Omul a încercat mereu să definească și să înțeleagă ce este timpul. De fapt timpul nu poate fi definit, el fiind o realitate pe care fiecare individ o trăiește într-un mod personal.
Trecând peste diferitele aspecte ale timpul, ca realitate cosmică, ca ritm biologic..., să ne concentrăm atenția asupra a ceea ce numim timp sacru şi timp profan.
Viața noastră pe acest pământ stă sub semnul trecerii și al morții. Din acest motiv, din cele mai vechi perioade ale existenței sale, omul a căutat un timp care să poată fi retrăit, adică să fie reversibil.
Acesta este timpul sacru, un timp „recuperabil”, „circular”, față de timpul profan sau istoric, marcat de evenimente ireversibile și deci „liniar”.
În acest sens, scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea spunea: „Copacii uscaţi nu mai dau de la rădăcină. Toate se întorc, şi apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinereţile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodată”.
La rândul său, Mircea Eliade vorbește despre sentimentul apăsător al clipelor care se scurg inexorabil: „Nu-ţi dai seama ce copleşitor lucru e să simţi câteodată că timpul ţi-a luat-o înainte, că n-ai făcut anumite lucruri esenţiale la vremea lor şi că ai să te trezeşti într-o bună zi singur, îmbătrânit, incapabil de a mai repara ceva”.
Din acest motiv, mulți dintre noi avem uneori nostalgia vremurilor trecute ori regretul timpului pierdut.
Și totuși, privind timpul din perspectiva mântuirii sufletului, sensul vieții noastre, clipa prezentă se umple de lumină: „Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut” (Romani 13, 11).
Pentru că anii nu se numără după trecerea timpului, ci se socotesc după viața noastră trăită în credință curată, purtând în inimă nădejdea mântuirii întru Hristos, împodobiți fiind cu roadele faptelor iubirii.
Referitor la tendința noastră de a ne refugia în trecut sau de a deplânge o așa-zisă viață „ratată”, Părintele Arsenie Papacioc spunea că cel care trăieşte prezentul în comuniune cu Dumnezeu, nu ca un simplu „prezent istoric”, ci ca un timp liturgic, sub semnul harului, acela „repară trecutul şi cucereşte viitorul”.
Ar fi „o mare greşeală să-ţi vezi poziţia ta în comparaţie cu ce-a fost sau cu ce visezi să fie. Trăieşte momentul care ţi-e dat total pentru Dumnezeu”.
În felul acesta, o singură clipă trăită împreună cu Domnul Iisus Hristos, prin deșertarea inimii de cele care ne împovărează, e suficientă pentru a șterge anii de întuneric, regretele și neîmplinirile noastre.
Să nu uităm că primul mântuit a fost un tâlhar, care, prin pocăință și mărturisirea credinței, a răscumpărat un trecut ce purta greutatea multor păcate.
Filosoful Constantin Noica vorbea despre „înfrângerea umană a timpului”, clipa în care devii „contemporan cu cel pe care îl iubeşti”...
Deși la prima vedere timpul sacru și cel profan par a fi în opoziție, pentru omul care descoperă și pune în valoare identitatea sa liturgică, timpul nu mai este un „duşman”, acel „zeu tiran”, numit în mitolologia greacă Chronos, care îşi devora fii.
În acest caz, timpul devine o „teofanie”, un „moment oportun”, al întoarcerii inimii spre Dumnezeu și al intervenţiei Lui personale în viața noastră, un timp înnoitor și transfigurator, care poartă în sine promisiunea împlinirii omului prin har.
Din aceast motiv, ritmul „timpului creştin” nu mai este marcat de succesiunea unor evenimente trecătoare, plăcute ori neplăcute, ci este dat de Mântuitorul Iisus, care, prin întruparea Sa, a inaugurat un „timp nou”, cel al Împărăţiei lui Dumnezeu (Părintele Dumitru Vanca), devenind El însuși „centrul” istoriei spre care toate „curg” ca împlinire.
Prin participare la evenimentele din viaţa lui Hristos, trăite în spațiul Sfintei Biserici, pe parcursul unui an liturgic, creștinul înaintează, împreună cu Iisus, spre un viitor eshatologic care ni se descoperă ca o pregustare din bunătățile netrecătoare ale Împărăției Cerurilor.
Astfel, după cuvântul Sf. Grigorie Teologul, pentru cel a cărui inimă este plină de dor dumnezeiesc, toată viaţa lui devine o zi neînserată.
Când preotul ne îndeamnă, la sfârșitul Sf. Liturghii: „Cu pace să ieşim. Întru numele Domnului”, ca martori ai luminii dumnezeiești, atunci timpul acestei lumi devine un timp al mântuirii şi al învierii prin împărtăşirea tuturor cu acelaşi Duh Sfânt.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Timpul si valoarea lui pentru mantuire in Ortodoxie
Publicat in : Editoriale -
Timpul si viata
Publicat in : Editoriale -
Cat de 'al meu' este timpul?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.