Principiul pastoralei vasiliene e atât cel al vindecării bolilor sufleteşti şi al relelor deprinderi, cât şi problema relaţiilor de libertate a voinţei umane cu harul dumnezeiesc, problemă ce e indestructibil legată de terapia acestor boli si obişnuinţe devenite patimi. Concret, voinţa umană şi harul dumnezeiesc constituie singurii factori de bază angajaţi în terapia şi eliberarea celui ce suferă de păcat si de rezultatele lui. Prin înnoirea întru Hristos credinciosul dobândeşte deplinătatea libertăţii, dar numai după ce a asimilat predica creştină care, în esenţa ei, e predica libertăţii harului ce vizează eliberarea de robia păcatului”'. „Ca şi berbecul, un animal capabil să conducă,
asa sunt si întâistătătorii ucenicilor lui Hristos. Ei îi conduc spre hrana înfloritoare şi bine mirositoare a învăţăturii spirituale, să-i stropească cu apă vie prin ajutorul Dubiului, să-i crească şi să-i hrănească până când reuşesc să rodească; apoi îi ghidează spre adăpost şi siguranţă faţă de cei care încearcă să-i ispitească.”

Credinţa se înţelege ca o acceptare liberă a cuvântului lui Dumnezeu. Insă, spune Sfântul Vasile, cuvântul lui Dumnezeu e o „îmboldire a voinţei”. Funcţia de propovăduite a cuvântului de către părintele-păstor este să-şi conducă ucenicii spre Cuvânt. Astfel el ar putea să fie mai bine descris ca „lider” spre Cuvânt decât alCuvântului. Acesta este lucrul pe care îl deducem din discuţia lui Va- sile despre cuvânt şi despre slujitorii im.

Primul pas spre o predică eficientă este sa devenim una cu mesajul.

„După cum natura mierii poate fi descrisă celor nepricepuţi nu atât prin vorbă, cât prin percepţia ei prin gustare, aşa şi bunătatea Cuvântului dumnezeiesc nu poate fi învăţată în mod clar prin doctrine dacă, examinând mai mult dogmele adevărului, nu sunt capabili să înţelegem prin propria experienţă bunătatea Domnului.”

Prin lucrări asidue de virtute, preotul (sau episcopul) ca propovăduitor al cuvântului trebuie să devină o săgeată ascuţită, una capabilă să penetreze subtil şi uşor în sufletele celor care sunt instruiţi. Misiunea lui nu este să supună suflete pentru Dumnezeu prin cuvintele lui, ci să-i „pregătească pe oameni să cadă la Hristos”. El trebuie să accentueze că destinaţia omului si a comuniunii cu Dumnezeu are drept scop „asemănarea cu Dumnezeu pe cât permite natura umană”. Dumnezeu, la creaţie, „i-a suflat în faţă, adică a pus în om o parte din harul Său astfel încât cel asemenea să-L recunoască bine pe Cel asemenea.” In continuare, el trebuie să arate că asemănarea e întregul demers de creştere a chipului, prin voinţa omului şi ajutată de harul lui Dumnezeu. Potrivi traditiei patristice, chipul se dezvoltă spre asemănare îndeosebi prin virtuţi, care sunt şi ele lucrarea voinţei ajutată de har. Omul e creat astfel încât numai prin „cel asemenea să-L cunoască bine pe Cel asemenea”.

In acest sens, el nu ar trebui să fie liderul care forţează Cuvântul să posede inima, ci unul care pregăteşte sufletul să se supună poruncilor şi voinţei lui Dumnezeu în mod voluntar. Intr-adevăr, el trebuie să fie păstor duhovnicesc pentru Cuvânt mai mult decât lider al Cuvântului. Totuşi, una dintre recomandările prin care autenticitatea sa poate fi judecată este măsura în care conţinuturile mesajului său sunt exemplificate prin viaţa personală; adică pentru a conduce eficient, întâistătătorul trebuie să posede el însuşi ceea ce aduce în sufletele oamenilor săi. Interzicerea „că nu trebuie să predice o învăţătură diferită” devine astfel „acest om nu trebuie să-i forţeze pe ceilalţi să facă ceea ce nici el nu a făcut,” adică „întâistătătorul cuvântului ar trebui să devină un exemplu al fiecărui lucru bun penrru ceilalţi, practicând el mai întâi ceea ce predică!'

Vasile nu pretinde că predicatorul va fi judecat de către ascultătorii lui; „Că întâistătătorul cuvântului trebuie să facă şi să spună orice lucru cu mare circumspecţie şi judecată, având ca scop să-I placă lui Dumnezeu, din moment ce el trebuie să fie judecat şi să poarte mărturie de către aceeaşi oameni cu care a fost însărcinat.”Există două moduri de a proba autenticitatea unui slujitor al cuvântului. In primul rând, „astfel de ascultători, aşa cum au fost instruiţi în Scripturi, ar trebui să probeze ceea ce învăţătorii lui spun şi să primească ceea ce este în concordanţă cu Scripturile, respingând ceea ce este în discordanta; refuză cu tărie să aibă de a face cu cei care persistă în astfel de învăţături.” In al doilea rând, „cei care au puţină cunoştinţă a Scripturii ar trebui să recunoască amprenta sfinţeniei în roadele Duhului.”

Teologii s-au întrebat dacă Vasile a făcut din sfinţenia preotului (sau episcopului), adică din mărturia vieţii sale, singurul test de a proba adevărul mesajului său. Intre eficienţa predicării şi a sfinţeniei personale a predicatorului, Augustin din Hippo a văzut doar o relaţie a naturii psihologice. In ceea ce priveşte Tainele, predica poate fi eficientă fără sfinţenia vieţii, deşi sfinţenia îi facilitează acţiunea.” Harul hirotoniei nu este în mod direct în beneficiul celui care îl primeşte, cum este cazul Botezului, ci în slujba Bisericii şi a credincioşilor pe care Dumnezeu îi mântuieşte prin aceasta. Părinţii au sesizat diferenţa între ierarhia sfinţeniei şi ierarhia slujirilor. Lucrarea preoţiei se împlineşte de Sfântul Duh prin mâna preotului, chiar daca acesta s-ar afla în stare de păcat. Această convingere este remarcabil exprimată de Sfântul Grigorie Teologul; un inel care poartă efigia sigiliului imperial imprimă în ceară aceaşi imagine, chiar dacă este făcut din aur sau din fier. Hărăziţi slujirii comunităţii, preoţii lui Hristos sunt de asemenea consacraţi lui Dumnezeu intr-un nou mod, iar sfinţenia lor implică exigenţa sfinţeniei.

Pe de altă parte, ştim că în secolele anterioare Ortodoxia trebuia să stabilească o legătură insolubilă între sfinţenia vieţii şi adevăr. Opţiunea augustiniană pare să presupună o noţiune a unui adevăr abstract care să nu fie în mod necesar afectat de purtarea practică. Astfel pare să treacă cu vederea peste partea intuitivă a realităţii care nu numai este auzită, dar este şi văzută de părţile implicate. După Vasile cel Mare, acest lucru ar fi monstruos. Dacă predicatorul creştin s-ar putea disocia într-o oarecare măsură de mesajul său, nu ar mai fi un întâistătător, ci un actor care este o „persoană” pe scenă şi o alta în viaţa reală; sau el se aseamănă cu acel iepure alungat de câini care, pentru a scăpa de urmăritorii lui, se preface că urmează o cale, deşi în realitate urmează o alta.

Vasile nu caută să stabilească veridicitatea unui adevăr abstract prin purtarea episcopului sau preotului, ci încrederea si credibilitatea lui, adică adevărul asa cum este trăit în mod concret de ascultătorii lui. Cum poate cineva vreodată să aibă încredere într-o persoană care nu practică ceea ce spune? Sau cum spune Grigorie Teologul, „Cum putem face pe cineva să accepte o părere care este diferită de cea pe care ne-a învăţat-o viaţa noastră?”. După cum arată Vasile, „instruirea legată de cum trebuie să ducem viaţa de creştin depinde mai puţin de cuvinte decât de exemplul cotidian.” Cu credinţa creştină este cu atât mai mult mai adevărat, căci obiectul predicii este un adevăr cunoscut numai în parte ca şi cum ar fi o oglindă. Astfel, mărturia vieţii este o parte esenţială a dialogului care este omilia.

Prin urmare, Vasile vrea ca purtarea propovăduitorului cuvântului să fie atât de ireproşabilă încât să/ie stabilită doar prin exemplul de sfinţenie a celor care Ii urmează pe Domnul şi să fie dojenită perversitatea celor care nu I se supun nicicum. El le scrie preoţilor din Nicopole într-un moment de cumpănă: „Luptaţi-vă pentru a da un exemplu bun prin fapte pentru tot ceea ce predicaţi prin cuvinte".

„Căci dacă acesta este standardul creştinătăţii, imitarea lui Hristos, după măsura întrupării lui, aşa cum este potrivit chemării fiecăruia, cei care sunt însărcinaţi cu îndrumarea celorlalţi trebuie sa-i conducă pe cei mai slabi, prin meditaţie, spre imitarea lui Hristos, aşa cum spune slăvitul Pavel, «Să fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Hristos».”

Ieromonah Teofan Mada

Fragment din cartea "Biserica si harisma pastorului la Sfantul Vasile cel Mare; Editura Vremi
 

• Propovaduirea lui Hristos in iad
  Publicat in : Religie
• Sfantul Apostol Filip misionar pe pamantul romanesc
  Publicat in : Sfantul Apostol Filip
• Limbile liturgice - necesare pentru depasirea simplei asistente in cult
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: