Când am intrat la Facultatea de Arte, am descoperit o lume mai liberă, ceea ce m-a schimbat complet. Am crezut că trebuie să fiu altfel - ceea ce era şi o prostie, la nivelul credinţei. Nu mai eram eu, chiar dacă familia mea era creştină ortodoxă, mergeau la biserică. Mă fixasem pe o anume idee: aceea de a mă preocupa de alţii, nu de mine...
Eram un artist plastic din ce în ce mai îndepărtat de Biserică. Chiar dacă, de pildă, când eram la mare, la Vama Veche, mergeam uneori la biserică la Limanu. Atelierul meu era marea şi „planşeta” de beton unde fusese cândva o pescărie la Vama Veche. Iar soţul meu, Vasile Gorduz, a realizat zeci de lucrări în acel loc. Pe-atunci era pustiu complet pe-acolo...
Aşadar, eu mergeam la biserică şi înainte, dar nu mă spovedeam, nu mă împărtăşeam. Mergeam sporadic.
Şi, la un moment dat, pe malul mării, am zărit o fată frumoasă şi am vrut să-i fac portretul. Eu desenam pe malul mării: fie făceam peisaj, fie făceam figurile pe care le vedeam. Şi mi-a plăcut de fata asta şi am intrat în vorbă. Se numeşte Corina Enache. S-a măritat apoi, i-am fost naşă de căsătorie. Şi prietena noastră comună Roxana Cristian, la care locuia fata, i-a spus: „De ce n-o duci pe Silvia Radu la părintele Sofian Boghiu?”.
Şi această tânără încântătoare de 20 de ani m-a dus la părintele Sofian - am avut această şansă uriaşă! Şi să ştiţi că părintele Sofian nu accepta pe toată lumea la spovedit.
Ei, prima spovedanie a fost ceva nemaipomenit! Am plecat de-acolo, de la Mănăstirea Antim, unde era părintele Sofian, într-o fericire cu totul şi cu totul ieşită din comun! Am avut cel mai minunat moment din viaţa mea. Dintr-o dată, m-am trezit cu o fericire imensă. Sigur că m-am spovedit încă o dată, nu mi-a dat voie imediat să mă împărtăşesc.
Părintele Sofian mi-a spus: „Numai râvna dvs. v-a salvat [din păcat]”. Aceasta era marea calitate a părintelui: de fiecare dată sublinia că tu, prin râvna ta, reuşeşti să faci ceva, cu ajutorul lui Hristos, bineînţeles. Te îndemna să-ţi sporeşti credinţa în Dumnezeu, dar îţi dădea şi încredere în tine.
Eu i-am spus că mă îngrijesc de alţii, iar părintele s-a uitat cu milă spre mine - singura dată când a făcut-o - şi mi-a replicat: „Doamna Silvia, îngrijiţi-vă de dvs., apoi veţi putea cu adevărat să vă îngrijiţi şi de alţii...!”.
Părintele Sofian te învăluia şi îţi dădea siguranţa că eşti apărat. Şi nu te forţa cu nimic. în cazul meu, n-a fost nici un fel de forţare...
In primul rând că vorbeam adesea aceeaşi limbă. Părintele era şi absolventul Facultăţii de Arte, ca şi mine. Trăise printre artişti. Ştiindu-ne cât suntem de slabi, era foarte blând. Era de o blândeţe care te învăluia, te făcea să treci peste toate greutăţile, să le învingi, cu o uşurinţă imensă, pentru că îţi dădea încredere în tine. Tot timpul mă încuraja. în preajma lui simţeai că poţi învinge orice obstacol.
La un moment dat, i-am spus: „Părinte, eu nu-L iubesc pe Iisus!”...
A rămas perplex la această idee, că un om poate să ajungă în halul ăsta încât să nu-L iubească pe Iisus... Şi m-a convins că trebuie să intru în normalitate. Dar aceste momente ale mele de sinceritate extremă îl stupefiau. Niciodată însă nu te brusca, era foarte, foarte blând...
De aici venea şi bucuria asta imensă pe care am avut-o. Fiecare lucru, acţiune - le simţeam mult mai puternic atunci, le făceam altfel. Nu mă forţam şi, cu toate acestea, întreaga viaţă era altfel. Dintr-o dată, eu toate lucrurile le-am văzut şi trăit altfel după întâlnirea cu părintele. Fără nici o greutate. Este o mare prostie să spui că omul nu se schimbă! Această situaţie din viaţa mea mi-a arătat că omul se poate schimba total.
Unii nu înţeleg, însă, ce fel de influenţă poate avea un astfel de duhovnic. Convertirea tocmai asta înseamnă: o schimbare radicală. Uitaţi-vă la marii convertiţi! Pentru mine acest eveniment, întâlnirea cu părintele, a însemnat convertirea reală şi totală.
L-am mai cunoscut acolo, la Mănăstirea Antim, pe părintele Adrian Făgeţeanu. Ştiţi ce mi-a spus odată, înainte de ’89? „Nu mai purtaţi crucea acum! Purtaţi-o atunci când nu va mai fi voie!”...
Părintele Sofian era un văzător cu Duhul: mi-a spus o mulţime de lucruri care ulterior s-au întâmplat. Eu îi datorez totul părintelui Sofian! Inclusiv un avans enorm în meserie, în creaţia noastră - a mea şi a soţului meu, sculptorul Vasile Gorduz. Pentru că Antimul şi părintele Sofian au fost pentru noi o schimbare totală de ordin sufletesc. Spre exemplu: acea statuie a Sfântului Gheorghe de la Timişoara n-am nici un moment senzaţia că am facut-o eu. Mă uit la această lucrare ca şi cum a făcut-o altcineva. I-am spus părintelui că am realizat o lucrare foarte bună şi simt că trebuie să mă smeresc. Atunci a fost singura dată când m-a sărutat pe frunte, în semn de aprobare...
Pentru mine, Sfântul Gheorghe de la Timişoara a fost un dar de la Dumnezeu pe care n-am luat nici un ban. Eu pentru tot ce am făcut pentru Biserică n-am luat nici un ban. Sorin Dumitrescu a pus iniţial statuia Sfăntului Gheorghe, după ce am terminat-o, în faţa Galeriilor Catacomba [Bucureşti], Atunci l-am chemat pe părintele Sofian s-o vadă. L-am rugat să-mi spună dacă este o statuie adevărată a Sfântului Gheorghe. Aş putea zice că statuia a fost binecuvântată de părintele Sofian, care mi-a spus, când a văzut-o: „Este Sfântul Gheorghe!”. Dar nu am nici o clipă senzaţia că eu am făcut acea statuie. S-a făcut singură...
Sigur că părintele Sofian mi-a spus lucruri dintre care unele abia ulterior le-am descifrat şi s-au adeverit. A avut dreptate totală şi cu boala, şi cu moartea lui Vasile Gorduz, şi cu altele...
Şi în creaţia lui Vasile Gorduz s-a văzut o schimbare după întâlnirea cu părintele Sofian: l-a făcut pe Eminescu, pe Traian şi alte lucrări mari, foarte apreciate. Părintele mă încuraja să-l protejez pe Gorduz pentru că îl aprecia mult ca artist, să-i asigur condiţiile pentru deplina creaţie. Există şi legături mai puţin văzute între cei doi. Părintele Sofian s-a călugărit la Mănăstirea Dobruşa, în Basarabia, lângă satul lui Vasile Gorduz. De aceea, şi ca basarabeni, între ei a fost o legătură extraordinară. Părintele spunea: „Domnul Vasile trebuie să stea tot timpul cu ciocanul [de sculptor] în mână!”. Adică să-i creez condiţiile pentru a lucra... Cu boala sa, lui Vasile Gorduz i s-au mai dat trei luni, şi, cu rugăciunile părintelui Sofian, a mai trăit nouă ani... Vasile Gorduz, în timpul bolii, făcea tot timpul Rugăciunea lui Iisus.
Când eram acasă, copil, mă spovedeam, bineînţeles, dar m-am îndepărtat de Biserică în studenţie, cum am spus: nici nu mă cununasem religios cu Gorduz. Am fost cununaţi mai încoace, după întâlnirea cu părintele Sofian. Naşi ne-au fost Horea Paştină şi soţia, oameni foarte credincioşi.
După ce a fost mai bolnav, părintele Sofian n-a mai spovedit, m-am spovedit la părintele Irineu.
Pe patul de moarte, la spital, l-am întrebat pe părintele Sofian cum să mă rog. Au început să-i curgă lacrimi şi mi-a spus: „Doamne lisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Mă uit la chipul meu: cum eram înainte şi după întâlnirea cu părintele. Sunt altă fiinţă, pur şi simplu. Şi pe dinăuntru, şi pe din afară! Mama îmi zicea: mai zâmbeşte şi tu! Eu la 80 de ani am o figură mult mai blândă decât la 30... Şi eu am trecut prin încercări. Când am ieşit din spital, după o operaţie foarte grea, nu m-am dus acasă, ci am mers direct la Antim, fiindcă era înmormântarea părintelui Sofian. Am apucat să-l văd când l-au urcat în maşină: era aşa de luminos, aşa de luminos! Ca o lumină lină... Părintele Sofian este Sfânt! De altfel, Dumnezeu arată: părintele Sofian a murit de Ziua Crucii.
Sfinţenia cheamă: Antimul era o minune pe-atunci - era acolo şi părintele Sofian Boghiu, şi părintele Adrian Făgeţeanu, şi părintele Alexandru, cel venit de la Sfanţul Spiridon, şi părintele Irineu...
Mă simt pur şi simplu renăscută datorită întâlnirii cu părintele Sofian. N-aş fi fost eu. Părintele a dat la o parte toată mâzga aceasta interioară, acumulată în timp. Cum este vorba românească: dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea...! îmi pare atât de rău că nu l-am cunoscut mai devreme! Dar sunt fericită că l-am cunoscut. Şi că am reuşit să scap de ceva care nu-mi era propriu mie. Eu şi Vasile Gorduz eram îngropaţi în ceva ce nu ne aparţinea. Părintele Sofian ne-a făcut să ieşim spre lumină.
Silvia Radu
S-a născut în 1935 în satul Pătroaia (Dâmboviţa). A absolvit Academia de Arte Frumoase (Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), clasa profesorului Ioan Lucian Mumu, în 1960. Soţia sculptorului Vasile Gorduz (1931-2008). Din anul 1961 expune la majoritatea expoziţiilor anuale importante din România şi participă cu lucrări la numeroase expoziţii internaţionale. Câteva lucrări de artă monumentală: Legenda Meşterului Manole, Parcul Herăstrău (Bucureşti), Sculpturi ambientale, staţiunea Costineşti, Neptun, sculptură de marmură, staţiunea Neptun, Sfântul Gheorghe, sculptură în bronz, Timişoara. A fost premiată de UAP şi de alte instituţii din ţară. In anul 2003, împreună cu Vasile Gorduz, a primit Premiul Prometeus Opera Omnia al Fundaţiei Anonimul. Silvia Radu şi Vasile Gorduz au ctitorit mănăstirea din localitatea Pătroaia (Dâmboviţa) şi biserica din Vama Veche (Constanţa), au finanţat repararea Bisericii din Potlogeni (Dâmboviţa) şi pictarea acesteia de Grigore Popescu.
Primul duhovnic, prima spovedanie; Editura Lumea Credintei
Cumpara cartea "Primul duhovnic, prima spovedanie"
-
Ce este si cum trebuie facuta spovedania
Publicat in : Religie -
Tinerii si spovedania
Publicat in : Interviuri -
Spovedania: personala sau colectiva?
Publicat in : Editoriale -
Spovedania prin telefon
Publicat in : Editoriale -
Spovedania la distanta. Telefonul si internetul.
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.