Pierderea cuvantului zugravit
Nu este o noutate pentru nimeni faptul ca, in trecut, analfabetismul, raspandit mai ales in paturile de jos ale societatii, impiedica citirea Scripturii si a celorlalte scrieri folositoare si necesare imbunatatirii spirituale.
Din aceasta pricina, generatii intregi de crestini n-au putut patrunde pe deplin tainicul inteles al cuvantului lui Dumnezeu. Propovaduirea si raspandirea sa a cunoscut oralitatea, specifica, de altfel, invatamantului de odinioara, dar, mai ales, trairea in duh a celor transmise prin cuvant.
Atat pentru stiutorii, cat mai ales pentru nestiutorii de carte, auzul sau citirea cuvantului a fost permanent insotita de vederea celor mentionate in scris. Acolo, in icoana, erau scrise cu penelul faptele zugravite prin cuvinte, intr-o sinergie unica si permanent necesara.
Arta icoanei, aceasta Evanghelie in culori, bidimensionala in lumea ortodoxa, a cunoscut replica sa tridimensionala in arta apuseana, unde a inflorit o adevarata Biblie in piatra, lesne si placut de citit in sculptura specifica artei romanice, dar, mai ales, a catedralei gotice. Cei care cascau gura in fata minunatiilor impietrite, devenind asemenea materiei pe care o admirau, nu luau seama prea mult la realizarea artistica, ci la bogatia informationala, atitudine destul de rara in zilele noastre.
Aceasta polarizare a centrului de interes acorda artei un rol si un sens nou. In acele timpuri, "cand un credincios isi inalta privirile spre timpanul catedralei de la Vezeley, nu voia sa admire geniul sculptorului, ci sa simta deasupra lui suflul inaltarii. Gravate, sculptate sau pictate, imaginile erau pentru el locul destinului. Ingerii si sfintii alcatuiau o familie si numai contemplandu-le invata sa-si recunoasca chipul, precum si pe acela al aproapelui sau."
Dar astazi, cu privire la posibilitatile icoanei de a rosti sau propovadui cuvantul evanghelic, s-ar putea ivi o interogatie destul de puternica, intr-adevar, ce mai poate propovadui o icoana? Cele zugravite pe ea sunt de mult stiute din paginile cartilor la care toti au acces. Incepand cu Sfanta Scriptura, tradusa in aproape toate limbile pamantului, si terminand cu brosurile tip "carte de buzunar", intreaga invatatura de credinta se afla transpusa in tehnica maestrului Gutenberg.
Vieti ale sfintilor, Limonarii sau Proloage, Patericuri, Omilii si Cateheze ori Cuvinte de invatatura, insotite de o extrem de bogata literatura de specialitate, aparuta in Romania, mai ales dupa 1989 - ca sa nu mai vorbim de Visurile sau Talismanele ori vedeniile si viziunile "purtatorilor de cuvant" ai divinitatii, toate transpuse cu minutiozitate in scris -, alcatuiesc un bagaj didactic ce ar putea conduce catre ideea inutilitatii menirii catehetice a icoanei.
In fata unui asemenea potop de informatii scrise, care ar mai putea fi rostul didactic al celor zugravite? El ar putea fi cu succes suplinit de carte, intrucat numarul analfabetilor din ziua de azi este cu mult mai mic decat al stiutorilor de carte din timpul Papei Grigore cel Mare. Ba mai pot fi intalnite si situatii in care unii crestini se considera a fi mult mai cunoscatori intr-ale Teologiei decat insisi preotii - caci nu toti au priceput ca Scripturile se mai cer a fi citite si in duh, si ca nu parcurgerea sutelor de tomuri conteaza, ci trairea invataturii din ele.
Or, tocmai aici se afla si punctul nevralgic al oricarei invataturi. Nu cunoasterea sau memorarea cuvantului este datatoare de "sfanta stiinta", ci trairea vie, lucratoare a celor invatate. Alcatuirea unui inventar cat mai bogat de cunostinte cu continut teologic nu aduce dupa sine, automat, imbunatatirea spirituala a respectivilor detinatori.
Adesea, se intampla ca tocmai acest "paradis intelectual" sa fie pricina desertului spiritual, intrucat nu litera singura este cea datatoare de viata, ci duhul care a insufletit-o initial. Acumularea de date nu devine lucratoare decat in duhul rugaciunii, or, tocmai in acest punct devine absolut necesara prezenta icoanei, spatiul cultual prin excelenta.
Trebuie subliniat faptul ca ea invata, educa si maturizeaza intelectual numai in lumina rugaciunii. Nu poate fi considerata doar un "supliment nutritiv" al rugaciunii, fara de care aceasta nu ar putea avea loc sau nu ar mai avea viata. Ne putem ruga si fara a avea in fata o icoana, dar ea este o cale catre mai binele spre care tanjim in mod firesc, ea, pur si simplu, ne ajuta sa ne rugam in sensul ca ne invata si cum sa ne rugam.
Ne ajuta nu numai "in faza incepatoare, "copilareasca". Cu cat omul e mai matur in viata sa duhovniceasca - cu atat mai mult pretuieste el icoana canonica, icoana ortodoxa autentica. Incepand cu coloraturile copilaresti si kitsch-ul tipator-sentimental "catolic", el invata sa pretuiasca operele marilor iconari din Bizant si Rusia veche." Din pacate, exista crestini care pretuiesc numai acest gen de arta iconografica, considerand ca ea este singurul fel de arta crestina si ca numai prin intermediul ei se poate ajunge la adevarata comuniune cu cel zugravit acolo.
In fapt, alfabetizarea, de care se face atata caz, presupune si educarea in spiritul autenticei trairi ortodoxe, cu tot ceea o justifica. Este citirea sau catehizarea intr-un registru artistic specific acestei spiritualitati rasaritene, cel in care repertoriul stilistic si cromatic nu expune doar fapte, intr-o inlantuire narativa cat mai bogata, ci le propovadu-ieste intr-un autentic duh ortodox.
Din pacate, insusirea scrisului si a cititului sau absolvirea unui numar standard de clase nu a dus catre disparitia tuturor formelor de analfabetism. In domeniul artei profane, "kitsch-ul este un tip de comportament specific revolutiei industriale, care a urbanizat masele Europei occidentale si ale Americii si a intemeiat ceea ce se cheama analfabetism universal (s.n.)."
In rastimp, pe taramul artei sacre, necunoasterea menirii catehetice specifice icoanei a condus catre un analfabetism cultic sau latreutic, in cadrul caruia nu mai conteaza cum se picteaza. Daca poate credinciosul vedea pe Sfantul Gheorghe tintind balaurul ori pe Sfanta Filofteia purtand cosuletul cu mancare pentru saraci, se considera ca rostul catehetic al iconografiei a fost atins, ideea biruintei impotriva raului sau a sacrificiului ce insoteste milostenia fiind astfel propovaduita pe zidurile bisericii.
Se ignora, adesea, faptul ca rostul icoanei nu este doar acela de a infatisa fapte ori chipuri, sau de a impodobi, ci mai ales de a educa haric, in duhul rugaciunii. Ea nu ofera numai informatia de ordin hagiografic, imbogatind compartimentul cunostintelor, ci formeaza omul crestin in totalitatea capacitatilor sale de perceptie si manifestare, in acest context, coordonata estetica nu trebuie a fi socotita mai prejos decat cea intelectuala.
Despre o icoana care doar informeaza narativ, dar care nu-si implineste aceeasi menire si in plan artistic, deformand sau dezinformand estetic, se poate spune ca nu si-a atins scopul catehetic.
Mai dureros este atunci cand noutatile iconografice rasar in medii culturale de traditie, cum ar fi, de pilda, manastirile, ale caror paraclise sau biserici mai pastreaza inca pictura "secolelor de aur" ale picturii sacre romanesti. In asemenea spatii, prezenta unei picturi moderne, total inadecvate scopului propus, pare si mai inoportuna, chiar socanta.
De pilda, situatia paraclisului Manastirii Neamt poate starni comentarii deloc magulitoare: "cat de incult teologic (s.n.) a putut fi staretul asezamantului atunci cand a incuviintat si binecuvantat mizerabila prestatie a pictorului tocmit. Daca intr-o incinta manastireasca, atat de prestigioasa si de vizitata, pot coexista, netulburate de vreo contestare, slava de odinioara si aberatia prezentului, atunci, fara pic de exagerare, putem socoti ca suntem confruntati cu o grava alienare a limbajului artei liturgice. Spre deosebire de marile izbanzi ale picturii romanesti medievale, frescele "maestrilor" din ultimele 7-8 decenii (daca nu cumva si mai de demult) imbraca zidurile bisericilor ca niste vesminte greoaie si tarcate, care descurajeaza elanul oricarui urcus duhovnicesc; ele reprezinta mai curand un strai pacatos, un lest care impiedica decolarea credintei drept-maritoare. Accentele critice ale textului meu nu intentioneaza sa manie pe nimeni, nici sa semene resemnarea sau vrajba, ci sa traga un semnal de alarma sau, cel putin, sa invite la reflectie."
Lipsa de educare iconografica a dus la o manifestare schizofrenica a artei crestine din spatiul ortodox, unde, cuvintele rostite, slujba pro-priu-zisa, se afla pe linia traditiei respective, in timp ce arta - arhitectura, pictura, sculptura ori muzica - apartin altei lumi. Orice preot, indiferent de gradul de cultura atins, stie faptul ca, in timpul slujbei, nu se pot citi din poemele si versurile scriitorilor laici, chiar daca temele lor sunt religioase.
Dar, desi nici un preot nu si-ar ingadui ca, in locul textului canonic al rugaciunii, sa citeasca vreo ruga in versuri, a lui Eminescu sau oricare alt mare poet, "nu este clar de ce continuarea aceluiasi fir logic nu-i face pe acelasi preot sa protesteze impotriva aflarii in biserica a portretelor sentimentale, in maniera latina, care inlocuiesc chipul Maicii Domnului si este impacat cand aude cantandu-se in strana melodii inrudite cu Dama de pica. "Strambatura" acestui fir logic eu n-o pot intelege. Eu atribui aceasta inconsecventa doar profundei neglijente a slujitorilor bisericesti in domeniul iconografiei, arhitecturii si muzicii."'
Daca ar fi doar neglijenta, inca ar fi bine, caci ea poate tine de o temporala nestiinta, ce-si poate afla remediul. Din pacate, combinatiile artistice de mai sus tin de o anumita lipsa de constientizare si o ignorare constienta a ceea ce inseamna, in adevaratul sens al cuvantului, atributul didactic al icoanei din cadrul cultului ortodox.
Prea multe imagini decadente, uneori caricaturale, "invadeaza inca multe biserici ortodoxe, semne in acelasi timp ale unei pierderi a curatiei credintei si a multiplelor influente venite din arta occidentala incepand cu secolul al XVII-lea. Cum sa poata fi combatute ereziile conceptuale, de vreme ce se ignora ereziile vizuale ce pot fi vehiculate prin imagini?"
Se ignora faptul ca icoana nu are numai rostul de a infatisa faptele si persoanele importante din istoria mantuirii, spre a putea fi invatate si memorate de catre credinciosi, ci ea trebuie sa constituie o adevarata scoala a rugaciunii, fara de care invatatura de credinta, in sine, nu este decat vorba goala.
Iar aceasta nu se poate infaptui daca respectiva icoana nu apartine, deopotriva, universului estetic, latreutic si haric, intrucat la scoala respectiva nu se invata o singura disciplina. In plus, omul trebuie educat in totalitatea complexitati sale. Perfectionarea unui singur sector, cel catehetic, nu presupune automat si desavarsirea pe totalitatea coordonatelor spiritualitatii omenesti.
Pe de alta parte, multe cuceriri ale stiintei si-au aflat locul cuvenit in spatiul sacru, cea mai banala fiind, poate, electricitatea. Nu toate au intrat usor, unele au intampinat piedici, datorate mai degraba conservatorismului decat vreunui discernamant ce ar sti sa ghiceasca raul ascuns sub haina noului. Astfel ca acum, la inceputul mileniului al treilea, aproape ca nu ne mai mira nici o noutate tehnica ce incearca sa se strecoare in cadrul sau macar in preajma spatiului eclesial, intr-un efort de "induhovnicire".
Nimanui nu i-ar trece prin cap sa renunte la iluminatul electric sau la incalzirea centrala, dar pare cel putin ciudata inlocuirea lumanarilor cu beculete, pe motiv ca ar fi mai "igienice" si mai usor de manevrat.
Toate acestea nu pot aparea decat pe fondul unei lipse de cultura teologica, ce nu tine neaparat de lipsa studiilor de specialitate, ci, de lipsa rugaciunii lucratoare. Dupa cum au subliniat marea majoritate a Parintilor, teolog este cel care se roaga, iar cel ce se roaga este teolog.
Mijloacele mass-media, in cvasitotalitatea lor, sunt puse in slujba educarii religioase. Emisiuni radiodifuzate, dar, mai ales, televizate, cauta si reusesc, in parte, imbogatirea universului spiritual al celui care, instalat comod in fotoliul sau, poate afla ultimele noutati eclesiale sau editoriale ori poate participa la dezbateri pe teme teologice vechi sau noi, la care stramosii sai nici macar nu ar fi visat. Ba, mai poate interveni si telefonic in miezul problemei.
La toate acestea se adauga mormanul de publicatii binecuvantate sau nu - si, ca atare, partial cenzurate - ce-si fac aparitia pe piata editoriala cu specific duhovnicesc. Nici unul din mijloacele de informare si catehizare mentionate nu poate dauna formarii spirituale a crestinului implicat, cu conditia pastrarii dreptei-masuri.
Dar, toate cele citite, auzite sau vazute, capata viata numai in lumina rugaciunii, Iisus Hristos, Maica Domnului, cetele ingerilor sau ale sfintilor, aflati in icoana, nu ofera doar exemplul personal al vietii lor detaliate in carti inchinate faptelor lor, ci comunica, prin intermediul chipului din icoana, cu fiecare dintre cei prezenti. Aceasta aduce in fata ochilor aspecte sau detalii ce au scapat citirii textului sau nu au putut fi vizualizate de imaginatia fiecaruia si inlesneste un dialog cu cel pictat acolo, unind astfel auzul si vazul.
Toata bogatia informationala capata viata in fata belsugului pictural, cateheza fiind astfel nuantata si vizual. Acesta este doar unul din motivele pentru care nu se poate spune ca arta iconografica si-a incheiat menirea didactica o data cu disparitia analfabetilor.
Mihaela Palade
Iconoclasmul in actualitate. De la moartea lui Dumnezeu la moartea artei, Editura Sophia
-
Iadul si diavolul in iconografia ortodoxa
Publicat in : Pictura -
Buna Vestire in iconografia ortodoxa
Publicat in : Buna Vestire -
Sfantul Ioan Botezatorul in iconografia ortodoxa
Publicat in : Sfantul Ioan Botezatorul -
Sfantul Mare Mucenic Gheorghe in iconografia ortodoxa
Publicat in : Sfantul Gheorghe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.