Există o deosebire profundă între disciplină şi instrucţie. Disciplina este condiţia discipolului, a ucenicului, a celui care a aflat un învăţător duhovnicesc şi care vrea, cu toată puterea inimii, a minţii, a voinţei şi a fiinţei sale, să înveţe de la el şi să se identifice cu el, să crească la statura deplină a învăţătorului său. Iar aceasta implică rigoarea pe care o vedem la toţi asceţii, la toţi eroii duhului, la toţi cei care au încercat să fie ucenici adevăraţi - fiindcă omul nu-şi depăşeşte personalitatea aşteptând ca ceva să se întâmple. Este un efort continuu.

Aş vrea să încerc să definesc în ce anume constă acest efort şi care este scopul său. Primul lucru asupra căruia voi insista este scopul acestei rigori, al acestei discipline, al acestei luări aminte intenţionate care poate fi numită ascultare şi care implică, în primul rând, să auzi şi să faci; scopul său nu este ceea ce unii ar putea numi experienţa mistică (în general, se afirmă că experienţa mistică înseamnă o stare emoţională, simţul lui Dumnezeu sau, la niveluri şi mai înalte, răpire, extaz, minuni, vedenii). Aceasta nu este scopul strădaniei ascetice. Sfântul Isaac Sirul spune, în una dintre cărţile sale, că trebuie să ne amintim că toată experienţa mistică este un dar, ceva ce Dumnezeu ne dăruieşte gratuit, însă nu demonstrează în nici un fel iubirea noastră faţă de Dumnezeu sau cât de autentic este efortul nostru de a ne apropia de Dumnezeu.

De asemenea, Sfântul Isaac ne mai spune un lucru pe care ar trebui să ni-l amintim mai des. El insistă asupra faptului că răpirile, stările de extaz, nu sunt semnul unei stări duhovniceşti deosebit de înalte, ci sunt semnul unui începător (deşi, pentru noi, această noţiune de începător este cu mult mai măreaţă decât orice ne-am putea închipui sau experia). El continuă, spunând să nu ni-L imaginăm pe Hristos ca aflându-Se într-o suprafirească stare de beatitudine, de extaz, care fie îl separă de lumea văzută pentru a-L face să intre în cea nevăzută, fie, dimpotrivă, îl determină să părăsească lumea nevăzută a Tatălui pentru a fi cunoscut de lumea văzută.

Prin urmare, scopul ascezei noastre nu este să trecem de la o experienţă suprafirească la alta. Scopul este să ne deschidem pe cât de deplin putem lucrării lui Dumnezeu, să devenim pe cât de transparenţi putem pentru lumina dumnezeiască, să devenim pe cât de uşori putem în mâna lui Dumnezeu. Dacă ne raportăm la asceză în aceşti termeni, atunci ea capătă pentru noi o valoare foarte mare, fiindcă strădania ascetică, efortul plin de pasiune pe care-l punem în încercarea de a împlini poruncile dumnezeieşti, deschizându-ne Lui, făcând din El conţinutul şi semnificaţia vieţii noastre, devine dovada vizibilă a iubirii noastre faţă de Dumnezeu, dovada faptului că ne-am ales un învăţător şi că-L preţuim pe acest învăţător.

Vocaţia creştină poate fi definită în termeni scripturistici. Suntem chemaţi să dobândim cugetul lui Hristos, iar aceasta implică o schimbare profundă în cugetul nostru. Gândirea noastră este împărţită, este împrăştiată. Un scriitor oriental spunea că gândurile se mişcă în mintea noastră precum maimuţele care sar dintr-un copac în altul. Şi oare nu este acest lucru adevărat? Ca să nu mai vorbesc despre cât de uituci suntem, despre cât de întunecată este mintea noastră. Pe de o parte, această adaptare la mintea lui Hristos implică o conştientizare neîncetată a faptului că El este Stăpânul nostru şi că numai dacă îl ascultăm cu intensitatea întregii noastre fiinţe - şi nu vorbesc doar despre inteligenţă, ci despre fiecare lucru care se află în noi - putem să ne apropiem treptat de acea stare în care mintea noastră împrăştiată se adună, o minte din care au fost alungate maimuţele şi peste care s-a înstăpânit liniştea.

Pe de altă parte, când vorbim despre cugetul lui Hristos, desigur, nu ne referim la procesele Sale cognitive. Ne referim la intenţia Sa, la ceea ce am putea numi inima Sa. Prin urmare, miza este refacerea noastră din temelii. Şi, într-adevăr, o astfel de refacere nu poate fi îndeplinită prin strădanii ocazionale şi lungi perioade de trândăvie şi nepăsare. Trebuie să fie un efort continuu şi hotărât. Sfântul Serafim de Sarov i-a spus unuia dintre fiii săi duhovniceşti că deosebirea dintre un păcătos care se îndreaptă spre pierzanie şi un sfânt constă într-un singur lucru: hotărârea [celui din urmă] de a nu lăsa garda jos, de a nu încetini, de a nu se îndepărta de propriul scop. Din nou, aceasta nu înseamnă să încercăm să împlinim lucruri măreţe bazându-ne doar pe puterea noastră, ci să ne facem atât de supli, de transparenţi, ascultători cu o smerenie şi voinţă atât de mare, încât să putem înţelege cuvintele lui Dumnezeu, iar voia lui Dumnezeu să ne pătrundă şi să devină puterea dinamică din noi; să nu fie prezentă doar în faptele noastre, ci în fiinţa noastră întreagă.

Dacă ne întrebăm care este scopul suprem al vieţii creştine, nu este limpede că acesta în nici un caz nu poate fi atins, nici pe pământ, nici în veşnicie, doar prin eforturile noastre? Suntem chemaţi - acestea sunt cuvintele Sfântului Petru - să devenim părtaşi la dumnezeiasca fire. Nu o putem înşfăca pe nesimţite de la Dumnezeu. Nu o putem lua cu forţa. Suntem chemaţi să devenim mădulare vii, membre ale trupului lui Hristos - cu alte cuvinte, să ne identificăm atât de mult cu Hristos, încât de la un capăt la celălalt al timpului şi spaţiului până în ultima zi, a opta zi a istoriei, să fim - iar acestea sunt cuvintele Părintelui Serghei Bulgakov - o prelungire a prezenţei Sale întrupate în lume. Putem oare să ne închipuim că suntem în stare a dobândi aceasta prin eforturile noastre? Nu, într-adevăr. Numai dacă îi permitem lui Dumnezeu să lucreze în noi, poate fi atins acest scop. Insă trebuie să ne oferim neîncetat dumnezeieştii lucrări.

Suntem chemaţi să devenim temple ale Duhului Sfânt. Şi totuşi chiar şi această expresie nu poate zugrăvi măreţia vocaţiei noastre, fiindcă templul este locul în care Duhul Sfânt trăieşte, iar noi suntem chemaţi să fim atât de pătrunşi de prezenţa Sa, încât El să nu fie în noi aşa cum sunt Sfintele Daruri în Sfântul Potir. Noi nu suntem doar un vas ce conţine o prezenţă. Atât de profund trebuie să fie chipul în care El ne învăluie încât să nu mai rămână nimic în noi care să fie străin de Duhul Sfânt. Sfântul Maxim Mărturisitorul, vorbind despre întrupare, spune că cea mai bună imagine care poate descrie modul în care Dumnezeirea şi firea omenească erau unite în Hristos este cea a unei săbii de fier băgate într-un cuptor de foc. Sabia, care era rece, gri, străluceşte deodată cu foc, fiindcă focul şi fierul s-au unit. Focul a pătruns atât de profund fierul încât nu mai poţi distinge, separa un element de celălalt şi, astfel, acum poţi să tai cu foc şi să arzi cu fierul. Aceasta este vocaţia noastră, dar este o vocaţie ce nu poate fi dobândită cu mijloace omeneşti. Trebuie să-I oferim lui Dumnezeu posibilitatea de a intra în dialog cu noi.

Şi din nou spun - iar acesta este ultimul aspect pe care vreau să-l remarc -, suntem chemaţi să devenim fii şi fiice ale Dumnezeului celui Viu, dar nu într-un sens slab, aşa cum spunem noi, adică fii şi fiice prin înfiere, prin adopţie, de parcă relaţia noastră cu Dumnezeu s-ar sfârşi prin asumarea condiţiei de copil adoptat, care pentru totdeauna va fi doar copilul vitreg, în timp ce, pe de altă parte, Fiul cel Unul-născut, Care este diferit de fiul adoptat, are, de asemenea, o relaţie absolut diferită cu Tatăl.

Sfântul Irineu de Lyon, abordând acest subiect, arată că vocaţia noastră este să fim una cu Hristos şi una cu Duhul Sfânt - aceasta numai dacă devenim treptat părtaşi la firea dumnezeiască, mădulare ale lui Hristos, temple ale Duhului Sfânt - într-un chip atât de profund încât întreaga Biserică sau întreaga omenire să devină, într-o zi, Fiul cel Unul- născut al lui Dumnezeu. Fiul cel Unul-născut al lui Dumnezeu a fost născut de Dumnezeu mai înainte de veacuri. într-adevăr, intrăm în această relaţie prin adopţie, dar adopţia noastră este ca şi cum nu ar exista; este doar o uşă ce se deschide, iar noi devenim ceea ce Hristos este pentru veşnicie, devenim fii şi fiice ale lui Dumnezeu.

Nu poţi ajunge la acel ţel printr-o atitudine pasivă şi nici prin strădanii omeneşti. Chiar şi pe pământ vocaţia noastră este să fim martori ai lui Hristos, să fim strălucirea Lui, să fim profeţii Lui, cu alte cuvinte, să vorbim cuvintele lui Dumnezeu într-o lume căzută, iar toate acestea nu pot fi dobândite doar prin voinţa omului. Atunci când Sfântul Pavel, dorind să-şi împlinească misiunea pe pământ cu o supremă jertfă şi desăvârşire, i-a cerut Domnului să-l întărească, El i-a răspuns: „Puterea Mea se arată de la sine, ea se dezvăluie în slăbiciune. Iţi ajunge harul Meu". Slăbiciunea despre care vorbeşte Sfântul Pavel şi despre care Hristos i-a vorbit nu este trândăvie, nu este lenevie, nu este uitare. Nu este nici una dintre formele de slăbiciune, timiditate şi laşitate care ne împiedică de la creşterea noastră la măsura deplină a lui Hristos. Este starea de transparenţă, de predare, de mlădiere care se cere a fi oferită lui Dumnezeu pentru ca El să poată lucra în voie, fără să întâmpine opoziţie din partea noastră.
Prin urmare, viaţa ascetică este această luptă nemiloasă [faţă de propria persoană] cu tot ceea ce-L împiedică pe Dumnezeu să ne cucerească, să ne străbată, ceea ce-L împiedică să fie forţa şi puterea dinamică dinlăuntrul nostru.

Astfel putem ajunge la o înţelegere mai bună a ceea ce este experienţa mistică. Nu este o stare emoţională. Nu este o varietate de experienţe suprafireşti, nemaiauzite. Ea este o comuniune cu Creatorul, o astfel de comuniune prin care dobândim cugetul Creatorului, prin care viaţa Creatorului, a Dumnezeului nostru, curge neîngrădită, prin care lumina lui Dumnezeu străluceşte în noi, prin care Dumnezeu locuieşte în noi, iar noi în El. Totuşi acest fel de predare, acest fel de deschidere, de dăruire de sine, chiar dacă noi credem că îl avem atunci când suntem liniştiţi, nu este starea noastră de zi cu zi. O atât de mare parte din noi se împotriveşte dorinţei noastre de a ne împlini vocaţia. Unul cu mult mai mare decât noi, Sfântul Pavel, spune că recunoaşte în sine existenţa a două legi: a duhului şi a trupului. El recunoaşte în sine o inerţie care refuză mişcarea dinamică a lui Dumnezeu. El spune că binele pe care vrea să-l facă nu-l face, în timp ce răul pe care-l urăşte îl face tot timpul. Prin urmare, nu este un lucru zadarnic să spui că în fiecare dintre noi există o opoziţie. Iar acest lucru nu este surprinzător. Suntem fiinţe create şi înaintea lui Dumnezeu suntem precum pământul, însă pământul trebuie să aducă roadă. Dar pentru a aduce roadă trebuie să fie arat. Trebuie să fie aruncată sămânţă în el. Trebuie îngrijit. De abia apoi va aduce roadă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că noi stăm pe pragul a două lumi. Aparţinem simultan de două lumi în mod incomplet. Aparţinem pământului. Suntem pământeni şi pământeşti. In acelaşi timp, aparţinem tărâmului dumnezeiesc, nu doar celui duhovnicesc. Ambele se află înlăuntrul nostru incomplet fiindcă tărâmul dumnezeiesc ne este deschis şi tot ceea ce este al lui Dumnezeu ne este oferit nouă, dar noi trebuie să-l primim şi să ni-l însuşim. Trebuie să depăşim fiinţarea noastră pământească şi să prefacem ceea ce este pământesc în noi realitate transfigurată, în realitate care este precum sabia străbătută de foc, oameni, într-adevăr, preschimbaţi în fiinţe dumnezeieşti. C.S. Lewis spune că fiecare dintre noi este o statuie care, indiferent că este frumoasă sau urâtă, nu-i decât piatră lipsită de viaţă. Numai printr-un act al lui Dumnezeu poate această statuie să capete viaţă. Intr-o emisiune radiofonică din 1941 a spus că minunea creştinismului ar trebui să fie aceasta: oamenii să se uite la noi, creştinii, şi să exclame: „Iată! Statuile au căpătat viaţă!". Deosebirea dintre un creştin şi un om străin de tărâmul lui Dumnezeu este precum cea dintre un om viu şi o statuie. Şi este o deosebire foarte mare.

Nu spun că nu ne putem ocupa cu lucruri care sunt vocaţia noastră pământească. Dumnezeu ştie că avem nevoie de hrană, că avem nevoie de haine. Dar să ne amintim de pilda semănătorului. Un părinte mi-a spus odată că noi suntem, în felurite momente ale vieţii, un tip sau altul de pământ. E posibil să fim pământ pietros. E posibil să fim pământul fertil care va aduce roadă însutită. E posibil să fim pământul înţelenit plin de buruieni. E posibil să fim acel drum de pe care păsările ciugulesc sămânţa. Dar nimeni dintre noi nu este tot timpul un singur pământ. Prin urmare, trebuie să ne oferim nouă înşine şansa de a ne dărui lucrării lui Dumnezeu. Fiindcă cine ştie dacă nu cumva astăzi voi putea primi în adâncurile fiinţei mele sămânţa lui Dumnezeu, în timp ce ieri sau mâine voi fi precum drumul sau pământul înţelenit. Şi astfel ajungem la următoarea problemă pe care vreau să o discut.

Este cu neputinţă, atunci când vorbim despre nevoinţă ascetică, să separăm ceea ce ţine de trup de cele ale minţii sau ale inimii, fiindcă nu suntem fiinţe compartimentate. Suntem o fiinţă întreagă, creată din toate aceste elemente şi multe altele care se întrepătrund. Nu putem acţiona secvenţial. Faptele unei persoane sunt o unitate. Nu putem spune: acestea sunt exerciţii pentru minte, pentru inimă, pentru trup, pentru voinţă fiindcă toate sunt implicate în fiecare faptă. Imi amintesc că Sfântul Siluan spunea într-una din scrisorile sale că harul lui Dumnezeu, mai familiar sufletului nostru decât este propriul nostru psihic, caută să pătrundă în el, dar de noi depinde să-i oferim această ocazie, pentru ca el să atingă apoi trupul nostru, preschimbându-l în moaşte.

De aici începe asceza: cu strădania nemiloasă faţă de noi înşine, riguroasă, pentru a-i permite lui Dumnezeu să ne cucerească, să devină Domnul vieţii noastre, ca să folosesc o expresie a Sfântului Nicolae Cabasila.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Fragment din cartea "Asceza si casatoria", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Asceza si casatoria"

• Asceza in monahismul ortodox si practicile necrestine
  Publicat in : Editoriale
• Cunoastere si asceza
  Publicat in : Editoriale
• Asceza necredinciosilor
  Publicat in : Editoriale