Iconografia i-a oferit părintelui Sofronie ocazia de a folosi diferitele tehnici pe care le învăţase, inclusiv tehnica picturii abstracte, deoarece icoana, analizată în detaliu, este compusă din elemente abstracte: veşmintele, munţii, într-o anumită măsură clădirile şi chiar şi chipurile includ aspecte ale artei abstracte. Aceste elemente abstracte, deşi mai puţin vizibile sau dificil de observat fără un studiu atent, reprezintă o parte esenţială a icoanei, conferindu-i vigoare şi o structură unică.

Munţii din icoane sunt pictaţi în mod abstract. Dar în iconografie această artă abstractă are o semnificaţie aparte. In lipsa detaliului abstract şi constructivism icoana se apropie de arta renascentistă, cu care este înrudită îndeaproape, dar de care este şi foarte diferită. In arta renascentistă, accentul principal cade pe linia şi compoziţia de ansamblu, în timp ce icoana are o structură internă riguroasă şi complexă. în primul caz, scopul principal este de a exprima un sentiment sau o stare, în vreme ce icoana ortodoxă se concentrează pe trăirea interioară. Aceste diferenţe pot fi observate în toate detaliile celor două stiluri, atât în cele tehnice, cât şi în maniera de abordare a subiectului. Scopul icoanei este în primul rând de a-l ajuta pe privitor să se roage, în timp ce arta renascentistă tinde să exprime sublimul, scopul ei fiind mai degrabă emoţia decât rugăciunea (Notă: Sublimul în artă este un termen tehnic.) Studiul artei abstracte s-a dovedit folositor nu doar în ceea ce priveşte aspectele compoziţionale, ci şi în cele de tehnică şi principii de design. Părintele explica:

Dacă priveşti un desen din perspectivă abstractă, poţi observa pictural informe unde este nevoie de linii şi de culori pentru a obţine un echilibru general. Cu toate acestea, el considera drept esenţială buna cunoaştere a realităţii, şi de aceea încuraja studiul atent al anatomiei şi al naturii.

Invaţă bine anatomia şi apoi îţi vei putea permite să faci greşeli intenţionate; chiar şi numai pentru a copia este nevoie să ştii anatomie.

Studiile academice clasice din tinereţe îi ofereau acum părintelui posibilitatea de a analiza şi de a înţelege diferenţa dintre icoană şi arta naturalistă, el ştiind unde putea folosi tehnicile învăţate şi unde trebuia să se depărteze de acestea.

Trebuie să păstrezi dimensiunile clasice ale mâinii şi apoi să adopţi pretutindeni un „stil" special, chiar şi atunci când copiezi folosind surse diferite. Aceasta însemna că fiecare artist trebuie să-si formeze un mod propriu de stilizare prin studierea diverselor modalităţi pe care le are la dispoziţie. După ce s-a decis asupra unui anumit tip de stilizare, pictorul are totală libertate de expresie.

In icoane, nu este nevoie ca mâinile să fie redate în stil naturalist, ci importantă este armonia de ansamblu a icoanei. Rareori se întâmplă să vezi mâini reuşite chiar şi în icoane altminteri frumoase. Atunci când artistul are cunoştinţe solide despre principiile stilizării, detaliile devin mai puţin importante decât imaginea de ansamblu. Scopul principal este crearea unei imagini frumoase, care să exprime armonie şi calm, ceea ce se poate obţine tocmai prin libertatea creaţiei, ignorând detaliile anatomice şi naturaliste.

Pictorul trebuie să lucreze ca şi sculptorul, urmărind liniile trupului, întâi pentru schiţă, iar mai apoi pentru lumină. Toate liniile, precum şi redarea luminii trebuie să urmeze aceeaşi direcţie de mişcare.

Deşi lumina de pe veşminte era adesea redată într-o manieră abstractă, de obicei sub formă de cristale, distribuţia generală a tuturor acestor componente trebuia să urmeze anatomia trupului pe care îl acopereau, imaginea cuprinzând atât elemente de artă abstractă, cât şi figurativă. Obiectivul era evitarea unui naturalism exagerat: Dacă icoana nu are şi proporţii greşite, nu mai este icoană.

Chipul

Pentru părintele Sofronie, cea mai importantă parte a icoanei era chipul, deoarece acesta reflectă viaţa interioară a unei persoane. Ca artist profesionist, după perioada în care se ocupase de pictura abstractă, el îşi câştigase existenţa ca pictor portretist şi învăţase să observe oamenii, chipurile şi particularităţile lor. Când lucram ca pictor, puteam realiza portretul cuiva şi după o conversaţie de numai zece minute cu această persoană. Experienţa aceasta a fost transformată mai târziu într-un fel de atenţie de o cu totul altă calitate: De când nu mai sunt pictor, nici nu mai observ ce haine poartă oamenii. Dar observ (simt) nivelul lor duhovnicesc - şi prin aceasta recunosc sau îmi amintesc de acele persoane. Chiar şi înainte, ca pictor, acest aspect al reprezentării esenţei interioare a persoanei nu-i fusese complet străin, deoarece exista în tradiţia rusă această strădanie a artiştilor de a surprinde sufletul persoanei înfăţişate în tablou.

O problemă comună consta în aflarea unei modalităţi de a reda sufletul prin mijloace vizuale. Fenomenul persoanei rămâne o taină, dar numeroşi artişti au explorat diverse
moduri de a-l reda. Persoana este reprezentată prin chip şi de către chip; acesta este oglindirea sufletului. Florenski scrie în cartea sa Stâlpul şi Temelia Adevărului despre vechea pictură rusă, că diavolul nu are chip, ci e pictat lipsit de orice trăsătură, fără nici o expresie, ca non-persoană. Kazimir Malevici (1879-1935), autorul pătratului negru, care în sine era icoana unei icoane, într-o anumită perioadă din viaţa sa a pictat oameni cu capetele în formă de ou şi fără nici o trăsătură a feţei. Totuşi se spune că era un om credincios. Filonov, pe de altă parte, care se declarase ateu, îşi începea întotdeauna tablourile prin reprezentarea unui ochi, continuând apoi să picteze restul chipului.

Limbajul icoanelor i-a oferit părintelui Sofronie o nouă modalitate de a reda sufletul şi persoana interioară. Icoana, în stilizarea sa, surprinde toate aspectele veşnice şi astfel reuşeşte măcar în parte să exprime inexprimabilul. El a remarcat odată că până şi cele mai urâte chipuri devin frumoase atunci când sunt transfigurate de har. Reprezentarea sfinţeniei presupune capacitatea de a contempla eternul în temporal, de a reda invizibilul prin ceea ce poate fi văzut... Simplitate, măreţie şi lumină emanează din chipuri, care sunt calme, cu o privire pătrunzătoare.

Dintre toate elementele compoziţionale, ochii sunt cei mai importanţi, ei reflectând omul interior, sufletul său. Părintele Sofronie studiase cele mai potrivite modalităţi de reprezentare a ochilor şi îşi formase propriul săti stil. El dădea o privire calmă, interiorizată chipurilor pe care le picta. Tehnica sa era să picteze pleoapa superioară astfel încât să acopere o parte din iris şi să atingă partea de sus a pupilei, evitând astfel o privire prea directă şi intensă. Nu adăuga niciodată nici o urmă de lumină în interiorul pupilei, aşa cum se procedează adesea în picturile naturaliste, considerând că acest procedeu dădea privirii o tentă de răutate. în viziunea sa, pupila trebuia să fie în întregime neagră şi calmă, fără nici o lumină emanând ca din interior.

Expresia ochilor trebuie să fie în acelaşi timp şi interioară, şi exterioară; ochii trebuie să-l privească pe omul care priveşte icoana şi să fie concentraţi în interiorul propriei fiinţe. Pentru a reda o privire eternă, este bine să pictezi ochii concentraţi în puncte uşor diferite, adică privind puţin mai depărtat unul de altul, iar nu perfect paralel, aceasta dând impresia unei priviri mai largi, mai extinse, care îmbrăţişează totul. Părintelui îi plăcea de asemenea ca ochii să exprime o anume tristeţe, despre care spunea că se naşte în chip firesc atunci când privirea se opreşte asupra omenirii, a lumii acesteia în starea ei căzută.

Aşa cum se poate observa adesea în fresce, sobrietatea, suferinţa şi tristeţea sunt exprimate de sprâncene. Un artist adevărat pictează ochii trişti, iar restul normal şi calm. Astfel, el nu redă o suferinţă dramatică, ci o tensiune interioară calmă, dar în acelaşi timp expresivă şi dinamică.

Un alt element deosebit de important pentru el era păstrarea unei anumite sobrietăţi.

Frumuseţea se obţine atunci când tot chipul este pictat în aceeaşi culoare, nu cu un pic de galben aici, un pic de roz acolo... întreaga figură trebuie să aibă o culoare de bază într-o singură nuanţă pe care să se construiască modelul. Părintele Sofronie respecta cu stricteţe principiul artistic al folosirii unei game restrânse de culori într-o armonie controlată, asigurându-se de concordanţa culorilor în crearea unei imagini generale echilibrate. El sublinia faptul că stilizarea feţelor trebuie să fie moderată, nici prea exagerată, nici prea expresivă, fiind esenţială păstrarea frumuseţii lor.

Chipurile trebuie să nu fie prea naturaliste, dar să fie totuşi umane, nu transfigurate în mod exagerat. Este important ca icoana să aibă o prezenţă vie, pentru a reda o persoană reală, cu care poţi intra în legătură şi comunica. Când pictezi un sfânt, înveţi să-l cunoşti. Această legătură cu icoana este esenţială pentru rolul său ulterior, ca punct de concentrare în momentul rugăciunii, dar acest lucru este valabil şi pentru momentul pictării icoanei, după cum părintele ne spunea el însuşi: Când pictezi, roagă-te la icoana pe care o pictezi (Hristos, Maica Domnului, mucenicii...) - roagă-i să te ajute, căci iconografia nu e lucru simplu.

Este de asemenea important ca cel care pictează icoana să nu o trateze ca pe un lucru lipsit de viaţă, ci să-şi amintească permanent că el încearcă să redea fiinţe reale şi vii, şi că e necesar să le ceară ajutorul şi îndrumarea.

Rugaţi-vă neîncetat în timp ce pictaţi! Rugaţi-vă ca să putem să-L vedem, să învăţăm să-L cunoaştem pe Hristos. Rugaţi-vă Sfântului Ioan Botezătorul să ne ajute să-L vedem pe Hristos - el a fost cel mai mare dintre proroci, fiind primul care L-a cunoscut.

Deşi ideal este ca în portret proporţiile să nu depăşească realitatea, părintele Sofronie prefera să realizeze icoane de dimensiuni mai mari, care depăşeau cu mult proporţiile naturale ale persoanelor înfăţişate. In primii ani din cariera sa de pictor, el realizase câteva lucrări de dimensiuni monumentale care uneori necesitaseră găsirea unor soluţii tehnice speciale, pe care părintele Sofronie avea să le folosească mai târziu în pictarea icoanelor. La scurt timp după sosirea sa în Anglia, el a pictat o icoană mare a Maicii
Domnului pentru a acoperi şemineul din biroul său. Camera fiind mică şi neavând o distanţă suficientă pentru a privi icoana, a hotărât să o picteze în perspectivă, adaptând dimensiunile trăsăturilor, astfel încât să apară bine proporţionată atunci când este privită de la biroul din partea opusă a camerei.

Părintelui îi plăcea să picteze icoana Maicii Domnului. Odată a realizat o icoană mare pe care a reuşit să o termine într-o singură şedinţă. Această icoană s-a dovedit a avea dimensiunile perfecte pentru iconostasul din Biserica Sfântul Siluan construită mulţi ani mai târziu, iar toate celelalte icoane au fost modelate după dimensiunile ei. In această icoană părintele Sofronie a pictat o linie de umbră adâncă, întunecată şi extinsă, de-a lungul chipului Maicii Domnului, care i-a conferit profunzime şi gravitate, introducând în acelaşi timp şi o stilizare. Părintelui nu-i plăcea ca în icoane chipul Maicii Domnului să apară prea suav: Această icoană a Maicii Domnului are un aer sever, dar şi o anumită blândeţe. O umbră întunecată de-a lungul obrazului poate crea un efect pozitiv. Părintele Sofronie evita trecerea gradată de la culori întunecate la culori deschise, deoarece această tehnică dă cu uşurinţă chipului o expresie suavă şi blândă, la fel ca şi folosirea roşului. El prefera ca icoana Maicii Domnului să fie sobră.

Un alt aspect important al chipurilor este ca acestea să aibă trăsături bine delimitate, să nu apară şterse, vagi, aşa cum se întâmplă în genere când se foloseşte o culoare de bază prea transparentă. Icoanele se pictează începând cu culori închise peste care se folosesc culori deschise, şi astfel claritatea imaginii este conferită de o bază solidă şi cu substanţă, în timp ce lumina este introdusă prin grade variate de transparenţă.

Expresia feţei este de cea mai mare însemnătate, iar celelalte trăsături şi proporţii pot fi modificate pentru se armoniza cu aceasta. Stilizarea trăsăturilor permite redarea chipului şi a persoanei într-o manieră mai liberă, nemaifiind impuse restricţiile stilului naturalist.

Chipurile zugrăvite în icoane trebuie să fie frumoase, astfel încât privitorul să se poată ruga în faţa lor. Icoanele trebuie să ţie ca o trambulină către viaţa veşnică.

Monahia Gabriela

Fragment din cartea "FIINTA. Arta si viata Parintelui Sofronie", Editura Sophia

Cumpara cartea "FIINTA. Arta si viata Parintelui Sofronie"

• Parintele Ciprian Pyzhov
  Publicat in : Parinti
• Sfantul Cuvios Lazar Zugravul
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Cuvant despre zugravirea de icoane
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: