Cum ai putea să-l îndrepţi pe fiul tău şi sa-i dai sfaturile necesare celuilalt, care este dezinteresat, atâta vreme cât tu însuţi, ce te găseşti la o vârstă înaintată, faci aceleaşi urâciuni? (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Oricum ar fi viaţa fiecărui om, suntem „condamnaţi” să trăim ca fiinţe în relaţie, în relaţie cu Dumnezeu şi cu aproapele. Poate alţi oameni să fie pentru noi iad, precum a zis Sartre, şi să facem din propriul sine, de multe ori, Dumnezeu. Chiar şi aşa, expresia identităţii noastre se realizează printr-un altul. Toată viaţa noastră seamănă cu o aventură în care ne întâlnim şinele prin ceilalţi.
Toate idealurile noastre teologice, filosofice, psihologice, oricât ar încerca să se îngreuneze cu obiectivitatea ştiinţifică, nu pot scăpa de influenţa pozitivă a relaţiilor personale, mai ales a celor care ne prilejuiesc momente de sensibilitate, momente care ne întorc în anii noştri plăcuţi, plini de bucurie, sau în clipele mai mult sau
mai puţin dureroase.
Relaţiile între părinţi şi copii constituie elemente continue de formare şi de transformare a personalităţii. In clipa în care omul ţine în mâinile sale o nouă existenţă, conştientizează, chiar şi într-o mică măsură, responsabilitatea faţă de aceasta, toate elementele sentimentale, afective, intelectuale, culturale, existenţiale, pedagogice care îsi cer obiectivizarea si realizarea. Venirea unui copil pe lume îi aduce pe părinţi în faţa relaţiei cu propriii părinţi. Şi dacă fiul sau fiica se simt stăpânii momentului şi plăsmuitorii viitorului, până va veni propriul lor copil în lume, noul fiu al fiului şi noua fiică a fiicei, sau invers, nepoţii propriilor părinţi adică, când se nasc, vin să amintească cum că firea noastră este sortită întoarcerii în trecut, devenirii noastre în trecut care, mai repede sau mai târziu, se va reînfiinţa într-un nou prezent, perpetuare ce demolează pe deplin vechile ziduri ale individualităţii, provoacă o varietate incredibilă de împotriviri, cel puţin la vedere, împotriviri care se mişcă în aceeaşi direcţie în care fiecare este sau nu pregătit pentru elementele unei noi realităţi. Răspunsul la această provocare va defini adâncimea şi lărgimea celebrei prăpăstii între generaţii, dar şi posibilităţile creării de punţi care să urnească greutatea acestei păşiri a generaţiilor către viitor.
Aşa-zisa celebră prăpastie dintre generaţii implică, de fapt, parametri şi elemente foarte calde şi afectuoase, dar şi periculoase, precum cele de copilăroşenie, de paternitate şi maternitate, precum cele ale prezenţei dumnezeieşti, parametri care însemnează decisiv fiecare viaţă.
Si totuşi subiectivitatea de neevitat a abordării unor astfel de parametri personali de mare intensitate nu trebuie să conducă spre tăcere şi închistare. Impărtăşirea unor astfel de experienţe personale îmbogăţeşte perspectiva şi oferă o varietate de puncte de vedere şi, dacă nu altceva, măcar mângâie, conştientizând împărţirea în emiţători şi ascultători ai acestui spaţiu comun de experienţă, care se închipuie la început atât de unică şi atât de personală, care la unii ia şi caracter de destin, de cruce, care le face singurătatea şi mai grea. Pe aici trebuie căutate şi motivele scrierii acestui text. Oricât ar părea analiza noastră determinată de un caracter central, totuşi motivul principal este acela al mărturisirii. Mărturisesc că ispita împrumutului şi folosinţei metodelor, terminologiei şi aşa-ziselor efecte din spaţiul psihologiei a fost mare, deoarece, în ultima vreme, acest spaţiu ştiinţific de cercetare s-a dezvoltat, mai ales în privinţa relaţiilor dintre părinţi şi copii, ca o lucrare de mare prioritate. Dacă se regăseşte în mod exagerat acest tip de abordare, este sigur vorba de o eroare în text. Altfel, tema nici nu constituie specialitatea autorului. Prisma fundamentală din care este abordată tema o reprezintă cuvântul biblic şi proiecţiile sale existenţiale.
Dorind să mă concentrez asupra temei relaţiilor şi mai ales a relaţiei Dumnezeu-om, ca un subiect nodal al abordării conflictului dintre generaţii, aş vrea să expun un aspect problematic: trebuie să acceptăm că elementul masculin şi, mai ales, elementul patern guvernează această relaţie, în opoziţie cu elementul matern sau feminin.
Dumnezeu este Dumnezeu-Tatăl şi ne cheamă la înfiere. S-ar putea ca această propoziţie să fie o pricină de tulburări culturale, supusă interpretărilor, din pricina schimbărilor globale de poziţie, de mentalitate şi de abordare a femeii astăzi. Descoperirea proprie făcută de Dumnezeu ca Tată constituie un adevăr peren sau nu? Sau nu cumva se încearcă, prin această abordare, să se răspundă la problema, la întrebarea, ce conţine adversitatea relaţiilor dintre bărbat şi femeie existentă de atâtea veacuri? Eu de la început doresc să lămuresc un lucru: prefer să enunţ, să susţin această abordare fără să am pretenţia că epuizez subiectul: Dumnezeu, prin însăşi gura lui Hristos, Dumnezeu întrupat, Se descoperă ca Tată. Hristos ne conduce către paternitatea lui Dumnezeu, către înfierea de către Dumnezeu, dorind, desigur, să dea un chip lumesc felului Său de relaţie cu propriul Tată, şi care se extinde cu fiecare om. De ce însă? Care este acel element din rolul patern pe care-l foloseşte Dumnezeu în vederea dăruirii omului unei imagini cât mai autentice despre modul pe care-l alege să se lege de el, de om?
Fiecare întrebare ce se formează în legătură cu felul de gândire sau de comportament al lui Dumnezeu nu poate decât să eşueze în nedeplinătatea modelelor zidite lumeşti. Doar cu această conştientizare si cu multă modestie putem enunţa câteva gânduri. Dragostea maternă, pe care au cinstit-o, au lăudat-o de veacuri, a fost întotdeauna slăvită. Pe drept! Nu s-a găsit un alt cuvânt, nici în minte, nici în inimă, care să concentreze atât de armonios căldura, protecţia, afectivitatea şi delicateţea, precum o face cuvântul „mama”. Plină de afecţiune şi delicateţe a fost şi mama care, în clipa marelui cutremur din Armenia, din anii ’90, şi-a îmbrăţişat copilul înainte de prăbuşirea casei ce a îngropat-o împreună cu pruncul ei sub dărâmături. A stat vie patru zile sub dărâmături, încercând să-şi ţină copilul viu, tăindu-şi venele cu dinţii ca să-l poată hrăni. Au scos-o vie de acolo, dar copilul murise. Nu din cauza loviturilor, nici a setei, ci sufocat. Murise sufocat de îmbrăţişarea strânsă a mamei.
Ce ironie! Ce dragoste mortală! Este cu putinţă? Se arată cum, orice am spune, oricât ar fi de plină natura de relaţia afectuoasă, caldă, delicată, maternă, va fi întotdeauna depăşită de dragostea asumată ca o stare ce depăşeşte instinctul, ce depăşeşte propria fire. Totuşi s-ar putea ca reuşita dragostei materne să nu fie asfixierea, trânsoarea, ci să fie desfacerea de legătura maternă, ca aerul curat să umple plămânii omului celui nou. Mama care iubeşte cu adevărat ştie să se retragă.
Tatăl însă? Dimpotrivă, el porneşte ca un străin în legătura cu copilul, este absent sau, cel mult, foarte puţin prezent, ca prezenţă în primii paşi ai vieţii copilului său. El intră încet, încet în scenă si este chemat să clădească o legătură de la zero, şi nu numai asta. Este chemat să intre şi în relaţia mamă-copil şi să fundamenteze o echilibrare şi o egalitate de importanţă vitală. Tatăl care iubeşte cu adevărat ştie să-si intre în rolul său într-un mod plin de discernământ, de libertate şi de respect reciproc. Acest ultim element este necesar de a fi câştigat şi de către copil. Relaţia cu el nu este garantată şi de aceea, atunci când reuşeşte, este foarte preţioasă. Legăturile ce se aruncă peste o prăpastie din iniţiativa tatălui şi din acceptarea liberă din partea copilului, printr-un discernământ, printr-un respect şi, fireşte, printr-o maturitate a tatălui de a dărui toate, chiar şi viaţa lui pentru copilul său, probabil că sunt elementele pe care se poate clădi - păstrând, desigur, proporţiile - analogia dintre tatăl firesc, natural şi umnezeu-Tatăl.
Dar, din nou, dacă Dumnezeu hotărăşte să aleagă acest rol, îl ţine ca pe o unealtă în mâna Sa, o unealtă plină de o altă calitate decât cea a paternităţii fireşti, naturale, o paternitate dumnezeiască, îmbogăţită de căldură, de simţire şi afectivitate, pe care elementul feminin îl oferă în mediul existenţei omeneşti ca o consecinţă a unei unificări şi echilibrări a relaţiei dintre bărbat şi femeie. Acesta este un element esenţial în vederea identificării lui cu rolul patern masculin. Iar aceasta este izbândită doar dacă masculinitatea şi, prin extensie, paternitatea, sunt fundamentate ca rolurile omului plenar, cel care este constituit din a fi doi un singur trup. Numai atunci când rolul nu epuizează izvorul identităţii, doar atunci Dumnezeu nu este bărbat, ci tată.
Cine-L întâlneşte însă pe acest Tată ceresc? Ne spune Hristos: îngerii copiilor mici, aceştia au legătură cu Tatăl. Şi ce ar putea să ne ceară atunci Hristos nouă, pentru a-I urma si a ne asemăna Lui? Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18, 3). Această frază conţine dimensiuni existenţiale foarte adânci, dacă ne concentrăm cu atenţie la împărăţia nu doar cea viitoare, ci unde suntem în primejdie să nu intrăm, înăuntrul nostru. Să spunem altfel: dacă nu devenim copii, şi mai plin de greutate în legătură cu căderea lui Adam? Poate maternitatea omenească de după cădere, într-o măsură instinctuală, a fost cea care, în chipul hainelor de piele (vezi Panayotis Nellas, Omul, animal îndumnezeit, Atena, 1981 [trad. rom. Ed. Deisis, Sibiu, 1997], a fost cea care a menţinut un oarecare chip, chiar şi şters, al unei relaţii particulare de naştere, capabilă să acopere şi să îmbrace taina dumnezeiască în măsura în care a şi acceptat restaurarea ei prin întruparea lui Dumnezeu-Omul, care o aduce înapoi la o întâlnire cu bărbatul-părinte? Multe gânduri asemănătoare pot fi enunţate, dar, mai mult decât toate, rolul patern vine în centrul atenţiei atât la nivelul cercetării ştiinţifice a psihologiei, cât şi la nivelul problematizării lui în faţa datelor noi ale societăţii contemporane.
Rolul masculin şi mai ales patern este actualizat astăzi după o încercare de secole de a se orienta spre găsirea identităţii şi spre găsirea locului în cadrul realităţii omeneşti. Tatăl pământesc se poate simţi ca întotdeauna; cel puţin în vremea parcursului creştinismului, a existat ca un element de analogie cu maternitatea, cu prezenţa maternă aşa cum s-a manifestat ea în scena istorică, lucru accentuat poate şi de o realitate diferită în preistorie. Nu întotdeauna studierea parcursului istoric al patriarhatului şi matriarhatului poate aduce lămuriri suplimentare pozitive. Un fapt neîndoielnic este că istoria omenirii constituie un câmp de luptă vizibil în legătură cu supremaţia unuia dintre sexe, constituind o problematică din cele mai grele ale istoriei umanităţii. A se vedea poemul minunat al lui Frank Pittman, Bărbatul în criză, Ed. Elinika Gramata, Atena, 1995.
Dumnezeu şi propriul sine vor rămâne întunecaţi şi necunoscuţi. Şi ştiţi? Cel mai amar lucru este să ştim că am fost copii. Nu e ca şi cum ne-am dori să ajungem undeva unde n-am fost. Este ca şi cum ar trebui să ne întoarcem de unde am venit. Este un sine al nostru pe care l-am ştiut cândva. Astfel viaţa se prezintă nu ca o cărare trasată dinainte, ci ca un cerc cu al cărui centru am fost, la un moment dat, identici. Fiecare dintre noi este cel care s-a autoexilat din acest rai personal, şi deseori în mod violent, în mod grăbit (şi cine nu se grăbeşte să crească?). Atunci am închis poarta şi acum trebuie să o redeschidem pentru a intra înapoi. Ca şi cum glasul lui Dumnezeu ne aminteşte de glasul nostru care ne-a izgonit din Rai. Şi la poartă, cineva mare - noi înşine sau precum cei care-i împiedicau pe copii să se apropie de Hristos -, stă un gardian, care'este pus acolo doar pentru cei „serioşi”, pentru cei „maturi”, căci zicând copil, putem înţelege o anume vârstă sau, mai ales, o calitate a existenţei omeneşti, ca atunci când vorbim despre sufletul curat al unui copil mic. Uităm însă că atât cuvântul copil, cât şi cuvântul tată semnifică în special legătura.
Trebuie să redevenim copiii cuiva şi trebuie să resimţim că suntem părinţi. în realitate, aceasta este caracteristica fundamentală a unui copil: conştiinţa dependenţei şi încrederea. Fiecare copil - şi cu cât este mai mic, cu atât mai mult se întâmplă - cunoaşte că existenţa lui este dependentă de a altuia. Simte că nu este nici existent de sine, independent, şi nici autodeterminat, adică nu se poate organiza singur. în acelaşi timp, ştie să se încreadă, să se adreseze, să se agaţe de celălalt. Poate nu ştie în mod intelectual să descrie ceea ce simte, însă ştie să creadă într-un izvor de viaţă care-l hrăneşte, ori sub chipul sânului matern, ori sub chipul prezenţei paterne, care este mereu - sau ar trebui să fie - acolo, alături, pentru a acoperi şi a ordona orice fel de problemă sau provocare.
Acest simţământ dulce al faptului că tatăl ştie toate are consecinţe definitorii. Pune lumea din jur într-o ordine, deoarece există un centru care o ritmează, o reglează şi o orientează. Orice lucru nou se include în suma generală a existenţei, îşi găseşte locul, dar nu se autonomizează. Toate, şi lucruri, şi plante, şi animale, şi ceilalţi copii, împart un dar comun: viaţa. Viaţa lor seamănă cu o cutie multicoloră, pe care o deschizi mereu şi care te entuziasmează prin cutiuţele pe care le are înăuntru şi care neîncetat presupun un dăruitor prezent. Dimpotrivă, absenţa unei astfel de existenţe produce dezechilibru. Sfântul Grigorie Sinaitul descrie panica sufletului rugător care pierde simţirea lui Dumnezeu şi o aseamănă panicii micului copil care se joacă, face năzdrăvănii, fuge de colo-colo, ştiind că mama îl veghează, şi care deodată îşi ridică privirea şi nu o mai vede.
Şi, dacă trebuie, desigur, să fie depăşite modurile de comportament copilăresc, starea aceasta copilărească de a aborda viaţa trebuie să rămână totdeauna un dezide-rat. Aşa cum unul din parametrii esenţiali ai vieţii noastre de aici este elementul biologic al stricăciunii, al degradării, fiecare boală şi fiecare moarte din jurul nostru ne vor aminti că suntem fiinţe finite, supuse stricăciunii. Despărţindu-ne de vârsta copilăriei, trecem prin faza falsei simţiri a nemuririi. Nu va dura însă pentru mult timp. La un moment dat trebuie abordate evenimentele, aşa încât trebuie descoperit continuu conştientizarea faptului de neevitat: sfârşitul. Această procedură nu este lipsită de felurite împotriviri. La început, furia pentru un destin pe care niciodată nu l-am ales noi personal. Mai târziu, poate, adâncirea într-o tristeţe şi o deprimare provenite din conştientizarea deşertăciunii tuturor lucrurilor. Sau şi eşuarea într-o stare conformă principiului „să mâncăm, să bem, căci mâine putem muri”. In spatele tuturor acestora însă, în acel spate din adânc, recunoştinţa copilărească pentru darul vieţii ne face semn, lumea începe să se despartă în cei care rămân încrâncenaţi, tributari unei împotriviri faţă de iminenta apropiere a morţii, şi ceilalţi, care nu abdică în faţa neputinţelor şi care răspund chemării vieţii ce uneşte viitorul cu trecutul.
Sunt cei care nu se vor ascunde în spatele formelor unei false cosmetizări, ci, în mod liber, cu libertatea pe care o dau cunoaşterea şi acceptarea celor existente şi cu'credinţa că s-au învrednicit de un mare dar, de o valoare de nedescris, pentru care nu au făcut nimic, vor căuta elementele copilăriei lor şi ale inimii fără de margini a Tatălui. Vârstele vin şi pleacă, vârstele se schimbă, subiectul rămâne. Tema este dacă vom schimba generaţia din care facem parte, deoarece şi acest înţeles nu se referă la vârsta biologică. Generaţia, neamul cel necredincios - asa cum îl numeşte Hristos - care cere minuni, nu e formată din oameni de o anumită vârstă, este generaţia necredinţei. Sunt cei „mari”, nu la vârstă, ci la stare, la felul de viaţă, în contradicţie sau în opoziţie, în contrast cu generaţia „celor mici”.
Generaţia necredincioasă este generaţia orfană, cea care trăieşte într-o stricăciune, în înşelarea conform căreia omul este izvorul şi stăpânul vieţii, este generaţia care a
uitat de Tatăl şi care nu-L mai simte aproape de ea şi cere semne pentru a-şi aminti de El. Desigur, viaţa există şi continuă să existe pentru toţi, doar că, pentru generaţia copiilor, viaţa se face o înşiruire de experienţe şi de fapte cu rost, cu scop, cu o perspectivă şi cu înţeles, în timp ce pentru generaţia şi neamul celor mari se face o
clepsidră închisă, fără ieşire.
Sunt clipe şi întâmplări închise, ce tind către nimic, până la unificarea şi identificarea lor cu nimicul. Acesta este adevăratul conflict sau adevărata prăpastie între generaţii. Nu este o prăpastie a vârstelor, ci a stărilor, ca abisul care-l desparte pe Lazăr, ce se odihneşte în sânul părintelui Avraam, de bogatul, fiul nimicului. Ce altceva poate fi înţeles din tragedia copilului ce se afundă în singurătate, ca un orfan, în sentimentul absenţei oricărei legături cu lucrurile şi cu persoanele? Este simţirea însingurării şi a rupturii de orice poate depăşi limitele triste individuale, este simţirea ruperii de o realitate universală şi unificatoare, în care fiecare îşi găseşte identitatea sa, în măsura în care se şi străduieşte. Tragică este şi afundarea tuturor într-un centru individual, în care simţământul deplinătăţii şi al siguranţei este înlocuit de un narcisism neostoit.
Cine poate să fie pricina tragediei celui căruia Hristos îi spune că mai bine nu s-ar fi născut? Este oricare din cei care închid calea către simţirea paternităţii, către procedura înfierii de către Tatăl. Poate fi tatăl absent - o experienţă mai dureroasă decât aceea a unui tată mort. Poate să fie cineva care şi-a asumat acest rol şi a eşuat. De cele mai multe ori se vede că suntem noi ucigaşii paternităţii, nedeosebindu-ne mult de sinucigaşi. Jocul acestei confruntări între generaţii se joacă, la urma urmei, între noi.
Şi, în măsura în care permitem exacerbarea simţământului de putere de sine, ucidem copilăria noastră. Devenim, în acelaşi timp, ucigaşi şi de părinţi, şi de copii. Intrade-
văr, în faţa vieţii care va urma, mai bine ne-ar fi fost să ne legăm o piatră de gât. Nouă ne vorbeşte Hristos şi este, desigur, atât de dur, deoarece nu este vorba exclusiv de
viaţa noastră. Consecinţele acestei sciziuni, acestei prăpăstii a singurătăţii le resimte fiecare generaţie viitoare.
Devenim criticii propriului nostru eşec în timp, un eşec care a început în umbra unui copac din mijlocul Raiului, acolo unde ispita a lovit în elementul cel mai adânc, în
elementul legăturii de încredere, de credinţă, adică între Dumnezeu şi om. A ştiut sigur că omul avea conştiinţa că cineva l-a adus la viaţă. Acest fapt nu putea fi şters. De aceea, s-a luptat să îi strice legătura cu Ziditorul său. Dintr-o legătură de dragoste, a denaturat-o într-o legătură de opoziţie, într-o confruntare. L-a prezentat pe Dumnezeu în ochii protopărinţilor ca un Dumnezeu plin de putere şi de autoritate, o autoritate ce-i ţine supuşi şi inferiori prin orice mijloc. Ispita îl convinge pe om că Dumnezeu Se teme de el, de om. Sădeşte în existenţa omenească convingerea că el, ca o zidire, ca o creatură, este un adversar şi un candidat la câştigarea tronului dumnezeiesc, îl convinge că, pentru a-şi găsi identitatea, pentru a exista, pentru a-şi manifesta scopul său, trebuie să creeze o ruptură între ei. Adam şi Eva se lasă convinşi că pentru a trăi trebuie să înceteze a fi copiii cuiva.
Foarte interesant este faptul că înţelesul puterii parcurge Raiul şi înainte de cădere. Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământulf, a poruncit Dumnezeu. Această putere i s-a împărtăşit şi lui, cu generozitate, doar că omul a considerat-o înnăscută în sine. Plecând, o va lua cu sine, însă ca pe o apăsătoare îmbrăcăminte de piele, deoarece
Raiul nu-l mai putea suporta. In clipa în care omul este izgonit, aude un glas mânios rostind consecinţele. Dar oare acesta este auzit de urechile protopărinţilor? De ce
dragostea dumnezeiască, chiar şi într-o depărtare dată a situaţiei omeneşti nou create, este resimţită ca un blestem plin de mânie? Poate deoarece doar limba puterii este înţeleasă acum de om. Oamenii nu mai vor să-L vadă pe Dumnezeu în haina atotputerniciei Lui şi astfel fug, pleacă, de vreme ce libertatea lor nu mai suportă Stăpân.
Preferă să fie nefericiţi, dar să se simtă cel puţin demni de propria poziţie, de propria existenţă. Toate înăuntru erau daruri primite din inimă, iar ei au hotărât să le răpească. Acum, departe de Rai, trebuie să-şi construiască o lume nouă, după chipul şi asemănarea omului, dar care acum vede alte lucruri si în mod diferit: o lume în care puterea se instituie, o lume în care oamenii se împart în stăpânitori şi stăpâniţi, o lume care cunoaşte doar victorii amare, dureroase, o lume incapabilă de a birui stricăciunea, dar şi o lume care refuză să accepte căderea şi greşeala, deoarece ambele fac viaţa de nesuportat, distrugând simţământul puterii proprii. Şi cel mai rău dintre toate este că omul, afară din Rai, nu poate să mai funcţioneze patern. Este incapabil să creeze fiinţe cu care să împartă darul vieţii. Nu poate funcţiona şi nu poate exista ca un tată, ca Dumnezeu-Tatăl. Vrea să facă copii pentru a dovedi ceva, pentru a proiecta existenţa sa, pentru a şi-o prelungi, pentru a se împlini ca om... tată, însă, după asemănarea lui Dumnezeu, nu poate fi. Vrea să uite tot ce a moştenit din dar si refuză să aibă el moştenitori.
Lumea afară din limitele Raiului este trăită de fiecare generaţie în durere, pentru a învinge şi a înlocui generaţia precedentă, şi în durerea de a fi atacată de cea următoare.
Lumea se transformă într-o imensă şcoală a durerii, cu absolvenţi copii învingători prin orice jertfa şi copii - cei mai sensibili - învinşi, înlănţuiţi în durerea eşecului de a
deveni cetăţeni ai junglei.
Tatăl este, cu siguranţă, figura cea mai tragică în această lume dură şi nemiloasă. Este cel adus de cursul istoriei la a fi personificare a puterii în cadrul fiecărei generaţii noi. In această întindere şi contradicţie între dobândirea tronului şi greutatea de a-l menţine, cu teama ca nu cumva să-l piardă, omul nu se mai simţea şi nu se mai ştia fiu, şi astfel pierdea capacitatea de a se simţi şi părinte. Cel care a uitat şi nu a reînvăţat să fie un Dumnezeu-Tată, a învăţat să joace doar rolul Stăpânitorului-Dumnezeu. O amară nostalgie a unei păci dorite inundă generaţiile oamenilor. Intreaga istorie este a unui tată care nu ştie să-si iubească fiul si a unui fiu care nu ştie să ierte.
Toată această convieţuire între tată şi fiu, între Dumnezeu şi om se descoperă în Persoana lui Hristos. Firea omenească pe cruce nu este pedepsită, ci se identifică
cu modul de existenţă al Ziditorului ei. Iubeşte, golit de orice putere. Crucea, ruşine şi hulă pentru lumea cu valori false, constituie mândrie şi laudă pentru cei care au redeschis poarta către sălaşul patern.
De veacuri întregi, omul a vrut să-L vadă pe Dumnezeu, pentru a-şi depăşi singurătatea. Regretul şi reproşul că am fost izgoniţi a fost frunza cu care s-a acoperit. Toţi cei care însă iau curaj să-L urmeze pe Hristos prin demitizarea proprie, prin acceptarea goliciunii lor, prin dezgolirea lor nu s-au oprit la fraza Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?, ci II aud pe însuşi Dumnezeu răspunzând: „Fiul Meu, Fiul Meu, de ce M-ai părăsit?” şi reuşesc să îi răspundă: „Când Te-am părăsit?”
Dar nu se opresc nici acolo, ci îşi redau întreaga lor existenţă în mâna Tatălui şi redevin copii, zicând: „Tată, în mâinile Tale dau sufletul Meu!” Iar de aici nimic nu mai
poate împiedica învierea. Căci învierea este podul peste prăpastia dintre generaţii. Şi ascultaţi-l pe Pavel zicând că ne aduce vestea cea bună, făgăduinţa dată de Tatăl
părinţilor noştri, care s-a împlinit nouă, urmaşilor lor, prin faptul că L-a înviat pe Iisus, precum este şi scris în Psalm: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Sunt cuvinte la care s-a gândit, poate, şi tatăl din parabolă, în timp ce îşi îmbrăţişa fiul cel pierdut, acum biruitor şi înţelepţit. Zice un psihoterapeut american: „Dacă nu trebuie să îţi câştigi dragostea mamei, cu siguranţă trebuie să câştigi dragostea tatălui tău.” Fiu nu se naşte, fiu se devine. Infierea este întâlnirea a două fiinţe libere.
Această libertate trebuie să înlocuiască duhul robiei si al dependenţei înrobitoare.
Să ne amintim puţin parabola fiului risipitor. Ce se întâmplă în acea casă? La un moment dat, tatăl îşi pierde cei doi fii. Cei doi văd în persoana sa puterea care le refuză viaţa. Cei doi fraţi nu diferă, ambii se simt robi, doar că acţionează diferit. Cel mic, de cum se naşte prăpastia în inima lui, nu înţelege o casă în care toate sunt comune, ci caută să devină proprietar şi să nu simtă că datorează ceva. Vede că este dependent, că singur este gol. Refuză însă aceasta şi fuge departe de acest adevăr.
Crede sau vrea să creadă că dependenţa se identifică cu puterea tatălui. In depărtare, în străinătate, va afla că goliciunea este a lui proprie. Doar că acasă, niciodată tatăl
nu l-a lăsat să se ruşineze de goliciunea lui şi prezenţa lui nu i-a şubrezit valoarea de sine, în timp ce afară este un nimeni. Se vede si pe sine însusi, si conştientizează si
acest adevăr, dar îsi aminteşte si de un Dumnezeu blând şi smerit cu inima, Care niciodată nu S-a îmbrăcat în veşmântul puterii, Care nu S-a mâniat în clipa despărţirii; poate a lăcrimat. Şi astfel, inima lui totdeauna a fost gata să-i primească întoarcerea. Fratele cel mare însă nu a ajuns niciodată la această întoarcere, ci rămâne pentru
veşnicie străin în propria casă. Cel mic a fugit, devenind rob, şi s-a întors fiu. Acasă l-a aşteptat tatăl-prieten, tatăl-tovarăş, tatăl-frate. Fiul cel rătăcitor nu a avut duşmani şi nu e nevoie să joace rolul eroului, iar tatăl nu se laudă pe sine, ci are grijă doar să-l laude pe celălalt, să se bucure de el. Fiul nu este ceva trecător biologic, ci ceva
ales în mod liber, reuşită a celor doi, faptă capabilă să-i umple de bucurie şi de mândrie.
In acelaşi timp însă fiul este gata să devină şi el tată. Nu mai este în pericol de a naşte fii răzbunători. Acelaşi psihoterapeut zice: „Orice retardat poate face uşor copii.
Este însă foarte greu ca cineva să devină tată.” Acesta însă, care, precum fiul cel rătăcit, a acceptat că nu este Dumnezeu şi că nu este nici ruşinos să îţi datorezi existenţa altuia, şi-a depăşit complexul inferiorităţii în recunoştinţă şi este în situaţia de a dobândi propriul copil fără a-l face duşman, fără a-l opune sieşi, ci arătându-i, la rândul lui, căldură şi delicateţe nemărginită, superioară oricărei analize teologice. Şi pentru că sunteţi fii - zice Sfântul Apostol Pavel - a trimis Dumnezeu în inimile voastre pe Duhul Fiului Său, care strigă „Ava, Părinte!”' Adică aşa, ca şi cum am zice: „Tăticul meu, Dumnezeul meu!”
Atât de afectuoasă este relaţia omului cu Dumnezeu, încât îi vorbeşte aşa cum îi vorbeşte şi Hristos în rugăciunea din Ghetsimani. Este foarte important să acceptăm că suntem fiinţe făcute după asemănare, că, orice s-ar întâmpla, urmărim să ne asemănăm cuiva. Este foarte important să înţelegem că un anume tip de erou va determina alegerile noastre. In lumea în care trăim, eroii nici nu mângâie, nici nu plâng, nici nu compătimesc. Doar dobândesc, doar primesc. Biserica este o şcoală a relaţiilor între copii cu un Tată de o neînţeleasă smerenie şi biruitor al oricărui fel de putere. Cu cât mai mult este menţinută vie această imagine a lui Dumnezeu, cu atât este menţinută vie vederea unei împărăţii cu cetăţeni care au învăţat să depindă şi să se lupte pentru scopuri şi vise care depăşesc limitele strâmte şi mici ale individualităţii lor, minciuna şi panica că viaţa este o putere a mea.
Ca să exemplificăm puţin, ne gândim că copiii sunt un tip inexistent, imaginar de existenţă, la fel cum sunt şi părinţii cei buni. Se întâmplă în toate casele, se întâmplă şi-n Biserică, se întâmplă peste tot, căci ispita nu este doborâtă de etichete, chiar dacă pe etichetă scrie „Biserică”. Ispita încearcă să strice, să prefacă orice legătură, chiar şi cea duhovnicească, în legătură şi relaţie de putere. Este bine să ne amintim că mai puternică decât orice trădare amară paternă în viaţă este rugăciunea „Nu ne duce pe noi în ispită!”, rugăciune către Tatăl taţilor, al fiilor, al mamelor, al fiicelor. Ce-I cerem în acea clipă? Să nu permită niciodată să-L vedem adversar şi să nu permită niciodată să uităm a-L striga „Tăticule!”.
Numai Dumnezeu ştie câţi au pierdut chipul Tatălui ceresc din pricina eşecurilor, greşelilor unor taţi, unor părinţi pământeşti... Câţi şi câte nu au căutat maturizarea şi autodevenirea lor în înfruntarea cu părinţii lor... Generaţii orfane i-au lipsit şi pe urmaşi, i-au făcut orfani, încurcaţi în jocul egalităţii dintre stăpânitori şi stăpâniţi, lipsiţi de sentimentul afectivităţii în favoarea puterii. Căi dureroase pe drumuri fără de ieşire, începute din cele mai bune intenţii. Cel care însă s-a împrietenit cu Dumnezeu-Tatăl, al jertfei şi al acceptării, cel care s-a reînfiat copil al lui Dumnezeu, a putut ţine deschis şi drumul copilului său, drumul întâlnirii cu Tatăl nostru, al tuturor, şi-a regăsit el însuşi îngerul vremurilor copilăriei lui, matur şi pregătit să accepte darul vieţii, darul de a naşte şi de a creşte fii şi fiice, cu conştiinţa limitelor lor, cu valoarea şi nobleţea lor, cetăţeni ai chemării de sus, ai împărăţiei viitoare.
ILIAS LIAMIS
Fragment din cartea "CRIZA FAMILIEI", Editura Sophia
Cumpara cartea "CRIZA FAMILIEI"
-
Imparatia Cerurilor si iadul
Publicat in : Dogma -
Imparatia lui Dumnezeu intre aparenta si potenta
Publicat in : Editoriale -
Drumul spre Imparatia Cerurilor
Publicat in : Pilda zilei
-
Imparatia lui Dumnezeu
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.