunicii o să-i placă tare." Dacă părinţii dau dovadă de consecvenţă, după ce fac de două-trei ori aşa aceste modele de comportament realmente se fixează şi emoţiile negative dispar ca de la sine. Copilul vrea să fie bun, şi poate să se poarte bine atunci când i se trasează clar limitele comportamentului admisibil.

- In familiile care au adoptat modelul european sau american de comportament copiii fac cunoştinţă de timpuriu cu computerul. Ce le va aduce asta în viitor?

- In ultimii ani, în America se preocupă intens de nivelul pregătirii copiilor pentru şcoală. Această problemă s-a discutat chiar în Congres. Mulţi tineri americani încep să meargă la şcoală de la 5-6 ani, practic fără să fie capabili să se exprime coerent. Vorbirea lor este monosilabică, nu înţeleg nici cele mai simple instrucţiuni. Bineînţeles, capacitatea lor şcoală este foarte redusă. Cercetări pe scară largă au arătat că aceasta este urmarea izolării timpurii a copiilor de părinţi, a lipsei contactelor emoţionale, a comunicării reale, a petrecerii împreună a timpului, a lucrurilor făcute împreună, a jocurilor în comun adecvate vârstei şi scopurilor educaţionale urmărite. Ei bine, printre cei mai importanţi factori care frânează dezvoltarea copiilor se numără captivarea acestora de către televizor şi calculator. In S.U.A. s-au făcut nişte console speciale, am văzut deja nişte exemplare în Moscova. La mâinile copilului sunt conectaţi nişte senzori, şi mişcările lui involuntare produc modificări ale formelor luminoase de pe ecran.

După un timp, micuţul începe deja să se uite la ecran cu atenţie, să se intereseze de imagini şi sa se distreze singur cu ele. Tinerele mame sunt mulţumite: pot să se ocupe de treburile ior, copilul nu le încurcă. Urmările acestei „educaţii" sunt însă deplorabile. La copiii care s-au împătimit de la o vârstă fragedă de aceste console de jocuri nu sunt dezvoltaţi lobii frontali ai creierului. Dacă aceştia nu sunt aduşi la nivelul normal de dezvoltare până la vârsta de cinci-şapte ani, timpul pierdut nu se mai poate recupera. Astfel are loc formarea unor oameni cu funcţii psihice superioare insuficient dezvoltate.

- Care sunt consecinţele?

- Aceştia sunt cu totul altfel de oameni, cu alte caracteristici intelectuale, emoţional-volitive, ale personalităţii decât noi. Toate funcţiile psihice sunt legate în mod direct de controlul volitiv şi etic al omului. Iar asemenea oameni sunt mai înclinaţi spre comportamente deviante, incapabili de relaţii profunde, stabile, raţionale cu ceilalţi oameni. Ei nu sunt în stare să calculeze consecinţele faptelor lor, sunt mai frecvent supuşi stresurilor, ajung în situaţii critice.

Psiholog lrina Karpenko

Fragment din cartea "Educarea copilului', Editura Sophia

Cumpara cartea "Educarea copilului"

• Educatia copiilor
  Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
• Educatia copiilor
  Publicat in : Credinta
• Rolul familiei in educatia copiilor - o perspectiva eclesiala
  Publicat in : Morala
• Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: