Un coş cu smochine, o secetă nemiloasă, o oală încinsă, o ramură de migdal, un lucru obişnuit şi banal din viaţa de zi cu zi, îi servesc profetului pentru a capta imboldul Duhului Sfânt şi pentru a înţelege mesajul lui Dumnezeu. Banalitatea cotidianului dobândeşte în această carte o dimensiune nouă, deoarece prin ea Domnul le vorbeşte oamenilor, îi înfricoşează, îi solicită şi îi interpelează. Acesta e un fenomen pe care-l întâlnim şi la alţi profeţi, însă el îi este propriu şi specific profetului loil prin aceea că întreaga sa carte se naşte dintr-o experienţă sau dintr-un fapt obişnuit: o invazie cvadruplă de prădători care au compromis în întregime recolta: omizile, lăcustele, gândacii şi tăciunele.

In pofida scurtimii sale (numai patru capitole), această carte ridică înaintea cercetării şi a ştiinţei biblice probleme aproape imposibil de rezolvat. Chiar şi studiile recente, în loc să răspundă unor întrebări în ceea ce priveşte hermeneutica acestei cărţi, au adâncit şi mai mult problemele şi au creat un abis între posibilele linii de interpretare.

Autorul cărţii, titlul şi poziţia ei în canon
Titlul cărţii urmează unui model deja atestat în Osea 1,1, Sofonie 1, 1 şi Miheia 1, 1: „Cuvântul Domnului, care s-a făcut către loil, fiul lui Petuel" (loil 1, 1), însă este lipsit cu totul de alte referiri biografice despre profet şi de o încadrare istorică a activităţii sale. In acest început atât de lapidar avem, totuşi, amprenta specifică a profetismului biblic: avem, şi de data aceasta, un cuvânt al Domnului comunicat sau transmis unui om (profet), iar apoi transmis mai departe de acesta contemporanilor lui, dar şi posterităţii. Un om care e „fiul" cuiva (în acest caz, al lui Petuel, un personaj despre care nu ştim nimic), este întotdeauna fiul unui timp, al unui loc, al unei culturi şi al unei istorii particulare.

Aşadar, nu ni se spune nimic despre persoana lui Ioil şi nici despre epoca în care şi-a desfăşurat activitatea. Lecturându-i cartea, putem doar să deducem că era iudeu, că a predicat la Ierusalim şi că poseda o cunoaştere destul de temeinică a vieţii câmpeneşti, a vieţii de la ţară, fapt care reiese din descrierea invaziei de lăcuste. Intr-o epocă eminamente agricolă, acest detaliu nu este, totuşi, suficient pentru a-l considera pe Ioil un simplu agricultor, aşa cum a fost cazul profetului Miheia. Dimpotrivă, calităţile sale poetice şi cunoaşterea profeţilor care l-au precedat ne obligă să-l situăm într-un mediu cultural elevat. Pentru interesul său faţă de templu şi faţă de preoţie, mulţi comentatori îl consideră un profet cultual, aşezându-l pe aceeaşi linie cu profeţii Avacum şi Naum.

Numele teoforic pe care-l poartă „Ioil" (yo'el) înseamnă „Iahve este Dumnezeu" şi sună ca o mărturisire de credinţă foarte hotărâtă. Acest nume nu pare să aibă o semnificaţie aparte în cuprinsul cărţii, dat fiind faptul că polemica împotriva divinităţilor păgâne nu este un argument abordat direct în cuprinsul ei.

Profetul Ioil este încadrat în Biblia Ebraică între profeţii Osea şi Amos, în timp ce în Septuaginta se află pe locul al patrulea, imediat după profeţii Osea, Amos şi Miheia şi înaintea profeţilor Avdie şi Iona. Mai mult decât respectul pentru o succesiune cronologică, fapt pentru care Ioil ar fi, dar nu e, un profet preexilic, studiile recente au evidenţiat că motivaţiile pentru poziţia actuală a cărţii în canonul biblic ar fi de natură formală şi tematică, ţinând cont şi de contactele tematice care există între profeţii Ioil şi Amos. Aşa de pildă, tema chemării la profeţie, comparată cu răcnetul leului, temă prezentă în Ioil 4, 16a este reluată şi în Amos 1, 2a. La fel, textul din Ioil 4, 18 este reluat şi în Amos 9, 13. Tema „Zilei Domnului" (interpretată potrivit unor perspective diferite şi puse în dialog între ele).

Una dintre problemele intens dezbătute de exegeţii şi comentatorii biblici se rezumă în următoarea întrebare: „Cele patru capitole ale cărţii provin toate de la acelaşi autor?". In anul 1872 cartea lui Ioil a fost împărţită în două părţi, chiar dacă punctul de legătură între cele două părţi nu a fost la fel de uşor de identificat. în prima parte (1, 1-2, 17) se vorbeşte despre „Ziua Domnului" ca despre un fapt care deja s-a petrecut, iar în a doua parte (2, 18 - 4, 21) se vorbeşte despre acelaşi eveniment la viitor. în consecinţă, afirmă unii exegeţi, cartea ar trebui atribuită unor autori diferiţi. Puţin mai târziu, alţi comentatori au insistat pe diferenţa dintre cele două părţi şi au ajuns să afirme că prima parte a cărţii este preexilică, iar a doua parte este postexilică. Ideea unui dublu autor a prins un contur definitiv în anul 1911, moment în care prima parte a fost atribuită unui excelent poet care descrie invazia lăcustelor, iar a doua parte unui predicator sinagogal, cu un scris mediocru, şi preocupat în întregime de problema eshatologiei. Acesta din urmă, spun exegeţii, ar fi cel care a unit cele două părţi, adăugând primei părţi referirea la Ziua Domnului şi încercând să-i dea o nuanţă eshatologică.

Cu toate acestea, majoritatea exegeţilor a privit în ansamblu cartea lui Ioil şi au văzut-o ca o unitate. Fără îndoială, în cuprinsul cărţii există o trecere de la planul istoric la cel apocaliptic, de la prezent la viitor, dar nu e nevoie să vorbim despre doi autori pentru a explica acest fenomen, pe care-l întâlnim şi la profeţii Agheu, Zaharia şi Daniel.
Dezvoltarea literară a cărţii pare să reia cele două faze ale liturghiei penitenţiale celebrată la templu (după modelul pe care-l avem în cartea profetului Ieremia, capitolul 14), text în care, după lamentaţia recitată de popor sau de un profet cultuai în numele acestuia, Dumnezeu îi răspunde poporului prin intermediul aceluiaşi profet.

Tema fundamentală care reprezintă punctul de plecare al cărţii lui Ioil este o invazie cvadruplă de prădători care devastează teritoriul Ţării Sfinte, privând regatul Iuda de principalele mijloace de subzistenţă (de hrană în primul rând). Profetul vede în acest eveniment un semn al pedepsei Domnului şi al apropierii „Zilei Domnului", ca zi de judecată asupra istoriei umane, moment descris cu accente eshatologice alcătuite din hiperbole şi din metafore asociate temei cataclismelor naturale (amplificate de cataclisme cosmice), elemente specifice literaturii apocaliptice.

Invitaţia la plângere şi la penitenţă are în vedere, în primul rând, foametea cauzată de invazia lăcustelor la care se adaugă şi seceta nemiloasă (Ioil 1, 4-20), apoi descrierea invaziei devastatoare, comparată cu invazia unei armate comandate de Dumnezeu însuşi (Ioil 2,1-17), care ar putea face aluzie la reale, dar imprecise, ameninţări istorice din partea naţiunilor vrăjmaşe ale lui Israel.

In a doua parte a cărţii atenţia autorului şi a cititorului se mută brusc pe răspunsul mântuitor al lui Dumnezeu la plângerea poporului. Acest răspuns se concretizează în sfârşitul calamităţii naturale şi în darul unei prosperităţi reînnoite (Ioil 2, 18-27) şi, de asemenea, în „Ziua Domnului" vestită ca fiind iminentă (Ioil 3, 1 - 4, 17). Această zi va însemna „mântuire" pentru poporul lui Dumnezeu şi „judecată" sau „condamnare" pentru puterile potrivnice şi ostile, a căror ameninţare e menită să se risipească în acelaşi fel în care s-a risipit şi roiul de lăcuste. Cartea se încheie cu un discurs concluziv (Ioil 4,18-21) care reia două teme precedente cu privire la Iuda şi Ierusalim (fecunditatea înnoită „Iudeea şi Ierusalimul vor fi locuite mereu" şi judecata şi distrugerea vrăjmaşilor „Sângele vrăjmaşilor va fi dat spre cercetare şi nu va fi lăsat nepedepsit).

Acum, dacă problemele care privesc autorul, unitatea literară a scrierii sale, data şi locul alcătuirii ei sunt considerate aproape fără soluţie, contactul direct cu cartea ne oferă mult mai multe satisfacţii: avem în faţă o creaţie literară reuşită care are originalitate în ceea ce priveşte modalitatea de a profeţi.

Aşa cum am văzut, profetul Ioil ia ca punct de plecare al operei sale un fapt istoric: o teribilă invazie de lăcuste, care s-a dovedit fatală pentru culturile agricole (Ioil 1, 2-13). Aşadar, profetul nu anunţă un fapt obişnuit, ci unul extraordinar, de pomină, menit să i se ducă vestea din neam în neam, căci zice: „Vă spun ceva ce nu s-a mai auzit de multă vreme, ceva de povestit copiilor voştri, nepoţilor şi strănepoţilor voştri, din neam în neam" (Ioil 1, 2-3).

Profetul a fost martorul ocular al catastrofei: el cunoaşte diversitatea insectelor şi a bolii care au compromis recolta; a observat în detaliu cum s-au succedat prădătorii şi a contemplat în amănunt efectele distrugerii asupra plantelor: „Ce a rămas de la omidă a mâncat lăcusta, ce-a rămas de la lăcustă a mâncat gândacul şi ce-a rămas de la gândac a mâncat tăciunele" (Ioil 1, 4). Acestei catastrofe i se adaugă încă una, la fel de devastatoare: seceta nemiloasă! Şi amândouă împreună duc cu gândul la un viitor cumplit şi sumbru pentru că „ziua Domnului este aproape" (Ioil 1,15).

In mod concret, în imaginaţia poetică a profetului, flagelul, calamitatea sau dezastrul cauzat de invazia lăcustelor se transformă într-o armată bine pregătită, instruită şi comandată (de Domnul) care dă asaltul şi cucereşte o cetate (Ioil 2, 1-11). Acesta este primul pas al elevaţiei profetice a autorului.

Catastrofa naţională provoacă sau stimulează în popor o atitudine pozitivă, în sensul că acesta face o pocăinţă sinceră, interioară şi profundă, care se manifestă în afară printr-o zi de post, de tânguire şi de plângere pentru invocarea milostivirii lui Dumnezeu (Ioil 2,12-17). Totul culminează în profeţia prin care Dumnezeu îi răspunde poporului (Ioil 2, 19-27), profeţie care anunţă sfârşitul pedepsei şi al secetei şi întoarcerea binecuvântărilor lui Dumnezeu asupra pământului.

In acest cadru liturgic, şi prin inspiraţie divină, profetul Ioil înalţă întregul eveniment într-un plan eshatologic şi mesianic, transformându-l în celebra „Zi a Domnului", moment al istoriei în care Dumnezeu intervine în mod suveran şi autoritar, folosind ca instrumente ale voii Sale fenomenele atmosferice şi cosmice. In acele zile, Domnul va judeca toate popoarele în Valea lui Iosafat. în capitolele 2 şi 3 profetul Ioil - ca într-o giostră - prezintă trei teme, plecând de la revărsarea Duhului Sfânt: semne mari în cer şi pe pământ (Ioil 3, 3-4); izbăvirea Ierusalimului şi a regatului Iuda (Ioil 4, 5 şi 4, 14), izbăvire care se va manifesta în plan politic prin scăparea lui Israel de asupritorii străini (Ioil 4, 17) şi în plan economic prin prosperitatea şi bunăstarea ţării (Ioil 4, 18) şi judecata asupra popoarelor străine pomenite în Ioil 4, 4-8. 19: Tirul, Sidonul, Filisteea, Egiptul şi Idumeea sau Edomul.

Aceasta este, în mare, cartea lui Ioil: opera unui mare poet, care-şi elaborează scrisul cu mare grijă şi cu acribie şi care ştie să dezvolte coerent o transpoziţie plină de imaginaţie care reînnoieşte, cu ajutorul unor imagini scurte, tradiţia profetică şi literară care l-a precedat şi motivele poetice comune. Unii comentatori şi exegeţi au numit cartea profetului Ioil un „diptic" care ne prezintă, în primul tablou, evenimentul istoric (invazia lăcustelor; un eveniment real care a căpătat o încărcătură simbolică), iar în al doilea tablou „Ziua Domnului" şi „Judecata popoarelor", evenimente apocaliptice cu un pronunţat caracter universalist.

Preot Alexandru Moldovan
Fragment din cartea “Profeţii biblici”, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Profeţii biblici"