Purtatori catre Cer

Purtatori catre Cer Mareste imaginea.

In pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre bogatul cel nemilostiv şi săracul Lazăr se spune: Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Lc. 16, 22). Aceste cuvinte ale Domnului ne dau temeiul să credem că îngerii noştri păzitori ne slujesc până în ultima clipă a vieţii noastre şi dincolo de hotarele vieţii pământeşti. De asemenea, ele mai vorbesc despre faptul că îngerii păzitori simt prezenţi la despărţirea sufletului de trup, iar în privinţa aceasta sunt multe istorisiri, care se referă la sfârşitul oamenilor binecredincioşi şi al celor păcătoşi. Sfântul Chiril al Alexandriei în cuvântul despre ieşirea sufletului spune: „Sufletul este dus de Sfinţii îngeri prin văzduh şi, urcând, dă de vămile care păzesc urcuşul, care opresc şi reţin sufletele ce urcă. Ingerul se străduieşte să-l apere de duhurile rele şi, în cele din urmă, îl duce la Domnul Dumnezeu înaintea înfricoşatului Său Tron".

Sfinţii Părinţi îi vedeau pe îngerii, care veneau după sufletul celui mort şi îl însoţeau până la Domnul. Cuviosul Ioan cel Tăcut îşi dorea să vadă cum se desparte sufletul de trup şi, când L-a rugat pe Dumnezeu să-i arate, a fost răpit în Betleem şi a văzut în pridvorul unei biserici un străin, care murise şi era sfânt. Ingerii au luat sufletul lui şi cu cântări şi cu miros de bună mireasmă l-au urcat la Cer.

Sfântul Ioan s-a hotărât să se încredinţeze că ceea ce a văzut era adevărat şi, sculându-se, a mers degrabă la Betleem. Şi acolo a aflat că omul pe care îl văzuse tocmai în ceasul acela murise (Patericul Palestinei). Felul în care îngerii iau sufletele drepţilor, l-au văzut şi l-au mărturisit mulţi Părinţi ai Bisericii. In Rusia au fost văzute moartea şi înălţarea de către îngeri a sufletelor Sfinţilor Alexandru Nevski, Serghie de Radonej, Serafim de Sarov, Teodor de Tobolsk şi ale multor altor sfinţi.

Cneazul Sviatoslav împreună cu suita lui au văzut deasupra mănăstirii Pecerska un stâlp de foc, urcând până la cer şi cneazul le-a spus celor din jur că a încetat din viaţă Cuviosul Teodosie.

Cuviosul Dimitrie Prilutki a văzut în mănăstirea sa de lângă Ustiug cum au ridicat îngerii sufletul binecredinciosului cneaz Dimitrie Ivanovici Donski.

Cuviosul Macarie cel Mare l-a întrebat pe îngerul care venise să-i descopere tainele cereşti:

- Spune-mi, îngere al lui Dumnezeu, ce se întâmplă după ieşirea sufletului din trup?

- Sufletul care iese este luat de îngeri şi dus în ceruri să se închine Domnului. De la pământ la cer suie o scară nevăzută şi pe fiecare treaptă a ei se află un cin diavolesc, care se numeşte vamă. Diavolii se străduiesc să răpească sufletul, ce urcă şi pentru aceasta pun înaintea îngerilor listele care cuprind toate păcatele şi faptele lui rele.; îngerii şi diavolii cântăresc faptele bune şi pe cele rele şi se ceartă pentru suflet. Dacă faptele bune se dovedesc a fi mai multe, sufletul trece vama şi urcă pe o treaptă mai înaltă. în caz contrar diavolii de sub cer iau sufletul şi îl duc în iad. Chinurile prin care trec cei închişi în iad sunt cu neputinţă de descris. Nedescrisă este şi fericirea pe care o au în ceruri cei ce se mântuiesc.

La ieşirea sufletului împreună cu îngerii deseori apar şi duhurile întunericului ca nişte fiinţe îngrozitoare, ca nişte monştri; de asemenea, apar dinaintea patului celor muribunzi, străduindu-se să ia în stăpânire sufletul lor, ca nişte oameni negri, mauri-etiopieni sau în chip de balaur cu gura căscată, gata să-l înghită pe cel muribund. „Un oarecare Hrisaorghie"- a povestit un om, care îl cunoştea îndeaproape pe Sfântul Grigorie, egumenul unei mănăstiri - „chiar înainte de a-i ieşi sufletul din trup a văzut cu ochii deschişi duhurile negre şi înfricoşătoare, care stăteau înaintea lui şi erau gata să-i răpească sufletul şi să-l ducă în temniţa iadului. El a început să tremure, s-a îngălbenit şi început să ceară cu putere un răgaz şi cu glas straniu şi tulburat l-a chemat pe fiul său, Maxim.

S-a adunat toată familia, plângând şi tremurând. Duhurile rele, din pricina cărora suferea el atât de tare, cei ai casei nu le puteau vedea, însă au aflat de prezenţa lor, văzându-l pe bolnav tulburat, îngălbenit şi tremurând. De frica feţelor lor negre Hrisaorghie se răsucea în pat pe diferite părţi; stătea pe partea stângă, şi nu putea să nu le vadă; se întorcea la perete, şi erau şi acolo. Cumplit deznădăjduit, nu mai credea că va scăpa de ele şi a început să strige cu glas tare: „Un răgaz măcar până dimineaţă! Măcar până dimineaţă!" Dar în clipa acelui strigăt sufletul i-a fost luat din trup".11

Iată un caz din secolul XX, descris de arhiepiscopul Nicon şi publicat în „Jurnalele Lavrei Sfânta Treime" în anul 1916 cu titlul „O întâmplare de necrezut pentru mulţi, dar adevărată". Este una dintre despre moartea vremelnică, ieşirea sufletului din trup şi întoarcerea în el. Toate acestea i s-au întâmplat unui om cu numele K. Ikskul, care după această încercare a plecat la mănăstire.

Arhiepiscopul Nicon scrie că înainte K. Ikskul nu medita la nimic, citea cărţi sfinte şi recunoştea că tot ce scria în ele era adevărat, dar nu avea credinţă şi moartea rămăsese pentru el sfârşitul existenţei omeneşti. Mulţi ani a fost un creştin formalist. Mergea la biserică, se închina, dar în esenţă nu credea, nu lua totul în serios.

După mulţi ani de viaţă liniştită s-a îmbolnăvit de pneumonie. Mult timp a fost grav bolnav, dar într-o dimineaţă s-a simtit dintr-odată foarte bine. Tuşea dispăruse şi temperatura scăzuse până la normal.

Spre mirarea lui, doctorii au început să se agite. Au adus oxigenul. Apoi el a început să aibă frisoane şi totală indiferenţă faţă de ceea ce era în jur. Şi povesteşte: „Toată atenţia mea era concentrată asupra mea însumi şi parcă eram împărţit în două. Apăruse omul cel dinlăuntru cel cu adevărat important, care avea totală indiferenţă faţă de cel exterior (de trup) şi de ceea ce se întâmpla cu acesta".

Şi spune în continuare: „Era uimitor să trăiesc, să văd şi să nu înţeleg nimic, să simt o asemenea înstrăinare faţă de tot ce era acolo. De exemplu, primele descrieri de acest fel, în care se povesteşte doctorul punea o întrebare şi eu auzeam, înţelegeam, dar nu răspundeam, nu aveam de ce să vorbesc cu el... Şi, dintr-odată, cu o putere colosală ceva m-a tras în jos, spre pământ şi am început să mă zvârcolesc. „Agonie" - a spus doctorul. Eu am înţeles totul. Şi nu m-am speriat. Mi-am amintit din ceea ce citisem că moartea este dureroasă, dar nu aveam dureri. Insă îmi era greu. Ceva mă trăgea în jos... şi am simţit că ceva trebuia să se desprindă, am făcut un efort să mă eliberez şi dintr-odată am devenit uşor şi am simţit o pace.

Mai departe îmi amintesc destul de clar. Stăteam în mijlocul unei camere. în dreapta mea, în jurul patului stăteau în semicerc doctorii şi surorile. Eu mă miram şi mă întrebam ce fac ei acolo, căci eu nu eram acolo, ci aici. M-am dus mai aproape ca să văd. Pe pat zăceam eu. Văzându-mă dedublat, nu m-am speriat, ci am fost doar mirat şi m-am întrebat: cum este cu putinţă acest lucru? Am vrut să mă ating uşor şi mâna mea a trecut prin mine ca prin vid. Şi nici podeaua nu o simţeam. Să ajung la ceilalţi, de asemenea, nu puteam. L-am strigat pe doctor, dar el nu a reacţionat. Atunci am înţeles că sunt complet singur şi m-a cuprins panica".

Uitându-se la trupul său mort, a început să se gândească dacă nu cumva a murit. „Dar îmi era greu să-mi închipui acest lucru" - a spus el în continuare - „deoarece eram mai viu decât înainte, simţeam şi îmi dădeam seama de tot ce era în jur. Şi, în afară de acestea, în viaţa sufletului nu credeam şi nici nu mi-a trecut această idee prin minte".

Mai târziu, amintindu-şi cele trăite, Ikskul a spus: „Presupunerea că, lepădându-se de trup, sufletul cunoaşte şi înţelege dintr-odată totul, este neadevărată. Eu apărusem în această lume nouă exact aşa cum plecasem din cea veche. Trupul nu este temniţa sufletului, ci sălaşul lui firesc şi, de aceea, sufletul apare în lumea cea nouă, având acelaşi nivel de dezvoltare şi maturitate, la care a ajuns când trăia în trup".

El a văzut cum bătrâna infirmieră s-a închinat şi a spus: „Să-i dea Domnul împărăţia Lui Cerească!" şi deodată a văzut doi îngeri. Intr-unul, nu se ştie de ce, l-a recunoscut pe îngerul său păzitor, iar pe celălalt nu l-a recunoscut. îngerii l-au luat de mâini şi l-au dus prin peretele salonului în stradă.

Apoi descrie urcuşul, vederea „fiinţelor celor urâte" („deodată am înţeles că această înfăţişare o au diavolii") şi apariţia luminii, mai strălucitoare decât cea a soarelui. „Peste tot era lumină şi nu era nicio umbră". Lumina era atât de puternică încât nu putea vedea nimic. „Ca în întuneric. Şi, dintr-odată, de sus au răsunat cu putere, dar fără mânie cuvintele: „Nu este gata" şi a început mişcarea rapidă de întoarcere jos. Ikskul s-a întors la trup şi îngerul păzitor i-a spus: „Ai auzit hotărârea lui Dumnezeu. Intră şi te pregăteşte!"

Şi amândoi îngerii s-au făcut nevăzuţi. Apoi au apărut senzaţia de strâmtorare, foamea şi adânca tristeţe pentru ceea ce pierduse. „Tot timpul am această tristeţe". Şi şi-a pierdut cunoştinţa, apoi s-a trezit în salon pe patul de spital.

Doctorii care îl supravegheau pe Ikskul au spus că toate simptomele clinice ale morţii („cât a lipsit el") au existat şi starea morţii a durat 36 de ceasuri.12

Creştinismul făgăduieşte întâlnirea cu cei dragi răposaţi şi învaţă că sufletul celui răposat este foarte grabnic întâmpinat de îngerul său păzitor şi de îngerul, care face întâmpinarea şi căruia trebuie să ne rugăm în timpul vieţii. Ingerii conduc şi însoţesc sufletul când acesta face primii paşi în lumea cea nouă. Totuşi, în vreme ce mărturiile contemporane vorbesc, în general, despre întâlniri fericite şi duhuri luminoase, izvoarele creştine scriu şi despre altceva. Foarte curând sufletul este întâmpinat de nişte fiinţe monstruoase şi înfricoşătoare. Ele îi închid calea, încearcă să-l răpească, îl ameninţă şi cer ceea ce este al lor. Scriitorii creştini avertizează, spunând că duhurile rele pot lua orice formă, pentru ca, dând sfaturi mincinoase, să îndrepte sufletul pe calea cea greşită.13

Sfântul Efrem Sirul scrie: „Când se apropie ceasul cel din urmă, sunt trimişi îngerii, care iau sufletul cel despărţit de trup şi-l conduc înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Văzându-i că se apropie, sărmanul om, chiar de ar fi el împărat, sau dregător, sau comandant, se tulbură cu totul şi se sperie ca de cutremur; începe să tremure tot, ca o frunză legănată de vânt; se zbate ca o pasăre în mâinile vânătorului; încremeneşte tot şi rămâne uluit, văzând înfricoşătoarele puteri, având

Mai târziu, amintindu-şi cele trăite, Ikskul a spus: „Presupunerea că, lepădându-se de trup, sufletul cunoaşte şi înţelege dintr-odată totul, este neadevărată. Eu apărusem în această lume nouă exact aşa cum plecasem din cea veche. Trupul nu este temniţa sufletului, ci sălaşul lui firesc şi, de aceea, sufletul apare în lumea cea nouă, având acelaşi nivel de dezvoltare şi maturitate, la care a ajuns când trăia în trup".

El a văzut cum bătrâna infirmieră s-a închinat şi a spus: „Să-i dea Domnul împărăţia Lui Cerească!" şi deodată a văzut doi îngeri. într-unul, nu se ştie de ce, l-a recunoscut pe îngerul său păzitor, iar pe celălalt nu l-a recunoscut. îngerii l-au luat de mâini şi l-au dus prin peretele salonului în stradă.

Apoi descrie urcuşul, vederea „fiinţelor celor urâte" („deodată am înţeles că această înfăţişare o au diavolii") şi apariţia luminii, mai strălucitoare decât cea a soarelui.

„Peste tot era lumină şi nu era nicio umbră". Lumina era atât de puternică încât nu putea vedea nimic. „Ca în întuneric. Şi, dintr-odată, de sus au răsunat cu putere, dar fără mânie cuvintele: „Nu este gata" şi a început mişcarea rapidă de întoarcere jos. Ikskul s-a întors la trup şi îngerul păzitor i-a spus: „Ai auzit hotărârea lui Dumnezeu. Intră şi te pregăteşte!"

Şi amândoi îngerii s-au făcut nevăzuţi. Apoi au apărut senzaţia de strâmtorare, foamea şi adânca tristeţe pentru ceea ce pierduse. „Tot timpul am această tristeţe". Şi şi-a pierdut cunoştinţa, apoi s-a trezit în salon pe patul de spital.

Doctorii care îl supravegheau pe Ikskul au spus că toate simptomele clinice ale morjii („cât a lipsit el") au existat şi starea morţii a durat 36 de ceasuri.12

Creştinismul făgăduieşte întâlnirea cu cei dragi răposaţi şi învaţă că sufletul celui răposat este foarte grabnic întâmpinat de îngerul său păzitor şi de îngerul, care face întâmpinarea şi căruia trebuie să ne rugăm în timpul vieţii. îngerii conduc şi însoţesc sufletul când acesta face primii paşi în lumea cea nouă. Totuşi, în vreme ce mărturiile contemporane vorbesc, în general, despre întâlniri fericite şi duhuri luminoase, izvoarele creştine scriu şi despre altceva. Foarte curând sufletul este întâmpinat de nişte fiinţe monstruoase şi înfricoşătoare. Ele îi închid calea, încearcă să-l răpească, îl ameninţă şi cer ceea ce este al lor. Scriitorii creştini avertizează, spunând că duhurile rele pot lua orice formă, pentru ca, dând sfaturi mincinoase, să îndrepte sufletul pe calea cea greşită.13

Sfântul Efrem Sirul scrie: „Când se apropie ceasul cel din urmă, simt trimişi îngerii, care iau sufletul cel despărţit de trup şi-l conduc înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Văzându-i că se apropie, sărmanul om, chiar de ar fi el împărat, sau dregător, sau comandant, se tulbură cu totul şi se sperie ca de cutremur; începe să tremure tot, ca o frunză legănată de vânt; se zbate ca o pasăre în mâinile vânătorului; încremeneşte tot şi rămâne uluit, văzând înfricoşătoarele puteri, având vedenii mari şi noi pentru sine, văzând chipuri aspre şi ameninţătoare, văzând acea rânduială a lucrurilor, pe care înainte nu o văzuse, toate acestea le vede atunci cel luat dintre noi, care nouă deja nu ne mai dă atenţie. Doar în sinea lui face rugăciuni atât cât îi îngăduie puterile. Datorită stărilor prin care trece el, ajungem la concluzia că el vede puterile cele de Sus şi spunem unii altora: „Tăceţi şi nu-l mai tulburaţi pe muribund ca să nu intre în panică! Mai bine să ne rugăm ca sufletul lui să plece în pace şi să-l afle pe Judecător îngăduitor cu el". Şi se sfârşeşte; nu mai este viu; şi-a trăit veacul şi acum zace nemişcat, fără suflare şi fără glas.

Ce este, aşadar, omul? Umbră şi vis. îngerii care scot sufletul, luându-l, îl ridică în văzduh, unde stau începătoriile şi Stăpâniile, şi căpeteniile puterilor potrivnice. Aceştia sunt acuzatorii noştri cei răi, aici sunt ispititorii care notează faptele noastre cele rele, iar dincolo sunt călăii. Ei întâmpină pe cale sufletul ce urcă, îl cercetează şi îi socotesc păcatele după însemnările lor: păcatele tinereţii şi ale bătrâneţii, cu voie şi fără voie, cu fapta şi cu gândul săvârşite. O, câtă frică simte acolo şi cât tremură sărmanul suflet! Nedescrisă este sărăcia, pe care o rabdă atunci din pricina mulţimii nenumărate a vrăjmaşilor, care îl împresoară cu zecile de mii şi îl clevetesc ca să nu-l lase să urce la Cer, să intre în patria vieţii şi să se sălăşluiască în lumina celor vii.

Aşadar, îngerii, luând sufletul, îl duc pe calea cea ştiută numai de ei. Iar noi, punând trupul în rânduială, îl ducem la cimitir şi aici ne întâmpină o altă taină, nouă şi înfricoşătoare. Şi mici şi mari, şi împăraţi şi oameni de rând, şi robi şi stăpâni - toţi sunt una cu pământul, praf şi cenuşă, duhoare şi putreziciune: cum este etiopianul, aşa este şi cel ce a fost cândva plăcut la înfăţişare; cum este tânărul, aşa este şi bătrânul; cum este cel neputincios, aşa este şi cel puternic; toţi sunt, aşa cum s-a hotărât la început - pământ şi cenuşă (Fac. 3, 19). Şi nu există nicio deosebire. Cu adevărat, mare şi înfricoşătoare taină stă înaintea noastră!

De suflet se apropie îngerii buni şi mulţimea Oştilor Cereşti şi, de asemenea, toate puterile potrivnice şi prinţul întunericului; şi unii şi ceilalţi vor să ducă sufletul în locaşul lor. Dacă sufletul a dobândit aici calităţi bune, a dus o viaţă cinstită şi a fost virtuos, în ziua plecării lui, virtuţile pe care le-a dobândit aici devin îngeri buni, se aşază în jurul lui şi nu lasă să se atingă de el vreo putere potrivnică, ci, bucurându-se şi veselindu-se împreună cu ceilalţi Sfinţi îngeri, îl iau şi îl duc la Hristos, Stăpânul şi împăratul Slavei şi se închină înaintea Lui împreună cu el şi cu toate Puterile Cereşti.

Şi, în cele din urmă, sufletul este dus la loc de odihnă, întru bucuria cea negrăită, în lumina cea veşnică, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici lacrimi, nici griji, ci viaţă fără de sfârşit şi bucurie veşnică în împărăţia Cerurilor cu toţi ceilalţi, ce au bineplăcut lui Dumnezeu.

Iar, dacă sufletul a trăit în lumea aceasta în chip ruşinos, lăsându-se în voia ticăloaselor patimi şi lăsându-se atras de plăcerile trupeşti şi deşertăciunea lumii acesteia, în ziua plecării sale din această viaţă patimile şi plăcerile, pe care le-a dobândit aici, devin demoni vicleni şi se aşază în jurul sărmanului suflet şi nu îi lasă pe îngerii lui Dumnezeu să se apropie de el, ci împreună cu celelalte puteri potrivnice şi cu prinţul întunericului îl iau pe cel vrednic de plâns, care este scăldat în lacrimi şi deznădăjduit şi îl duc în locuri întunecate, pline de întristare, unde sunt ţinuţi toţi păcătoşii pentru ziua judecăţii şi chinul veşnic, în care va fi aruncat diavolul cu îngerii săi.

Aşadar, cât este timp, să ne îngrijim prin pocăinţă să ne curăţim de patimi şi prin ostenelile omorârii de sine şi ale facerii de bine să sădim în locul lor în inimă virtuţile, care după ieşirea sufletului nostru se vor ridica în apărarea noastră şi împreună cu îngerii lui Dumnezeu vor sta înaintea Stăpânului şi Domnului nostru şi vor atrage asupra noastră bunăvoinţa Lui.

Deseori pentru îndreptarea vieţii păcătoase a omului Domnul îi trimite acestuia înaintea morţii anumite boli mai mult sau mai puţin grave, în funcţie de gravitatea păcatelor săvârşite. Şi, dacă omul îndură boala fără cârtire şi cu răbdare, ea îi este socotită ca dreptate. în legătură cu aceasta vom povesti un caz, în care este vorba despre un slăbănog.

Fiind istovit de boală, el L-a rugat pe Domnul să-i pună capăt vieţii sale chinuite.

- Bine - a spus îngerul, ce se arătase bolnavului - Domnul, fiind nespus de bun, a auzit rugăciunea ta. El va pune capăt vieţii tale vremelnice, dar numai cu o condiţie: în locul unui an de suferinţe pe pământ, prin care orice om se curăţeşte, ca aurul în foc, te întreabă de te învoieşti să petreci trei ceasuri în chinurile iadului. Păcatele tale au nevoie de curăţire prin suferinţele propriului tău trup şi ar fi trebuit să mai rabzi slăbănogirea încă un an, pentru că atât pentru tine cât şi pentru toţi ceilalţi credincioşi nu există altă cale către cer în afară de cea a crucii, aşternută de Dumnezeu-Omul Cel fără de păcat. Dar tu te-ai plictisit de această cale pe pământ. Rabdă, aşadar, aceste chinuri doar trei ceasuri în iad, după care prin rugăciunile Sfintei Biserici vei fi mântuit.

Slăbănogul a căzut pe gânduri: „Un an de suferinţe pe pământ este o prelungire cumplită de timp! Mai bine rabd trei ceasuri în acele chinuri nesfârşite" - a spus el în sinea sa - „decât un an pe pământ".

- Mă învoiesc să merg în iad! i-a spus, în cele din urmă, îngerului.

Ingerul a luat uşor sărmanul lui suflet şi, închizându-l în adâncul iadului, a plecat de la el, spunându-i cuvintele de mângâiere: „Peste trei ceasuri voi veni după tine!"

Intunericul cel atotcuprinzător, strâmtorarea, răsunetele urletelor nedesluşite ale celor păcătoşi, care se auzeau de peste tot şi vederea duhurilor răutăţii cu hidoşenia lor, toate acestea s-au contopit pentru nefericitul slăbănog într-o frică şi un chin nespus. Peste tot vedea şi auzea numai chin şi urlete şi niciun strop de bucurie în adâncul necuprins al iadului; numai ochii cei de foc ai demonilor scânteiau în adâncul întunericului şi îşi purtau prin faţa lui umbrele lor uriaşe, gata să-l strivească şi să-l ardă cu suflarea lor ucigătoare.

Sărmanul slăbănog a început să tremure şi să ţipe, dar la ţipetele şi strigătele lui răspundea numai adâncul iadului prin ecoul lui, care pierea în depărtare şi prin focul gheenei, care clocotea în apropierea întemniţatului, ce tremura. I se părea că trecuseră deja veacuri întregi de suferinţe; din clipă în clipă îl aştepta pe îngerul cel purtător de lumină, dar el nu venea. în cele din urmă, slăbănogul şi-a pierdut nădejdea în arătarea îngerului şi, scrâşnind din dinţi, a început să suspine; însă nimeni nu lua seama la tânguielile lui. Toţi păcătoşii, care se chinuiau în adâncul gheenei, erau ocupaţi doar cu ei înşişi, doar cu propriul lor chin şi cumpliţii demoni se veseleau şi râdeau de chinurile păcătoşilor.

In cele din urmă, lumina blândă a slavei îngereşti s-a revărsat peste adânc. Cu un zâmbet ceresc îngerul s-a apropiat de cel ce suferea de bunăvoie şi l-a întrebat ce face:

- Nu am crezut că în gura unui înger poate exista minciună, a şoptit slăbănogul cu glasul abia auzit, întrerupt de suspine. Ai făgăduit să mă iei de aici după trei ceasuri şi, de fapt, am petrecut ani întregi, veacuri întregi în suferinţele mele nespuse.

- Ce ani, ce veacuri? a răspuns îngerul blând. Un ceas, atât, numai un ceas a trecut din momentul plecării mele şi mai ai de stat aici încă două ceasuri.

- Două ceasuri?! a întrebat speriat slăbănogul. Două ceasuri?! Şi, de când sunt aici, nu a trecut decât un ceas? Of, nu mai pot răbda, nu mai am putere!

De este cu putinţă, de este voia Domnului, te rog stăruitor: ia-mă de aici! Mai bine să sufăr pe pământ ani şi veacuri întregi, până în ziua cea din urmă, până la venirea lui Hristos la judecată, numai să mă iei de aici. Nu mai pot îndura! Fie-ţi milă de mine! a glăsuit cu suspine slăbănogul, întinzând mâinile către îngerul cel luminos.

- Dumnezeu, Tatăl îndurărilor şi al mângâierilor, a răspuns îngerul, îşi arată peste tine harul Său, împlinindu-ţi rugămintea. Dar trebuie să ştii şi să ţii minte cât de grele şi de cumplite sunt chinurile de aici" (Din „Scrisorile unui atonit", scrisoarea a 15-a).

Sfântul Ciprian povesteşte că în timpul persecuţiei creştinilor în Africa un episcop s-a îmbolnăvit şi, pentru că boala sa se prelungea, el cerea tot timpul şi fără amânare să fie împărtăşit cu Sfintele Taine - şi, iată, odată a văzut înaintea sa un tânăr cu înfăţişare solemnă şi cu ochi scânteietori, pătrunzători. Ingerul i-a vorbit ameninţător şi cu mânie şi i-a spus următoarele cuvinte: „Dacă te temi de suferinţe, vei muri fără bucurie; ce mai voieşti de la mine?" Când episcopul şi-a dat seama că acest reproş era, de fapt, pentru toţi credincioşii, şi-a adunat toate puterile şi i-a îndemnat pe toţi la bărbăţie în suferinţele ce urmau să vină; după aceea s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi s-a sfârşit cu pace. Istoria bisericească ne înfăţişează o mulţime de cazuri din acestea, în care îngerii se arată în chip omenesc.

Au existat cazuri în care îngerii i-au împărtăşit ei înşişi pe muribunzi cu Sfintele Daruri.

Evghenie Goncearov

Fragment din cartea "Păzeşte-ţi casa de rău"

Cumpara cartea "Păzeşte-ţi casa de rău"

Note:

11 Grigorie Diacenko „Tărâmul tainelor", pag. 569.
12 Jurnalele Lavrei Sfânta Treime, O întâmplare de necrezut pentru mulţi, dar adevărată, Moscova, 1916.
13 Petru Kalinovski, Trecerea, Ekaterinburg, 1994, pag. 104-105.
 

 

Pe aceeaşi temă

11 Februarie 2021

Vizualizari: 344

Voteaza:

Purtatori catre Cer 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE