Răbdarea este o mare virtute creştină, care îl întăreşte pe om în lupta cu ispitele şi necazurile ce-i vin de la firea lui slabă, de la lume şi de la duhurile necurate, precum şi în lupta cu suferinţele pe care Dumnezeu le îngăduie pentru îndreptare şi pentru întărirea credinţei.
Modelul absolut de răbdare a suferinţelor este Domnul Iisus Hristos. Numai în Duhul Sfânt avem puterea de a da necazurilor un sens duhovnicesc şi de a le răbda spre mântuire, după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rm. 5, 3-5).
Aflând un sens în „inima” suferinţei, omul poate să-şi poarte crucea cu nădejde şi bucurie. Fără Cruce nu este Înviere. Întru acest adevăr, Mântuitorul Iisus a adresat tuturor chemarea: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34).
„Răbdarea este o condiţie a mântuirii, dar aceasta să nu fie datorită propriilor vinovăţii, ci pentru vinovăţia de a fi creştin. În lume, nu poţi să crezi în Iisus fără să fii pedepsit” (Arsenie Boca, „Talanţii Împărăţiei”, Edit. Pelerinul, Iaşi, 2002, p. 131).
Rugăciunea şi îndelunga răbdare sunt singurele mijloace prin care creştinul sporește duhovnicește, opunându-se în felul acesta haosului existenţei şi ispitelor duhurilor necurate.
Despre răbdare, Sf. Paisie Aghioritul spunea că este lupta duhovnicească de care Dumnezeu a legat mântuirea noastră. De aceea, El îngăduie greutăţi şi diferite încercări, pentru ca oamenii să se întărească în răbdare: „Răbdarea înseamnă aşteptarea hotărâtă a strâmtorărilor de fiecare zi. Răbdătorul este luptătorul care nu cade şi care chiar prin căderile lui (pe care le-a suferit) aduce biruinţă. Lucrătorul virtuţii nu are nevoie atât de mâncare cât de răbdare, pentru că dacă îi lipseşte prima, va primi cunună, în timp ce dacă îi lipseşte a doua, îl aşteaptă pieirea. <<Prin răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre>> (Lc. 21, 19) şi <<patimile vremii de acum nu sunt pe măsura slavei viitoare>> (Rm. 8, 18)” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 168).
Dumnezeu îngăduie să vină asupra omului diferite boli, iar noi trebuie să le primim cu răbdare, fără cârtire, ca pe o binecuvântare. Pentru că, după cum spune Gheron Paisie, dacă am şti ce folos avem din boli, am prefera să rămânem bolnavi, ca să primim un loc mai bun în rai.
„Omul, când stă bine cu sănătatea, nu stă bine duhovniceşte. Aşadar, este mai bine să aibă ceva. Omul se foloseşte din boală cât nu se foloseşte din toată nevoinţa pe care o face. Orice boală ajută mult în înaintarea duhovnicească. (...) Să avem multă răbdare în bolile noastre, ca să nu primim o răsplată mică în ceruri. Dumnezeu n-ar îngădui să fie nimic din ceea ce se întâmplă dacă din aceasta n-ar ieşi ceva bun” (Ibidem, p. 31).
De asemenea, Stareţului Paisie afirmă că răbdarea are ca temelie dragostea. Pentru că, potrivit cuvântului Sfintei Scripturi, „dragostea toate le rabdă” (I Co. 13, 7).
De aceea, ca să-l rabzi pe celălalt trebuie să-l iubeşti. Dacă nu te doare pentru el, atunci îl simţi ca pe o povară. „Răbdarea este leacul cel mai puternic care ne ajută să trecem prin încercările grele şi îndelungate. Cele mai multe încercări le treci numai cu răbdarea. Îndelunga-răbdare clarifică multe şi rezolvă lucrurile dumnezeieşte. De acolo de unde nu aştepţi soluţia, dă Dumnezeu cea mai bună soluţie” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 290).
Deşi răbdarea este amară, totuşi rodul ei este dulce, pentru că adevărata bucurie se naşte din suferinţă. „Bucuria cea mai înaltă vine din jertfă. Doar când omul se jertfeşte se înrudeşte cu Hristos, pentru că Hristos este jertfă” (Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, p. 118).
De aceea, orice încercare şi mâhnire trebuie s-o răbdăm cu bucurie şi cu smerenie, mulţumindu-I şi preamărindu-L pe Dumnezeu, întrucât Învierea este precedată de răstignire: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33) şi „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 10, 22; 24, 13; Mc. 13, 13).
Dumnezeu, prin medicamente amare, dăruieşte sănătate sufletelor noastre. Astfel, încercările care ne vin sunt deseori „antibioticul” pe care Dumnezeu ni-l dă pentru bolile şi patimile sufletului nostru. Aşa cum zicea Părintele Paisie, necazurile depăşesc în valoare chiar şi rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Dacă nu ar fi ispitele, atunci nimeni nu s-ar mai mântui. De aceea, Dumnezeu le îngăduie cu un anumit scop: prietenilor Săi, ca să aibă îndrăzneală înaintea Lui; nevoitorilor, pentru creşterea bogăţiei duhovniceşti; celor nepăsători, ca să-i păzească în căderile lor; celor care dorm, ca să se trezească; celor care sunt departe de El, ca să se apropie.
Aşa cum arăta Sf. Paisie Aghioritul, omul nu este pedepsit fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi acest lucru se întâmplă ca să se pocăiască şi să fie mântuit sufletul lui. Când omul este încercat de ispite, atunci îşi descoperă neputinţa şi se smereşte, şi astfel atrage harul lui Dumnezeu. Trebuie ştiut însă că diavolul ispiteşte ca să îl piardă pe om, în timp ce Dumnezeu o face ca să ne încununeze.
Cât priveşte încercările care vin asupra omului înduhovnicit, Cuvioşia sa spunea că iubirea acestuia pentru Hristos biruieşte orice durere şi necaz: „Un om duhovnicesc nu are necazuri. Când dragostea creşte şi inima arde de dragoste dumnezeiască, necazul nu poate să stea mult. Iubirea cea mare faţă de Hristos biruieşte ostenelile şi necazurile pe care ni le provoacă oamenii” (Ibidem, p. 116).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Rabdarea
Publicat in : Pilda zilei
-
Rabdarea
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.