Intr-un comentariu de-o remarcabilă adâncime, Heinrich Meier lansează următoarea întrebare: „Politica sau ce este adevărul?” Aluzia este, desigur, la faimoasa replică a lui Pilat din Pont către Iisus, în pretoriu (Ioan 18, 38). Reprezentantul puterii romane n-are timp să decidă valoarea metafizică a prezenţei christice în Ierusalim. Pilat este chemat să tranşeze o problemă teologică (este Iisus Fiul lui Dumnezeu) cu instrumente politice. Pentru că nu-l găseşte vinovat pe Iisus, guvernatorul se întoarce spre gloata înfierbântată. Preţul şovăielii politice e, însă, uriaş. Vestitorul păcii ajunge să fie condamnat la moarte, iar gangsterul revoluţionar, Barabas, este eliberat. Pentru a înţelege importanţa deciziei politice, Carl Schmitt ne cheamă să recitim acest episod literalmente crucial pentru istoria creştinismului. Când omul politic invocă neutralitatea agnostică (mascată prin întrebări retorice), el păcătuieşte metafizic. Spre deosebire de alţi anticari interesaţi să recupereze creştinismul intr-un sens strict patrimonial, deci estetic, Schmitt vrea să confrunte omul modern cu problema teologico-politică a adevărului. Ce preţ plătim atunci când greşim? Cum putem vedea printre cioburile arheologiei fire strălucitoare de aur duhovnicesc?

Prea uşor confundăm astăzi „politica” cu bârfa deputăţească şi cu maşinăria electorală. Nu există un fundament spiritual din care comunitatea umană îşi extrage seva?

Politicul e „regiunea fiinţei” care face posibilă coabitarea între oameni. Politica ne cheamă, prin delegare şi reprezentare, să facem zilnic sinteza concepţiei noastre despre lume şi viaţă. Cine vrem să ne conducă? Ce valori şlefuiesc educaţia copiilor noştri? Care e răul intolerabil pentru o societate, de la tâlhărie, pedofilie, trafic de carne vie şi până la terorism? Viaţa politică ne arată că fără munca generaţiei prezente, copiii de mâine se nasc săraci, trişti sau îndatoraţi.

Fragilitatea vieţii face necesară acţiunea politică. Majoritatea oamenilor n-au răgazul să contemple ordinea cosmică, ci trebuie să-şi procure hrana ori să-şi întreţină familia. Ca cetăţeni implicaţi, ei doresc să afle limitele negocierii între „casnic” şi „străin”. Există vreo diferenţă? Dacă relaţiile utilitarist-comerciale se pot desfăşura în absenţa unor valori comune, comunitatea politică presupune distincţia „înăuntru” şi „afară”. Fără să anticipeze neapărat criza Uniunii Europene (provocată de Brexit şi invazia migranţilor), Schmitt recunoaşte tensiunea dintre identitatea sinelui şi alteritatea celuilalt (văzut ca prieten sau adversar).

Politicul atârnă de o distincţie ultimă, din care se trag toate acţiunile cu specific politic. Să admitem că sfera moralităţii conţine distincţiile ultime între bine şi rău; în câmpul estetic, frumosul şi urâtul; în domeniul economic, utilul sau dăunătorul sau mai concret profitabilul şi nerentabilul; (...)

Distincţia specific politică, la care pot fi reduse acţiunile sau motivaţiile politice, este cea dintre prieten şi duşman. Aceasta oferă o determinare conceptuală în sensul de criteriu, iar nu ca definiţie exhaustivă sau o definiţie de conţinut. (...) Distincţia între prieten şi duşman conotează cel mai mare grad de intensitate al unirii sau al separaţiei, al unei asocieri ori disocieri. Poate exista teoretic şi practic, fără să aibă nevoie de celelalte distincţii morale, estetice, economice sau de alt fel. Duşmanul politic nu trebuie să fie rău sub raport moral sau urât sub raport estetic; el nu trebuie să se înfăţişeze drept concurent sub raport economic şi poate fi chiar avantajos să derulezi afaceri comerciale cu acesta. Dar el este, oricum, celălalt, străinul; este destul pentru esenţa acestuia că el este, Intr-un sens cu totul intens, diferit şi străin sub raport existenţial, aşa încât în cazurile extreme conflictul cu el este posibil.

Schmitt ierarhizează regiunile fiinţei. Dacă aprecierile de ordin estetic sunt schimbătoare, judecăţile de ordin etic rămân principiale şi statornice. Există oameni care se comportă corect, deşi au un aspect vestimentar dezagreabil. Sfera deciziei militare, în schimb, le înglobează pe toate celelalte. Condiţia de posibilitate pentru activităţile economice sau culturale este, de fapt, politicul, începutul oricărei civilizaţii trainice coincide cu acordul asupra principiului suveranităţii: cine ne conduce? Iată întrebarea la care orice comunitate închegată trebuie să dea un răspuns. „Duşmanul” vieţii politice este cel care vrea să dizolve noţiunea de Bine comun, naţiune, familie sau vecinătate. Din acest motiv, „politicul e visceral”.

Negativul oricărui film istoric scoate la iveală ambiţiile deşarte ale oamenilor, conspiraţia prostiei, omniprezenţa intrigilor şi imposibilitatea iubirii fraterne universale.

Dincolo de propensiunea către dezbinare a naturii umane, problema centrală a politicului este autoritatea. Cine decide, bunăoară, definiţia familiei? O mână de judecători de la Strasbourg? Poporul suveran? Iată întrebări pe care cetăţenii responsabili n-au voie să le amâne. Indecizia ajută doar inamicul. Nehotărârea arată incapacitatea elitei corpului politic de-a lupta pentru valorile comunităţii. Iată ce spune Heinrich Meier:

Totalismul politic fondat [de Cari Schmitt] prin recurs la concepţia despre intensitate este rezultatul unei perspective la început individualiste. Politicul este perceput de Schmitt ca existenţial. Aceasta nu în sensul că existenţa individului este determinată politic datorită faptului că individul întâlneşte în mod necesar o comunitate care reclamă diferite lucruri de la el - asupra cărora, volens-nolens, trebuie să decidă. Mai degrabă, individului i se cere să facă distincţia corectă între prieten şi duşman ca o decizie absolută a vieţii sale. Adversităţile cu care se simte confruntat devin opoziţii politice nu pentru că o anumită comunitate face din cearta asupra acestor lucruri scopul său, ori pentru că acestea sunt recunoscute drept importante pentru comunitate în genere, ci fiindcă o contradicţie dată este capabilă să devină - «ca posibilitate reală» - un conflict pe viaţă şi pe moarte.

Distincţia politică între prieten şi duşman este asemănătoare alegerii teologice între ortodoxie şi erezie. Rămâne însă o întrebare: şi-a propus Carl Schmitt să integreze imperativul creştin al „iubirii aproapelui” (pentru a nu menţiona in articulo morţiş iubirea de vrăjmaşi) într-o etică generală? El nu explorează paradoxul paulin al economiei divine: faptul că Dumnezeu lucrează „prin cele slabe” ale lumii şi că slava Fiului se poate vedea chiar în sărăcie, iar puterea (sau autoritatea: exousia) printr-o aparentă slăbiciune.

In viziunea lui Schmitt despre creştinism, tensiunea confruntării cu inamicul credinţei estompează misterul compasiunii divine fără hotar - revărsarea spontană de bunătate a Dumnezeirii despre care au vorbit Sf. Grigorie de Nyssa (335-396) ori Sf. Isaac Sirul (sec. al VlI-lea). Este adevărat faptul că Schmitt nu conotează psihologic tensiunea între prieten şi duşman. Ea e articulată juridic în interiorul ordinii constituţionale, care rămâne ontologic amorală. Distincţia conceptuală „prieten” versus „duşman” este motorul oricărei diplomaţii şi explică stabilirea „relaţiilor de bună-vecinătate” sau, dimpotrivă, conflictul între două ţări care nu-şi respectă integritatea teritorială. Lupta între ruşi şi mongoli în Evul Mediu (sec. al XlII-lea) n-a fost niciodată justificată de resentimentul personal al prinţului Yuri (1189-1238) al regatului Vladimir-Suzdal faţă de Batu-Han (c. 1205-1253) ori viceversa. Politicul - mai cu seamă în sfera afacerilor externe - pune mereu la încercare conflictul incomensurabil între diferite interese, convingeri şi practici.

Dacă un Cari von Clausewitz (1780-1831) vedea în război o prelungire a politicului prin mijloace neconvenţionale, Schmitt percepe politicul drept o prelungire a războiului prin instrumente legale. Intre teoreticienii moderni ai războiului, istoricul britanic John Keegan a indicat posibilitatea teoretică şi evidenţa practică a războaielor metapolitice. Noţiunea de „duşman” poate fi activată fără o raţiune politică, raţionalizând doar resentimentul maselor sau pofta de distrugere a unui lider belicos.

Schmitt nu discută posibilitatea ca noţiunea de „inamic” să anihileze ultimele resurse de umanitate ale combatantului. Dacă nu obţine anihilarea definitivă a duşmanului, războiul pare să fie gândit în termeni de permanenţă. In acest fel, Schmitt se situează la o mare distanţă faţă de Spinoza, pentru care proiectul modernităţii presupune anihilarea surselor de potenţial conflict, cum ar fi diferenţa religioasă.

Schmitt, în schimb, politizează natura adesea iraţională a războiului. El neagă spaţiul hermeneutic necesar deciziei răbdătoare. Se pierd astfel alveola dubitativă, cearcănul melancolic, remuşcarea plină de compasiune. Chiar şi pe frontul de luptă, a ucide inamicul nu e întotdeauna o necesitate evidentă. Există în istoria occidentală circumstanţe absurde care demonstrează greşeala absolutizării politice a războiului. Ne putem referi aici, în treacăt, la situaţia soldaţilor transilvăneni obligaţi în primul război mondial să lupte alături de armata austro-ungară împotriva regăţenilor cu care împărtăşeau aceeaşi limbă. Unii istorici vor considera acest exemplu o mostră de esenţialism mitologic. Cert este că asemenea situaţii de incompatibilitate între verdictul politic şi judecata etică n-au lipsit deloc din lumea războaielor medievale şi moderne. Pentru a contracara romantismul pacifist, Schmitt radicalizează şi estetizează dimensiunea politică a războiului, ignorând consideraţiile teologice care ar putea uzurpa monismul conflictualităţii. Astfel, situaţiile de rezistenţă religioasă, cum a fost protestul papei Benedict al XV-lea faţă de barbaria naţionalistă a Primului Război Mondial, ajung să pară ridicole.

Mihail Neamtu

Fragment din volumul "Povara libertatii", Editura Deceneu

Cumpara cartea "Povara libertatii"

 

• Procesul inaintea lui Pontiu Pilat
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Sfanta Procla, sotia lui Pontiu Pilat
  Publicat in : Religie
• Pontiu Pilat in literatura apocrifa
  Publicat in : Religie
• Inscriptia lui Pilat
  Publicat in : Religie
• Icoana Inaltarii Domnului - talcuire
  Publicat in : Inaltarea Domnului