Atunci când vorbim cu cineva trebuie să avem grijă ca exprimarea să ne fie cât mai clară şi mai exactă, pentru ca cel cu care vorbim să ajungă să priceapă fără eforturi ideea pe care vrem să o comunicăm. Cuvintele pe care le folosim trebuie să fie pe măsura înţelegerii celui căruia i le adresăm.
Aşa a procedat Iisus Hristos. Intreaga Sa învăţătură a fost exprimată în cuvinte bine alese, care aveau menirea de a risipi îndoielile şi a face lumină în sufletul celor care-L ascultau atunci, precum şi de a fi cuprinsă in Sfintele Evanghelii pentru a ajunge în cursul veacurilor la urechile oamenilor. Iar, de aici, urmează drumul cel mai lung, anume cel către suflet. Numai învăţătura care se adânceşte în suflet are darul de a determina conştiinţele să ia hotărârea de mare importanţă pentru viaţa şi rostul omului.
Uneori, Mântuitorul Şi-a expus învăţătura sub forma parabolelor, cum este cazul pildei care s-a citit astăzi, cea a talanţilor. Exegeţii biblici sunt, în unanimitate, de acord că talanţii sunt daruri pe care fiecare le-a primit de la Dumnezeu- Creatorul, Părintele nostru, al tuturor. Atunci când vorbim despre daruri, suntem îndreptăţiţi să ne gândim, deopotrivă, la cele fizice şi la cele morale. De etalat, le etalăm pe cele fizice. Cele morale, însă, trebuie constatate. Mai auzim voci care - vorbind despre ei înşişi, bineînţeles - spun cât sunt ei de buni, de răbdători, de miloşi, cât bine fac, cât sunt de credincioşi, cât de mult ajută pe alţii. Astfel de păreri pozitive dau impresia unei permanente lăudăroşenii şi te duc cu gândul la îngâmfarea fariseului.
Suntem mândri, adeseori, de darurile fizice, numai că vremea trece, vremea vine şi, odată cu ea, se duce tot ceea ce este vremelnic, inclusiv aceste calităţi. Frumuseţea se transformă în urâciune, puterea în slăbiciune, voinicia în neputinţă şi, atunci când vin acestea, rămân cele ce au fost omise sau uitate: darurile sufleteşti sau morale. De ce? Pentru că acestea ţin de ceea ce este nemuritor - sufletul - şi iau din nemurirea acestuia, trecând în veşnicie.
Când vorbim despre darurile sufleteşti sau morale ne gândim la bunătate, la cuminţenie, la credinţă, la iubire, adică tocmai la cele despre care spuneam că se constată. Ce înseamnă, de exemplu, frumuseţea fizică, dacă sufletul ţi-e strivit de ură, de invidie, de clevetire şi răutate? Nimic, absolut nimic, deoarece toate acestea vin să întunece frumuseţea tot mai mult până la desfiinţare. Frumuseţea fizică poate fi retuşată, dar frumuseţea morală poate fi evidenţiată numai prin fapte, fără vorbe.
Aşadar, cu mai multă înţelepciune, să punem accentul pe cele nepieritoare şi să nu inversăm ordinea valorilor, pentru că atunci pierdem însuşi rostul vieţii şi menirea noastră pe acest pământ. Să nu uităm vorba poetului: „Ce e val, ca valul trece" (M. Eminescu, Glossa) şi a Sfintei Scripturi: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fac. 3, 19). Un alt aspect desprins din parabola talanţilor este cel legat de numărul lor. Toţi avem daruri, dar nu toţi în egală măsură. Unul a primit cinci talanţi, altul doi, iar altul numai unul.
Am fi ispitiţi să facem o observaţie lui Dumnezeu, Dătătorul de daruri. De ce nu a înzestrat pe toţi la fel? Adevărul este că dacă nu le ştii preţui sau valorifica pe cele puţine, nu le vei şti valorifica nici pe cele mai multe. Ce a făcut cel care a primit un talant? Nu s-a străduit să-l valorifice în niciun fel, nefăcând niciun efort pentru a-l spori. Ba, dimpotrivă, l-a îngropat pentru a-l restitui stăpânului. La fel ar fi procedat şi dacă ar fi avut doi sau cinci talanţi. Iar stăpânul nu l-a pedepsit pentru că a avut numai unul, ci pentru că nu şi-a sporit darul pe care l-a primit în mod gratuit. Pedeapsa - cu siguranţă - era mai aspră dacă numărul talanţilor era mai mare.
Constatăm, deci, că important este nu câte daruri ai, ci cum le-ai fructificat pe cele pe care le-ai primit. Şi să nu uităm că sporirea darurilor sufleteşti înseamnă mers permanent spre desăvârşire. In viaţa morală nu există stare pe loc. Ori mergi înainte, şi aceasta înseamnă permanentă creştere până ajungi la desăvârşire, care în limbaj biblic înseamnă mântuire, ori mergi înapoi, coborând sub nivelul demnităţii de om. Fiecare păcat înseamnă un pas înapoi şi, deci, încălcarea poruncii: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Mt. 5, 48).
In această pildă a talanţilor ne putem vedea pe noi înşine, respectiv fiecare pe sine însuşi, cu darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Şi, analizând cu doza suficientă de obiectivitate şi sinceritate, să vedem pe care punem accente deosebite, pe cele fizice sau pe cele morale. Iar, o întrebare trebuie să ne fie permanent în atenţie: Oare ce am făcut cu darurile care, din bunătatea şi iubirea Sa nesfârşită, mi le-a dăruit Dumnezeu? Le-am înmulţit sau le-am ascuns, pierzându-le până la urmă în mocirla păcatelor?
„Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău" (Mt. 25, 23); „Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (Mt. 25, 30), sunt cuvintele pe care le vom auzi când Stăpânul cel Drept ne va întreba ce am făcut cu talanţii pe care i-am primit. Depinde de noi - şi numai de noi - care din cele două sentinţe ni se va rosti.
Intr-un răstimp al vremii trecute, mai puţin desacralizat şi contaminat de păcat, exista un principiu, o deviză: „Nimic fără Dumnezeu!". In aceste cuvinte, cei care şi le însuşeau, exprimau, deopotrivă, şi o mărturisire, şi un crez. Ele reprezintă mărturisirea acelora care, însuşindu-şi acest dicton, II vedeau pe Dumnezeu ca pe un Creator şi un Purtător de grijă a tot ceea ce este, dar şi un crez, adică un mod de a fi, o atitudine.
Nimic din ceea ce făceau oamenii aceia nu era fără de prezenţa Domnului, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos, spunând cuvintele: „Fără de Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 5), a vrut să ne conştientizeze de faptul că, în toată viaţa noastră, trebuie să avem convingerea că împlinim o lucrare, anume aceea de a fi împreună lucrători cu El, aducând în viaţa noastră ceea ce Creatorul nostru ne-a rânduit dintru început, adică osteneala de a ajunge la asemănarea cu El.
Un astfel de gând nu se poate împlini fără de Dumnezeu. Iar omul - după cum afirma părintele Arsenie Boca -, într-un moment în care, pierzându-şi încrederea în Divinitate, s-a supus ispitei diavoleşti, nu a mai ţinut seama de cea dintâi binecuvântare pe care Domnul i-a dat-o: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi"
* Predică rostită în Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată), în Catedrala „Sfinţii Trei Ierarhi" din Aiud.
Părintele EMIL GÂLEA
Fragment din cartea "Si le graia lor cuvantul" (Mc.2, 2). Reflectii omiletice; Editura Reintregirea
Cumpara cartea "ŞI LE GRĂIA LOR CUVÂNTUL"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.