Prefacerea inimii si inceputul unei noi vieti

Prefacerea inimii si inceputul unei noi vieti Mareste imaginea.

„Când în mine a biruit rugăciunea, atunci eu am părăsit profesia mea de pictor şi am intrat la Institutul Teologic din Paris. Acolo se adunaseră tineri deosebiţi şi corpul profesoral era la înălţimea cerută. Dar pentru că pe mine rugăciunea mă răscolea zi şi noapte, am părăsit Institutul pentru a pleca la Athos, unde întreaga viaţă mi s-a concentrat asupra slujbelor şi rugăciunii. Să audiez cursuri de teologie atunci mi-a fost cu neputinţă, deoarece trebuia să mă concentrez cu totul în rugăciunea cu care deja mă înrudisem în vremea dinainte...”

In toamna anului 1925, Serghei ajunge la Muntele Athos şi se dăruieşte cu totul vieţii monahale în acest spaţiu duhovnicesc unic. Accesibil doar călugărilor şi pelerinilor bărbaţi, de mai bine de o mie de ani, acest loc dedicat rugăciunii este încărcat de tradiţie şi practici vechi de secole.

„Din punct de vedere geografic, Sfântul Munte nu este departe de marile centre de civilizaţie, însă faptul că de secole vieţuitorii iui au trăit complet diferit faţă de cei din afară, a separat Muntele Athos de restul lumii. Această izolare, împreună cu liniştea profundă a naturii înconjurătoare, favorizează rugăciunea adâncă a inimii şi gândul la marea armonie din împărăţia ce va să vină. Ritmul încet, răsăritean, al vieţii athonite - la polul opus faţă de ritmul ameţitor al vieţii moderne, tehnicizate - aduce un spor de confort duhovnicesc acestui loc ales, ajutând oamenii să uite de timp şi să pătrundă în contemplarea tainelor veşniciei.

Serghei a intrat în marea mănăstire rusească a Sfântului Pantelimon, care număra în acea vreme peste 1000 de călugări. Ritmul vieţii în mănăstire era dictat de slujbele bisericeşti, dintre care cele mai multe erau slujbe de noapte. Serghei nu avea timp să reflecteze la pictură, noua viaţă îl acapara în întregime. Toată energia creatoare pe care o investise până atunci în artă era acum concentrată în rugăciune. „Era îmbrăcat în rugăciune şi respira rugăciune, aceasta neîncetând nici în timpul somnului.” După cum spune el însuşi:

„Rugăciunea este o lucrare nesfârşită, mai presus decât orice artă sau ştiinţă."

„Prin însuflare eu înţelegeam a purta în sine puterea Duhului Sfânt. Acest fel de însuflare ţine de un alt plan al Fiinţei decât ce înţelegem prin însuflarea artistică sau filosofică. Şi cea din urmă, proprie firii noastre căzute, poate fi înţeleasă ca dar de la Dumnezeu, însă neîndestulată spre a ne da nici unirea cu Dumnezeul Personal, nici chiar cunoaşterea intelectuală despre El.“

In mănăstire, Părintele Sofronie a primit numeroase şi diverse ascultări, impuse de nevoile mănăstirii, printre care şi aceea de a învăţa limba greacă. După câţiva ani, în 1930, a fost hirotonit diacon, iar mai apoi, în 1941, preot. Ulterior a devenit duhovnic al pustnicilor şi al călugărilor mai multor mănăstiri atonite. In această perioadă el însuşi trăia ca pustnic într-o peşteră de pe stâncile izolate ale Muntelui Athos.

„Căutând cu luare aminte la cerul albastru curat, uneori îmi aţinteam privirea spre un loc ales, alteori îl străbăteam dintr-un capăt în altul. Atingându-i orizontul, cu gândul mergeam mai departe şi cu mintea îl vedeam de acum înconjurând planeta noastră. Mă uitam in adâncul lui; năzuiam să-l străbat până la hotarele lui; dar cu cât mai mult stăruiam cu luare aminte asupra minunatei întinderi - cu cât mai sârguitor căutam în crugul ceresc plin de lumină, cu atât mai mult mă atrăgea cu taina sa. Când însă, după darul de Sus, m-am învrednicit a zări Lumina Nezidită a Dumnezeirii, atunci cu bucurie am recunoscut în albastrul cerului planetei noastre „albastre” simbolul strălucirii slavei celei mai presus de lume. Această strălucire este pretutindenea; ea umple toate adâncurile zidirii, rămânând în chip neschimbat dincolo de simţiri şi de hotarele făpturii. Albastrul - este culoarea nesfârşitului, a transcendenţei. Multora pe Pământ le-a fost dată fericirea de a zări minunata lumină. Cei mai mulţi dintre ei au păstrat această binecuvântare ca pe cea mai preţioasă taină a vieţii lor şi, atraşi de minunea ei, au trecut în lumea de dincolo. Altora însă le-a fost poruncit să lase mărturie fraţilor apropiaţi şi îndepărtaţi pentru această preaînaltă realitate.”

Părintele Sofronie se învrednicise de vederea luminii necreate, ce nu ţine de lumea aceasta, încă din copilărie:

„Pe Dumnezeul cel Viu l-am cunoscut din cea mai fragedă copilărie. Se întâmpla că, ieşind din biserică, sau mai curând purtat fiind în braţe, vedeam oraşul care în acea vreme era pentru mine întreaga lume, luminat de două feluri de lumină. Lumina soarelui nu mă împiedica a simţi prezenţa altei Lumini. Amintirea ei se îngână cu o lină bucurie care îmi umplea atunci sufletul. Din amintirea mea au dispărut aproape toate evenimentele acelei perioade, însă acea lumină eu nu o am uitat.”

„Cu câtva timp în urmă, în perioada athonită, eu am fost atât de preocupat de gândul unui alt plan de existenţă, încât nu a rămas loc în duhul meu pentru o altă „artă” în afară de arta apropierii de veşnica iubire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.”

Insă evenimentul cel mai semnificativ care a avut loc în cei 22 de ani pe care i-a petrecut în Sfântul Munte a fost, fără îndoială, întâlnirea, în 1931, cu monahul rus Siluan.
„Uimitor de grijulie a fost cu mine Pronia Dumnezeiască: anume, în momentul trebuincios mi-a îngăduit să mă întâlnesc cu stareţul Siluan. Datorită lui, în viaţa mea interioară s-a produs o cotitură hotărâtoare. El mi-a explicat ce înseamnă „a ţine mintea în iad şi să nu cazi în deznădejde”. Mare recunoştinţă am faţă de părintele şi stareţul meu. Şi în trecut am văzut că Domnul mă conducea spre El, dar eram prea prost să înţeleg această adâncime a lui Dumnezeu. Datorită stareţului Siluan şi eu am început să cunosc căile Domnului şi înfioramdu- mă binecuvântez Numele Lui.”

Stareţul Siluan i-a devenit îndrumător duhovnicesc, iar către sfârşitul vieţii i-a încredinţat Părintelui Sofronie scrierile sale. Stareţul Siluan a parasit viata aceasta pe 24 septembrie 1938, iar la scurt timp dupa aceasta, Părintele Sofronie s-a retras în pustia Sfantului Munte, partea mai izolată a Athosului, pentru a duce viata sihastrească. Acolo s-a dăruit rugăciunii pentru lumea intreaga, mai ales în timpul evenimentelor tragice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care l-au îndurerat profund.
„Pentru mine, perioada războiului a coincis cu timpul petrecerii mele în pustie. Locuinţa mea erau peşterile din coastele abrupte ale stâncilor, care erau lovite de valurile mării în zilele şi nopţile cu furtună, ale căror lovituri le simţeam stând culcat în aşternutul meu nu prea moale, în acele zile sinistre pentru întrega Europă, marea se odihnea pentru că nu avea vapoare, nave, caiace, şi am avut mai multă linişte decât aş fi avut în anii fără război.

A fost timpul unei rugăciuni puternice pentru pace în toată lumea, în special pentru Rusia.

(...) In acei ani de coşmar, eu m-am rugat îndelung, mai ales noaptea. Plângeam in hohote ore întregi şi mă rugam „pentru pacea a toata lumea”, pentru Rusia, pentru poporul rus, care era ameninţat de cea mai mai mare primejdie - deplina lui distrugere,” Muntele Athos, deşi rupt de lume, a fost şi el afectat de ocupaţia germană, ale cărei forţe patrulau şi controlau mănăstirile. Era o perioadă de lipsuri majore, dominată de o atmosferă de nesiguranţă. După cel de-al Doilea Război Mondial a urmat războiul civil din Grecia, care pentru greci a fost aproape mai rău decât războiul mondial. Părintele Sofronie, care suferise de lipsa hranei în timpul ocupaţiei germane, îşi pregătise o mică rezervă de pâine uscată, însă când ceilalţi pustnici au venit la el după ajutor, nu i-a refuzat şi astfel a suferit iarăşi de foame. Toate acestea i-au afectat sănătătea, deja fragilă din pricina malariei, boală de care Părintele Sofronie suferise pe când încă vieţuia în mănăstire şi care atunci îl adusese la un pas de moarte.
Judecând după cursul ulterior al evenimentelor, se pare că nu i-a fost rânduit Părintelui Sofronie să rămână în Sfântul Munte.

„Eu am ajuns în Franţa cu gândul de a scrie o carte despre Stareţul Siluan, presupunând că această carte îmi va lua doar un an, dar m-am înşelat: cartea mi-a luat mai bine de un an şi a consumat atâta tensiune întregului meu organism, încât m-am îmbolnăvit. Apoi m-am operat şi devenind invalid nu m-am mai putut întoarce în pustia mea.”

In timpul petrecut la Athos, Părintele Sofronie a asimilat tradiţia seculară a locului, a observat cu atenţie frescele, icoanele şi celelalte obiecte de artă bisericească, foarte numeroase în Sfântul Munte. A apreciat cu precădere frescele din mănăstirile Dohiariu şi Dionisiou, caracterizate prin austeritate şi, în acelaşi timp, prin simplitate.
In anii petrecuţi în mănăstire nu s-a mai ocupat de pictură. A realizat doar două icoane, la insistenţa părinţilor de acolo. Pe prima a pictat-o aşa cum a considerat el mai bine, însă când a arătat-o părinţilor care o comandaseră, acestora nu le-a plăcut. Pe a doua a pictat-o urmând indicaţiile părinţilor, însă de data aceasta nu i-a plăcut lui. Astfel s-a încheiat cariera de pictor a Părintelui Sofronie la mănăstire.

Viaţa de pustnic în peştera sa din pustia Sfântului Munte, înainte de a deveni duhovnic, i-a îngăduit Părintelui Sofronie şi răgazuri de timp liber; a comandat materialele necesare şi notele tehnice de la Maica Teodosia, o colegă artistă ce făcea parte din emigraţia rusă din Franţa, şi a început să picteze icoane. Astfel, Părintele Sofronie a fost printre primii care au reînnoit iconografia în formele ei tradiţionale la Sfântul Munte, unde stilul iconografic dominant la vremea aceea era cel al Renaşterii italiene.
Insă, pentru Părintele Sofronie, adâncirea din ce în ce mai profundă în rugăciune şi în cunoaşterea lui Dumnezeu avea o importanţă incomparabil mai mare, fapt despre care scrie în repetate rânduri.

„Nu o dată mi-a fost dat să contemplez Lumina Dumnezeiasca. Ea mă cuprindea blând şi mă umplea de o iubire nepământeasca. In anumite împrejurări, lumea exterioară îşi pierdea materialitatea şi devenea nevăzută. Ceea ce se petrecea cu mine aparţinea unui alt plan al existenţei. Când, în chip neştiut de mine, se re stabilea perceperea obişnuită, atunci o tristeţe tină îmi străbatea sufletul, datorită întoarcerii la viaţa trupească.”'

După cum am menţionat mai sus, Părintele Sofronie a fost nevoit să se întoarcă în Franţa. In aprilie 1947 se îmbarcă în portul Pireu pe vaporul Cadio Panama si ajunge la Marsilia după o călătorie dificilă, pe parcursul căreia s-a dezlănţuit o furtună violentă.

Ajuns în Franţa, l-a căutat pe vechiul său prieten, Leo nardo Benatov. Intre timp, Benatov îşi continuase cariera artistică, expusese în mod regulat în toate marile Saloane şi se bucura de o bună situaţie materiala. Achiziţionase o proprietate cu o casă mare şi teren la Chevreuse, un oraş istoric la 40 de km sud-vest de Paris. Pe lângă pictură, începuse să colecţioneze antichităţi şi obiecte de artă. Făcea parte din mediul artistic al diasporei ruse, lucru indicat şi de faptul că Larionov şi Goncharova i au cerut să le fie executor testamentar. De asemenea, Benatov lucra împreună cu Goncharova la proiectul de pictare a Capelei Saint Lubin de pe proprietatea sa. Când Părintele Sofronie s-a întors în Franţa, Leonardo a dorit sa îl includă si pe el în proiect. Mai exact, Părintele Sofronie urma sa se ocupe de partea duhovnicească, iar Goncharova de realizarea artistică a proiectului. Din diverse motive, colaborarea nu s-a concretizat, însă proiectul nu a fost abandonat. Cu putin timp înainte de a muri, Goncharova i-a comunicat lui Benatov că spera să înceapă lucrul în cel mai scurt timp posibil, însă moartea ei a împiedicat acest curs al evenimentelor.

Părintele Sofronie a editat scrierile Stareţului Siluan şi le-a publicat într-o primă ediţie şapirografiată, realizată de el însuşi. Pe când pregătea publicarea cărţii, a înţeles că era nevoie de o parte introductivă care să explice textul cititorilor intelectuali, ce nu pot înţelege profunzimea duhovnicească ascunsă dincolo de simplitatea exprimării Stareţului. A doua ediţie, tipărită, a apărut în 1952, având prima pagină decorată cu un model ornamental. De asemenea, aspectul grafic a fost înfrumuseţat prin redarea artistică a literelor iniţiale la început de capitol, precum şi prin folosirea unor modele decorative. Aceste desene decorative amintesc de tendinţele grafice din vremea când Părintele Sofronie era artist în Rusia.

Maica Gabriela

Fragment din cartea “Cautand desavarsirea in lumea artei - calea artistica parintelui Sofronie Saharov”, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Cautand desavarsirea in lumea artei - calea artistica parintelui Sofronie Saharov”

Pe aceeaşi temă

04 Decembrie 2017

Vizualizari: 619

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

inima sofronie saharov

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE