O altă dimensiune care contribuie la apofatismul antropologic e caracterul „nedefinit” al subiectului creat, care este o reflectare a caracterului infinit al Subiectului divin. în gândirea părintelui Stăniloae, persoana umană nu e o realitate infinită sau nemărginită. E mai degrabă o realitate „nedefinită”, întrucât „eu”-ul sau persoana însăşi nu pot fi cuprinse de gândirea conceptuală, nici înţelese în întregime de raţiune417. Sunt dincolo de raţiune, nu într-un sens iraţional, ci într-unul supraraţional. In acest caracter „nedefinit” al persoanei umane se reflectă infinitul Persoanelor divine. Persoana reflectă aceasta în trăsătura apofatică a propriei sale existenţe, dar şi în capacitatea de a înseta, de a participa, ba chiar de a cuprinde într-o oarecare măsură infinitul divin.

Astfel înţelege părintele "Stăniloae afirmaţia sfântului Maxim că Dumnezeu este „abisul”, iar persoana creată e „locul abisului”. Omul poate participa sau poate experia infinitatea lui Dumnezeu, dar nu este infinit el însuşi418. In fapt sursa păcatului şi a patimilor e confundarea acestei sete infinite după Dumnezeu cu capacitatea autonomă infinită a propriei naturi419. Părintele Stăniloae distinge limpede între „nedefinitul” subiectelor create şi „infinitul” divin. Subiectul creat poate avea o capacitatea de creştere infinită, dar nu este niciodată infinit el însuşi420.

Caracterul nedefinit al subiectului creat poate fi privit din mai multe perspective: (i) prin prisma setei sale nesăturate (sau infinite) după sens; (ii) prin prisma relaţiilor personale care sunt nedefinibile şi mai ales prin iubire; (iii) prin vederea sa nemijlocită de sine în afara oricărei gândiri conceptuale, revelată în autocontemplare sau „rugăciunea curată”421.

Setea nesăturată după sens şi comuniune e strâns legată cu „noutatea”. Subiectul creat nu este doar sursa noutăţii, ci şi având constant nevoie de ea.

Potrivit părintelui Stăniloae, persoana unei naturi finite este b rândul ei finită, pentru că este obligată să se mişte în cadrul oferi: de puterile ei finite (iar în cazul omului e legată de lumea obiectelor). Chiar şi comuniunea dintre subiecte finite (în relaţii inter- personale) e finită. Dar faptul că aceste relaţii ne fac încontinuu să creştem şi să dorim relaţii tot mai profunde ne arată că tânjim dupi ceva infinit şi inepuizabil422. In lume, ca şi în propria existenţă, persoana umană caută sensuri tot mai adânci, şi în definitiv caută un sens absolut sau etern. Cu alte cuvinte, caută infinitul cu o sete infinită. Deşi în sine nu este infinit, dorul nesăturat al subiectelor create reflectă un aspect sau o capacitate pentru infinit. Această reflectare/capacitate o face „nedefinită”. Părintele Stăniloae scrie:

„Dar tot de natura noastră ţine (...) şi căutarea unui sens al existenţei noastre şi al lumii. Iar sensul acesta nu ni-l poate da decâ: perspectiva eternităţii existenţei noastre. în conştiinţa noastră de noi înşine e implicată, odată cu căutarea sensului existenţe: noastre, şi voinţa de a persista în eternitate, pentru a adânci la nesfârşit sensul existenţei noastre şi al întregii realităţi”423.

Cum se vede în acest pasaj, părintele Stăniloae simte că dacă existenţa umană s-ar sfârşi în moarte, atunci omul n-ar mai putea fi un scop pentru sine însuşi şi pentru lume - ar fi pur şi simplu parte a unei naturi repetitive. Viaţa şi scopurile lui ar deveni lipsite de sens424. In nesfârşita sete de cunoaştere a omului părintele Stăniloae vede o reflectare a caracterul nemuritor al existenţei noastre. Astfel spus, viaţa e legată de cunoaştere, amândouă fiind la rândul lor o reflectare a căutării nesfârşite a unui sens425. Omul nu încetează să caute sensuri tot mai adânci, pentru toate planurile inferioare de existenţă şi pentru sine însuşi.

De aici părintele Stăniloae trage concluzia că singurul sens care-l poate satisface pe om trebuie să fie el însuşi infinit şi veşnic. „Capacitatea de dezvoltare infinită” a omului nu-şi poate găsi împlinirea într-o existenţă inferioară, într-una care nu înţelege sensul omului ca persoană426. De asemenea, această existenţă nu poate impune omului înţelegerea ei superioară, ci trebuie să păstreze libertatea omului în asimilarea cunoaşterii. Numai o Persoană infinită poate împlini aceste cerinţe. In ambele cazuri „numai Persoana supremă poate fi conştientă de sensul întregii existenţe” aşa cum omul e conştient de sensul său şi al lumii427, în acelaşi timp evitând să-l înghită pe om distrugându-i libertatea (cum ar face o existenţă impersonală). Persoana infinită nu poate doar să ofere omului o noutate infinită, dar poate permite acestuia să o asimileze în mod liber şi conştient în înţelegerea sa428. De aceea şi subiectul creat are o capacitate de cunoaştere şi iubire infinită, capacitate pe care o posedăm în baza caracterului nostru personal429. Părintele Stăniloae subliniază că sfântul Maxim numeşte înţelepciunea lui Dumnezeu „abis” şi mintea curată „locul abisului” referindu-se la acest aspect al existenţei umane430. Deşi Dumnezeu e infinit prin natură, mintea e creată în aşa fel încât să oglindească sau chiar să conţină în ea infinitul prin har. Altundeva părintele Stăniloae clarifică aceasta astfel:

„Omul, fără să fie el însuşi infinit, nu numai că este capabil, dar este şi însetat de infinit şi tocmai de aceea este capabil şi însetat de Dumnezeu, adevăratul şi singurul infinit (homo capax divini). Este capabil şi însetat de infinit nu în sensul că ar fi în stare să-l dobândească, să-l absoarbă în fiinţa lui - căci atunci însăşi fiinţa umană ar deveni infinită, sau ar fi virtual infinită -, ci în sensul că poate şi trebuie să se alimenteze spiritual din infinit şi la infinit”431.

Caracterul nedefinit al persoanei umane şi faptul că nu poate fi prinsă în concepte sau redusă la manifestările ei este o reflectare a caracterului infinit sau nelimitat al esenţei divine. Omul însuşi nu este însă infinit prin natură, deşi oglindeşte infinitul în caracterul nedefinit al persoanei sale. Omul oglindeşte infinitul şi în setea lui de ceva dincolo de el însuşi, o sete care nu poate fi potolită cu nimic ce este finit, definit sau „obiect”.

Părintele Stăniloae vede caracterul „nedefinit” al subiectului revelat şi în relaţiile interpersonale şi îndeosebi în iubirea dintre doi oameni. In această interacţiune sau comuniune dintre două „eu”-uri (care nu poate fi surprinsă de gândirea conceptuală), fiecare îşi dă seama că celălalt nu poate fi sesizat. Mai mult, fără un altul subiectul nu-şi poate descoperi propriile profunzimi interioare sau nedefinitul. „Descoperind adâncimile indefinite ale subiectului semenului, cel ce iubeşte şi le descoperă şi pe ale sale”432.

Experienţa iubirii celuilalt deschide nedefinitul celuilalt, ceva ce nu poate fi articulat sau prins în concepte. în unirea care urmează părintele Stăniloae simte că drept sursă a iubirii dintre cei doi se manifestă o terţă parte distinctă de cei doi. Părintele Stăniloae scrie:

„E drept că, în forma iubitoare a lui «noi», existenţa îşi găseşte un indefinit care se revarsă în fiecare din cele două eu-uri ca o inundaţie de bucurie, ca o beţie copleşitoare. Dar oricât de mult am simţi indefinitul subiectului semenului, ne dăm totodată seama că aşa cum indefinitul nostru nu e totul, ci el stă în legătură cu un izvor deosebit de el, şi infinit, tot aşa şi bogăţia semenului, sau a comunităţii dintre noi îşi are un izvor deosebit de el, sau de «noi»”433.

Prin nedefinitul celuilalt iubirea deschide înaintea noastră infinitul. Acest infinit care se deschide înaintea iubirii nu e un infinit în continuitate cu natura noastră. Indirect iubirea ne pune indirect într-o relaţie cu Dumnezeu434.

Unul din motivele pentru care iubirea ne pune în contact indirect cu Dumnezeu este faptul că nevoia de iubire nu poate fi satisfăcută niciodată. E constitutivă vieţii omeneşti. Dar iubirea unei alte persoane finite nu poate sătura ea însăşi această sete infinită. Iubirea pe care o căutăm prin celălalt şi pe care dorim să o exprimăm la nesfârşit trebuie să vină dintr-un alt izvor sau se va ofili. Altfel spus, nu poate fi potolită decât de iubirea infinită a unei Persoane absolute435. Părintele Stăniloae afirmă altundeva că „noi vrem să iubim şi să fim iubiţi tot mai mult, tinzând spre iubirea absolută şi fără sfârşit. Iar aceasta n-o putem afla decât în relaţia cu o Persoană infinită şi absolută”436.

Concepţia părintelui Stăniloae despre „nedefinitul” iubirii şi al celuilalt devine şi mai limpede atunci când compară direct această nevoie de comuniune tot mai adâncă cu cunoaşterea conceptuală. Făcând astfel el distinge între persoana însăşi şi concepţiile noastre despre acea persoană; de exemplu, atunci când persoana e de faţă şi după ce persoana a plecat când ne gândim la acea persoană în amintiri, idei şi concepte. A doua formă de cunoaştere a unei persoane nu echivalează niciodată cu contactul direct cu persoana. De exemplu, el scrie:

„Iar persona este infinit mai mult decât ideile, prin caracterul ei indefinibil, viu, pasionant, mereu nou şi însetat de o relaţie vie şi iubitoare cu alte persoane. Numai persoana mă încălzeşte cu adevărat. Ideile sunt numai nişte produse parţiale ale persoanei, mijloace de comunicare nedepline între persoane”437.

Cunoaşterea conceptuală mijlocită de idei nu poate satisface în cele din urmă persoana umană. Acelaşi adevăr e aplicabil şi cunoaşterii lui Dumnezeu pe care o avem. Cunoaşterea pe care o avem despre Dumnezeu în chip nemijlocit (prin rugăciune, de pildă) e de alt ordin decât cunoaşterea noastră secundară despre El. Cunoaşterea la care ajungem în momente de iubire extatică - explică părintele Stăniloae - e superioară cunoaşterii din concepte pentru că e o vedere directă, mai amplă a subiectului indefinit. Pe prima o compară cu „linguri de apă” faţă de „râuri întregi sau un ocean”. Din acest motiv cunoaşterea lui Dumnezeu prin iubire e numită „vedere” şi „unire”, întrucât cunoaşterea prin comuniune personală (sau iubire) are o natură nemijlocită şi nondiscursivă438.

Putem rezuma două puncte. în primul rând, „nedefinitul” persoanei se revelează în iubire şi în comuniune interpersonală întrucât cunoaşterea nemijlocită a celuilalt nu e înţeleasă niciodată. Când experienţa nemijlocită sfârşeşte, amintirile şi ideile („conceptele”) care rămân nu pot ocupa niciodată locul rămas gol.

In al doilea rând, această experienţă ne arată caracterul „nedefinit” al subiectului uman drept o reflectare a caracterului „infinit" al subiectului divin, pentru că subiectul uman are o dorinţă nesfârşită de iubire şi creştere în relaţii personale, care nu poate fi în întregime satisfăcută de subiecte finite.

Cunoaşterea deplină e întotdeauna o cunoaştere nemijlocită. Cunoaşterea conceptuală e întotdeauna o cunoaştere secundară. Cunoaşterea deplină e întotdeauna personală şi ca nonconceptu- ală e numită de părintele Stăniloae „nedefinită”. Forma ei cea mai înaltă este prin iubire, care oferă o cunoaştere nemijlocită atât  a celuilalt, cât şi a sinelui, cât şi indirect a lui Dumnezeu439. Această sete a persoanelor după o relaţie nesfârşită cu alte persoane implică natura eternă a persoanelor şi împlinirea într-o comunitate absolută, aceea a Persoanelor supreme.

Ierom. Calinic Berger

Fragment din cartea "Teognosia - sinteza dogmatica si duhovniceasca a parintelui Dumitru Staniloae", Editura Deisis

Cumpara cartea "Teognosia - sinteza dogmatica si duhovniceasca a parintelui Dumitru Staniloae"

 

Note:
417 De ex.: „Ea [mintea] e de aceea baza subiectului uman, care e dincolo de toate conţinuturile delimitate, dincolo şi de raţiunea care le prinde în concepte. E baza indefinită a subiectului care se foloseşte şi de raţiune. Pe ea n-o poate sesiza raţiunea, prin nici un concept, fiind dincolo de raţiune, de orice concept (...) baza indefinibilă a subiectului nostru” (SO, p. 239; trad engl., p. 284-285).
418 Părintele Stăniloae spune că „experiem o anumită dezmărginire şi ceva ce nu poate fi captat” numai prin împărtăşirea de Dumnezeu. In această experienţă ne dăm seama că „acest abis nu e în întregime o regiune a minţii noastre, (...) ci că el reprezintă, în continuitate sau în atingere cu indefinitul subiectului nostru, adâncurile infinite. (...) Sfântul Maxim Mărturisitorul zice înţelepciunii lui Dumnezeu «abis», iar minţii curate «locul abisului» (Ambigua, PG 91,1112), care ca atare poate fi numită şi ea abis” (50, p. 242-243; trad. engl., p. 288).
419 „Neînţelegând deci că setea infinită a firii sale nu este o indicaţie a infinităţii acestei firi, căci infinitul adevărat nu poate avea o sete, fiinţa umană, în loc să se mulţumească de a rămâne şi de a progresa în comunicarea cu adevăratul infinit, a voit să devină ea însăşi infinitul” (SO, p. 57; trad. engl., p. 78-79).
420 De ex., el scrie: „Am văzut că cel ce coboară în adâncurile indefinite ale subiectului propriu adulmecă, în legătură cu indefinitul propriu, şi infinitul divin” (SO, p. 268; trad. engl., p. 318). Vezi şi SO, p. 241, 231-232, 241-243, 270-271; trad. engl., p. 286-287, 276, 286-289, 320.
421 Vezi analiza de mai jos, în capitolul 11, „Iluminarea”.
422 TD01, p. 115-116; trad. engl., vol. 1, p. 142; iar în starea noastră viitoare vom depăşi caracterul nostru limitat în relaţia noastră personală cu infinitatea divină. Vezi şi TDOl, p. 153-154; trad. engl., vol. 1, p. 190.
423 TDOl, p. 14; trad. engl., vol. 1, p. 5.
424 TDOl, p. 15; trad. engl., vol. 1, p. 7. Altundeva: „Viaţa omenească încheiată definitiv prin moarte loveşte de nonsens şi deci de nonvaloare toată raţionalitatea existentă în lume şi însăşi lumea. (...) iar cea mai cumplită tristeţe a noastră e lipsa de sens, adică lipsa unui sens etern al vieţii şi al faptelor noastre” (TDOl, p. 18; trad. engl., voi. 1, p. 10).
425 „El e făcut pentru eternitate, având în sine un fel de caracter absolut, adică o valoare netrecătoare, care nu sfârşeşte niciodată a se îmbogăţi” (TDOl, p. 15; trad. engl., vol. 1, p. 7).
426 TDOl, p. 17; trad. engl., vol. 1, p. 9.
427 Ibid.
428 Ibid.
429 „Noi tindem prin toate acestea spre infinit, pentru că suntem persoană" (TDOl, p. 14; trad. engl., vol. 1, p. 6, subl. mea).
430 SO, p. 241-242; trad. engl., p. 286-288.
431 SO, p. 56-57; trad. engl., p. 78.
432 SO, p. 268; trad. engl., p. 318. „Socotim că se descoperă pe sine cel ce iubeşte pe altul, ajutat şi de rugăciune (...). Iar descoperindu-şi indefinitul subiectului propriu, descoperă în legătură şi în comunicare cu el şi finitul divin” (SO, p. 270; trad. engl., p. 320).
433 SO, p. 271; trad. engl., p. 320.
434 „Dragostea ne pune în legătură pe «noi» cu infinitul, numai când infinitul acesta e dumnezeiesc, când e deosebit ca natură de noi, deci când ni se împărtăşeşte ca dar. în comunitatea de iubire dintre mine şi un altul e de faţă Dumnezeu, fără ca aceasta să însemne că iubirea de altul anticipează întâlnirea cu Dumnezeu” (SO, p. 271; trad. engl., p. 320).
435 „Numai o comunitate desăvârşită de persoane supreme poate hrăni, cu iubirea ei nesfârşită şi perfectă, setea noastră de iubire faţă de ea şi între noi” (SO, p. 35; trad. engl., p. 51).
436 TD01, p. 14; trad. engl., vol. 1, p. 5-6.
437 SO, p. 34; trad. engl., p. 51.
438 SO, p. 292; trad. engl., p. 343. Altundeva părintele Stăniloae compară cunoaşterea lui Dumnezeu cu relaţiile umane: „O palidă analogie ne oferă relaţia iubitoare între două persoane. In această experienţă subiectul iubit oricât de indefinit mi-ar părea, îmi apare ca o armonie de indefinită bogăţie spirituală şi personală” (SO, p. 297; trad. engl., p. 349).
439 „Cu o persoană însă trebuie să se unească o altă persoană în iubire pentru a o cunoaşte din lăuntrul ei, aşa cum se cunoaşte ea însăşi, şi pentru a se îmbogăţi amândouă prin această cunoaştere. (...) nu există cunoaştere deplină în afara uniunii în iubire între cel ce cunoaşte şi cel cunoscut (...) Cunoaşterea deplină este totdeauna şi iubire (...) Dumnezeu împlineşte condiţia cunoaşterii personale perfecte, prin Treimea Persoanelor divine deplin unite. Cunoaşterea este în ultimă analiză referirea iubitoare a unui subiect la un alt subiect” (TD01, p. 161-162; trad. engl., vol. 1, p. 202).







 

• Persoana si problemele sociale
  Publicat in : Morala
• Persoana
  Publicat in : Religie
• Persoana si Individul - Doua entitati diferite
  Publicat in : Interviuri

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: