Aspiraţia permanentă spre o viaţă contemplativă şi însingurată, care nu l-a părăsit pe Sfântul Serafim din anii tinereţii sale timpurii, a fost într-un sfârşit împlinită, în Pustia Sarovului se păstrează ca o amintire scumpă biletul de permisiune pe care i l-a dat Sfântului Serafim mănăstirea, pentru a trăi în pustie. In documentul respectiv, în calitate de motiv al retragerii Ieromonahului Serafim în pădure sunt indicate ca argumente „incapacitatea de a mai munci în societate" şi boala. Nu putem să nu rămânem uimiţi de smerenia acestui nevoitor, care şi-a ascuns setea de nevoinţă duhovnicească înaltă după pretextul bolii şi al neputinţei!

Astfel, cauza principală care l-a determinat pe Sfântul Serafim să păşească pe calea vieţii pustniceşti a fost tendinţa spre o viaţă însingurată, dedicată contemplaţiei şi rugăciunii, iar pretextul a fost boala. Totuşi, ne este permis să ne punem întrebarea: nu a existat oare un stimul extrem care l-a determinat pe Sfântul Serafim să-i ceară stareţului permisiunea pentru a-şi asuma nevoinţa pustniciei? Păşind pe tărâmul presupunerilor, putem să atragem atenţia la faptul că Sfântul Serafim a avut în timpul vieţii sale douăsprezece vedenii dumnezeieşti cu Maica Domnului. Din păcate, s-au păstrat date doar despre cinci sau şase astfel de vedenii. Ar fi oare cu desăvârşire greşit să presupunem că, aşa cum împărăteasa Cerului i-a poruncit Sfântului Serafim să-şi asume crucea grea a stăreţismului, la fel i-a indicat alesului ei iubit nevoinţele duhovniceşti pe care şi le-a asumat acesta în decursul vieţii sale (pustnicia, stâlpnicia, tăcerea şi zăvorârea)? Insă aici, în faţa noastră avem o taină, a cărei cortine, după voinţa lui Dumnezeu, nu a fost deschisă în faţa nici unui muritor.

Incă din perioada petrecerii în mănăstire, Sfântul Serafim se distingea de fraţi prin nevoinţele sale. Din momentul retragerii sale în pustie, întreaga sa viaţă a devenit o mucenicie benevolă permanentă. O caracterizare elocventă a nevoinţelor de neconceput pentru omul contemporan, pe care Sfântul Serafim şi le-a asumat de dragul dobândirii harului Duhului Sfânt, ne oferă E. Poselianin: „Prin nevoinţele sale pământeşti, Părintele Serafim a lăsat o memorie veşnică despre forţa sa duhovnicească nelimitată. Ne vine greu să numim pe cineva care s-ar fi putut compara cu Părintele Serafim în ceea ce priveşte nevoinţele. Ne vine greu să numim pe cineva, nu numai din rândul contemporanilor săi, dar şi din rândul tuturor sfinţilor cunoscuţi. Acest nevoitor adevărat al lui Hristos, până la sfârşitul zilelor sale şi-a asumat suferinţe benevole atât de mari, încât nu puteai să te uiţi la viaţa sa fără să te îngrozeşti, nici nu puteai să-ţi aminteşti de suferinţele sale fără să te înfricoşezi.

„De la o vârstă timpurie, păşind pe calea ascetică, cu cât mai mult trecea timpul, cu atât mai mult îşi înmulţea aceste nevoinţe. Viaţa sa a fost cutremurătoare: o luptă zilnică cu vrăjmaşul mântuirii".

Indubitabil, cunoaştem doar o parte mică a nevoinţelor Sfântului Serafim. Doar o parte mică a acestor nevoinţe au fost văzute de vizitatorii Sfântului, monahii de la Sarov. Precum am mai menţionat în legătură cu arătarea Maicii Domnului, Sfântul le-a descoperit el însuşi pe acestea de dragul proslăvirii numelui lui Dumnezeu numai fiilor duhovniceşti apropiaţi. Insă şi ceea ce cunoaştem ne umple inimile de uimire în faţa puterii duhului său, în faţa dragostei sale înflăcărate permanente faţă de Dumnezeu, pe care le-a manifestat în viaţa sa Marele Sfânt al pământului rus.

Revenind la învăţăturile Sfântului Serafim referitoare la viaţa făptuitoare şi cea contemplativă, trebuie să menţionăm faptul că retragerea în pustie a reprezentat începutul unei noi perioade a vieţii sale ascetice. O perioadă când el, nu numai că nu a slăbit, ci chiar şi-a amplificat nevoinţele vieţii făptuitoare, punându-şi în centrul atenţiei sale viaţa contemplativă. Işi petrecea aproape tot timpul în rugăciune şi în lectura Sfintei Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi. El a denumit unele locuri din inima pădurii cu denumirile de Nazaret, Ierusalim, Ghetsimani, Golgota. Şi, în însingurare, s-a dedat la contemplaţia duhovnicească a evenimentelor din istoria evanghelică legată de fiecare dintre aceste locuri şi la lectura capitolelor corespunzătoare din Sfânta scriptură. Sfântul unea rugăciunea neîncetată cu munca in grădina sa şi la prisaca pe care şi-a amenajat-o în apropiere. In zilele de duminică şi de sărbătoare vizita Mănăstirea Sarov, unde se împărtăşea cu Sfintele Taine. In perioada respectivă şi-a înăsprit mai mult postul: la început se hrănea doar cu pâine uscată pe care o primea de la mănăstire, în zilele de duminică, pentru o săptămână întreagă; apoi numai cu legume; iar cu puţin timp înaintea morţii sale, el i-a descoperit uneia dintre surorile Mănăstirii Diveev că, in decursul a 3 ani, s-a hrănit doar cu mâncare din ierburile pe care le usca şi le fierbea.

Modul său de viaţă era atât de aspru, încât nimeni dintre ascultătorii mănăstirii care îşi manifestau dorinţa de a trăi împreună cu el nu putea să facă faţă unor asemenea nevoinţe. Străduindu-se să învingă în războiul greu al gândurilor, Sfântul Serafim a urcat pe o nouă treaptă a ne voinţei: stâlpnicia. bl şi-a asumat această nevoinţă într-o taină, neştiută de stareţ şi de fraţi. Doar cu câteva luni înainte de moartea sa le-a descoperit unor persoane de încredere această taină. Astfel, i-a poruncit ascultătorului loun din Tambov să găsească în pădure, după indicaţiile pornite, o stană mare de piatră. Când acela a împlinit porunca, Sfântul Serafim i-a descoperit în cuvinte puţine că a privegheat pe această piatră o mie de nopţi: .,Pe atunci când mă aflam în însingurarea pustiei mele, de obicei seara, îmi părăseam chilia, şi, venind la această piatră, am privegheat pe ea vreme de o mie de nopţi. La trecerea nopţii, mă întorceam iarăşi în chilia mea din pustie şi am privegheat acolo, pe o altă piatră, o mie de nopţi".
Sfântul Serafim i-a descoperit unei alte persoane faptul că motivul care l-a determinat să-şi asume o ne- voinţă atât de grea a fost războiul gândurilor, ridicat împotriva sa de duhul răutăţii pentru smerita cugetare de care a dat dovadă în două rânduri atunci când a refuzat funcţia de stareţ pentru care fusese ales: prima oară pentru Mănăstirea Altîrsk, iar a doua oară pentru Mănăstirea Krasnoslobodsk.

Unui frate care era uluit de greutatea acestei ne- voinţe, ce depăşeşte puterile, Sfântul Serafim i-a făcut trimitere la exemplul Sfântului Simeon Stâlpnicul: „Acest nevoitor a stat pe stâlp vreme de 47 de ani - oare nevoinţele mele se pot asemăna cu ale lui?". Atunci când fratele respectiv şi-a exprimat gândul că, pentru săvârşirea unei astfel de nevoinţe, este nevoie de un har special al lui Dumnezeu, Sfântul i-a răspuns: „Da, mă întăream lăuntric şi mă mângâiam cu darul ceresc ce coboară de sus de la Părintele Luminilor. Tăcând o vreme, a continuat: atunci când avem umilinţă, Dumnezeu este cu noi".

La aceste date sărace, pe care le-am reprodus integral în mod intenţionat, se reduce toată informaţia de care dispunem despre cei trei ani în decursul cărora Sfântul nevoitor, în ploaie şi în ninsoare, aproape lipsindu-se de somn, a stat pe piatră, având în permanenţă pe buze şi în inimă rugăciunea vameşului.

Arhimandritul Serafim, autorul Letopiseţului Mănăstirii Serafimo-Diveev, şi Elaghin plasează atacul ţăranilor asupra Sfântului în perioada de după această nevoinţă de rugăciune pe piatră, pe când Denisov o leagă de perioada de până la această nevoinţă. Se pare că trebuie să optăm pentru punctul de vedere al primilor doi autori, căci alegerea în calitate de stareţ pentru Mănăstirea Altîrsk a avut loc în 1796, iar atacul ţăranilor în 1804. Intr-adevăr, biografii nu ne comunică şi data când a fost ales ca stareţ pentru Mănăstirea Krasnoslobodsk, însă, întrucât însuşi Sfântul Serafim uneşte aceste două momente în istorisirea sa, putem presupune că această întâmplare a avut loc prin 1796. In orice caz, nicidecum după anul 1804, precum rezultă din presupunerile lui Denisov.

Mărturii ale unei nerăutăţi cu adevărat copilăreşti şi ale blândeţii, virtuţi pe care le-a dobândit Sfântul Serafim în această perioadă, ne pot servi următoarele două momente legate de viaţa sa pustnicească: tară să se teamă de blândul Stareţ, la chilia sa veneau deseori fiare sălbatice: urşi, lupi, vulpi ş.a. Sfântul Serafim le hrănea cu pâine. S-au păstrat şi câteva povestiri ale persoanelor care au fost martori ale momentelor când Sfântul hrănea un urs care i se supunea oricărui cuvânt şi gest al Stareţului. Nerâutatea Sfântului a fost atât de mare, încât acesta nu alunga de la sine nici musculiţele, de ale căror muşcături, pe timp de vară, făceau ca să aibă pe faţa sa în permanenţă picuri de sânge.

Această nerăutate copilărească s-a manifestat şi în alte circumstanţe tragice. Pierzând războiul nevăzut cu Sfântul Serafim, drept rezultat al nevoinţei stalpni- ciei sale, vrăjmaşul neamului omenesc s-a răzbunat intr-un mod vizibil. Pe 12 septembrie 1804, la chilia Sfântului Serafim au venit trei ţărani şi, găsindu-l in gradină, l-au atacat, cerându-i bani. Deşi Sfântul Serafim le-a spus că nu are nimic, ei au refuzat să-l creadă şi l-au atacat. In momentul când a tost vorba despre soarta vieţii sale, Sfântul Serafim a descoperit cât de profund purta în inima sa chipul Celui Care, ca o oaie nevinovată, s-a dat pe sine ia junghiere. Deşi de la natură dispunea de o forţă fizică semnificativă şi totodată era înarmat cu un topor, astfel încât s-ar fi putut: apăra, Sfântul a aruncat toporul pe pământ şi le-a spus: „Faceţi ce vreţi". Răufăcătorii l-au bătut fioros şi, crezând că murise, s-au dus la chilia sa să caute bani. Atunci când toate căutările lor s-au dovedit a fi deşarte, au lugit, fiind cuprinşi de o frică neaşteptată. Cu mare greutate Sfântul Serafim a ajuns in ziua următoare Ia mănăstire. Au a dormit vreme de opt zile, fără să dea vreun semn de schimbare în mai bine. In cea de-a opta zi. când a dormit pentru cateva clipe. Sfantul Serafim s-a învrednicit intr-un vis uşor de o nouă cercetare a Maicii Domnului. Ea i s-a arătat iarăşi, fiind însoţită de Apostolii Petru şi Ioan şi a spus, indicând în direcţia medicilor ce înconjurau patul celui bolnav: „De ce vă tot chinuiti? Acesta ste din neamul nostru".

Venindu-şi in fire cel bolnav, in decursul a patru ore a petrecut într-o stare de bucurie duhovnicească aparte, iar apoi a putut să se ridice din pat şi a început din ziua respectivă să se însănătoşească. Insă au trecut cinci luni de zile înainte , a Sfântul Serafim să fie in stare să se întoarcă în pustia sa. In curând, după cea de-a doua retragere în pustie, au fost descoperiţi şi ţăranii care l-au bătut, însă Sfântul Serafim iarăşi a arătat un exemplu de blândeţe şi iertare cu adevărat creştină, spunându-i în mod categoric stareţului că se va retrage pentru totdeauna din mănăstire dacă aceşti oameni vor fi supuşi vreunei pedepse. După trecerea unui timp s-au arătat şi roadele acestei nerăutăţi sfinte a Sfântului Serafim. Răufăcătorii s-au căit şi au venit personal să-şi ceară iertare. Insă, oricât de grele au fost nevoinţele îndelungate pe care şi le-a asumat Sfântul până atunci, oricât le înaltă a fost măsura desăvârşirii sale duhovniceşti pe care o atinsese în această perioada, de cea mai grea luptă cu puterile răutăţii, cu cele mai grele nevoinţe, urma să aibă parte abia din acel moment. După intoarcerea în pustie, Sfântul Serafim şi-a asumat o nouă nevoinţă: tăcerea.

In decursul a trei ani nu a vorbit nici un cuvânt cu nimeni dintre fraţii care-l vizitau, iar în timpul întâlnirilor întâmplătoare cu oamenii, în pădure, cădea cu faţa la pământ şi nu se ridica până când persoana respectivă nu pleca. Un frate îi aducea în zilele de duminică hrană. S-a păstrat şi o descriere a acestor vizite.

„Intrând în pridvor, fratele care-i aducea hrană, după obicei, spunea rugăciunea. Stareţul, spunând în sinea sa «Amin», deschidea uşa chiliei sale. Punându-şi mâinile la piept în semnul crucii, el stătea la uşă, lăsându-şi privirea în jos: nu îl binecuvânta pe frate şi nici nu se uita la acela. Iar fratele trimis, rugându-se după obicei şi închinându-i-se Stareţului, îi lăsa hrana pe un jgheab care se afla pe masa din tindă. Sfântul Serafim, la rândul său, punea pe jgheab o bucăţică mică de pâine ori puţină varză. Şi iarăşi, fratele venit, spunând rugăciunea, i se închina Stareţului până la pământ şi, cerându-i să se roage pentru sine, se întorcea la mănăstire, fără să audă de la Sfântul Serafim vreun cuvânt".

In acel timp, Sfântul a încetat să mai viziteze mănăstirea în zilele de duminică şi de sărbătoare.

Unele învăţături ale Sfântului Serafim pun în faţa ochilor noştri esenţa acestei nevoinţe şi ne permit să ne creăm o concepţie clară despre măsura desăvârşirii duhovniceşti la care acesta a ajuns în timpul vieţii sale. In lucrarea învăţături duhovniceşti pentru mireni şi monahi, Sfântul Serafim defineşte tăcerea desăvârşită ca pe „o cruce pe care omul trebuie să se răstignească cu toate patimile şi poftele sale", adică ca o ultimă treaptă a nevoinţei în însingurare. Cunoaştem faptul ca mulţi nevoitori care au trecut cu bărbăţie prin cele mai grele nevoinţe specifice vieţii făptuitoare, recunoşteau nevoinţa tăcerii ca fiind deosebit de grea. Ea poate fi asumată doar după ce s-a trecut de o serie de nevoinţe inferioare ei şi s-a obţinut scopul lor: însănătoşirea deplină şi purificarea simţurilor şi a voinţei: „Dacă mintea ne îndeamnă să urcăm pe cruce, ne- având vindecate simţurile, atunci mânia Iui Dumnezeu coboară asupra sa: căci a început o lucrare care-şi depăşeşte măsura, fără să-şi vindece mai întâi simţurile".

Precum Stăpânul nostru Hristos, doar după ce a răbdat mai întâi prigoane şi ponegriri, a urcat pe cruce, astfel şi noi - nu putem să trecem la o tăcere desăvârşită şi să sperăm să ajungem la această desăvârşire sfântă, dacă nu vom suferi împreună cu Hristos".

Pe baza acestor învăţături cu caracter general putem să ne construim o percepţie a înălţimii duhovniceşti pe care a atins-o în perioada aceea Sfântul Serafim.

Unii dintre fraţi se tulburau, neînţelegând cine îl împărtăşeşte pe Sfântul Serafim cu Sfintele Taine. Atunci, în cadrul soborului ieromonahilor mai bătrâni, convocat de către noul stareţ al Mănăstirii Nifon, a fost luată decizia de a i se propune Stareţului să aleagă: ori să vină în continuare în zilele de duminică şi de sărbători la mănăstire pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, ori să se întoarcă să trăiască în mănăstire.

Fratele care ii aducea Sfântului hrană i-a comunicat această decizie chiar cu prima ocazie. Părintele Serafim, ascultând propunerea soborului, l-a lăsat pe frate să plece fără sâ-i spună vreun cuvânt. La îndemnul stareţului, fratele respectiv a repetat propunerea şi la vizita următoare.

Atunci Sfântul l-a binecuvântat pe frate în tăcere, a ieşit în urma sa din pustie şi, pe 8 mai 1810, după 16 ani de viaţă pustnicească, s-a întors la Mănăstirea Sarov. In ziua următoare, participând la Liturghia de dimineaţă la biserica cu hramul „Sfinţii Zosima şi Savatie" si împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, Părintele Serafim s-a retras in chilia sa din corpusul de chilii al fraţilor, după ce şi-a luat binecuvântarea stareţului. Uşa chiliei sale a fost zăvorâtă pentru o vreme de 5 ani. Sfântul Serafim a păşit pe calea unei noi nevoinţe: zăvorârea.

Primii 5 ani ai zăvorârii Sfântului Serafim sunt învăluiţi de ir taină profundă. Fratele care-i aducea hrană săracă - făină de ovăz şi apă - a putut să vadă în tinda chiliei sale sicriul din stejar pe care Sfântul şi l-a făcut cu mâinile sale: în fereastra chiliei sale se vedea lumină doar de la candelă, în faţa icoanei Maicii Domnului „Umilenia". O grămadă de saci cu nisip şi pietre care-i serveau drept pat, o legătură de lemne lângă soba la care nu se făcea foc nici în cele mai friguroase zile - iată tot ceea ce se afla în chilia Stareţului, în ceea ce priveşte nevoinţa rugăciunii Sfântului, cunoaştem doar faptul că, în continuare, nu a renunţat ia pravila Sfântului Pahomie cel Mare. în toată această perioadă, in decursul săptămânii, citea tot Noul Testament. In zilele de duminică şi de sărbătoare se împărtăşea cu Sfintele Taine în Biserica „Sfinţii Zosima SI Savatie".

In septembrie 1815, Sfântul Serafim şI-a uşurat zăvorârea. Din acel moment au început să vină la el mulţi fraţi. La început, Sfântul nu şi-a încălcat votul tăcerii pe care şi l-a asumat şi nu le răspundea la întrebări celor veniţi. Ulterior, a început treptat să vorbească cu ei şi să le dea poveţe.

Arhim. loan Krostiankin

Fragment din cartea "Sfantul Serafim, facatorul de minuni din Sarov"; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Sfantul Serafim, facatorul de minuni din Sarov"

 

• Cuviosul Ioan de la Valaam
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Cuvioasa Maria din Olonet
  Publicat in : Fericita Maria de Olonet, pustnica din codrii Rusiei
• Pustnicii
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: