Tot ceea ce se petrece acum în întreaga lume este încă un „examen”, pe care fiecare om și popor îl dă înaintea lui Dumnezeu.
Un „examen” care are ca principale subiecte iubirea și întrajutorarea, înțelegerea și compasiunea, sinceritatea, credința, rugăciunea și pocăința.
La un astfel de „examen al maturității”, pe care îl susține întreaga umanitate, nu se mai poate copia și nici măslui nota unuia sau a altuia.
Pentru că acum nu mai este vorba despre o „diplomă” obținută prin metode ilicite sau despre un „scaun” cât mai călduț și bine remunerat, ci despre viața noastră, a tuturor, despre viitorul omenirii și mai ales despre mântuirea sufletului.
Din păcate, la fel cum s-a întâmplat, de prea multe ori, în istoria omenirii, și astăzi mai există un „Iuda”, sau chiar mai mulți, care împreună cu fel de fel de oportuniști, de parveniți, de incompetenți și rău intenționați, încearcă să împroaște cu noroi tot ce este curat și sfânt, semănând ură și discordie, frică, îndoială și cât mai multe griji.
Pentru ce? Pentru bani și putere? Care este valoarea adevărată a banilor, a averilor și puterii într-o lume trecătoare?
Știm ce s-a întâmplat cu Iuda, când și-a dat seama că a vândut un suflet nevinovat: „Iar făcându-se dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. Şi, legându-L, L-au dus şi L-au predat dregătorului Ponţiu Pilat. Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat” (Matei 27, 1-5).
Ați observat care este atitudinea „mai marilor” acestei lumi față de cei care își „vând” sufletul și demnitatea de om pentru bani și putere: „Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea”.
Poate că mulți dintre cei ce sunt cu „musca pe căciulă” au impresia, din cauza neștiinței și a „orbirii”, că sunt un fel de „dumnezei” pe pământ; că le este îngăduit să facă „orice”..., uitând că pentru fiecare dintre noi va veni și scadența, când vom da socoteală de faptele noastre, mai înainte de Judecata Particulară și de cea de Apoi.
Părintele Ilie Cleopa spunea că, în vremea ispitelor, numai cu rugăciunea și cu smerenia vom putea alunga și birui pe diavoli și pe „slujitorii” lor, asta însemnând și patimile din noi.
Să zicem Rugăciunea lui Iisus, pentru că Numele Mântuitorului nostru e ca o „sabie” ce taie și alungă pe vrăjmașii nevăzuți și văzuți, rugăciune care ne scapă și de căderea noastră în păcate, și care cuprinde întru sine întreaga umanitate, vii și adormiți întru Domnul, cunoscuți și necunoscuți.
„Rugăciunea îl face pe om atotputernic și nimic și nimeni nu-l poate birui pe omul rugător. Nici oamenii răi, nici diavolii, nici frica morții, nici sărăcia, nici boala, nici mândria, nici războiul desfrânării. Omul care se roagă permanent este de neînvins. Însă trebuie să fie înarmat cu smerenie, să se considere că este nimic și numai Dumnezeu este totul în toți și în toate”.
De asemenea, Părintele Ilie Cleopa spunea că niciun om nu poate să sporească în fapte bune, să se apropie de Hristos și să se înduhovnicească, dacă nu se leapădă de iubirea de sine, care atrage după ea un întreg cortegiu funest: mândria, egoismul, dorința de căpătuială, ambiția de a ocupa funcții cât mai înalte, de a fi cunoscut și lăudat de ceilalți...
Din cauza iubirii bolnave de sine, „omul strică întotdeauna cântarul, adică măsura: își face lui mai multă dreptate, își alege partea cea mai bună, cea mai mare, cea mai frumoasă; plânge pentru sine mai mult decât pentru altul și se bucură de sine mai mult decât de altul”.
Mântuitorul Iisus a răstignit pe Cruce patima iubirii de sine, dându-și Viața pentru noi. Puțini sunt cei care ajung la această măsură înaltă, a răstignirii iubirii pătimașe de sine, pentru ca astfel să se asemene lui Hristos.
La început, mulți se angajează pe calea duhovnicească, dar câți dintre ei urcă până la „răstignire”, adică până pe Golgota renunțării totale la egoism, la interesele personale, pentru binele celorlalți?
Când vine vorba despre propria familie și despre interesele egoiste..., toți afirmăm că suntem gata să „murim”, și chiar avem impresia că o facem din „iubire”.
Am uitat că „aproapele” nu e doar ruda noastră, ci cel pe care îl considerăm „străin” și de care ne distanțăm, de multe ori cu un aer de superioritate, ca de un „lepros”, pentru că pur și simplu nu ne pasă de el.
Câți dintre noi am devenit asemenea acelui „învățător de lege”, adică săraci în faptele iubirii adevărate, care ne arătăm doar în exterior iubitori de Dumnezeu și de aproapele?
Acest „învățător de lege” a avut îndrăzneala să-L ispitească pe Hristos, ca să se dea mare, întrebându-L cu infatuare: Cine este aproapele meu?
Mântuitorul Iisus i-a dat peste nas, cu binecunoscuta pildă a omului căzut între tâlhari, făcându-l să înțeleagă că așa-zisele „fapte ale iubirii” făcute din interes, pentru „ai noștri”, nu ne apropie de Dumnezeu (cf. Luca 10, 29-37).
Fără părăsirea păcatelor și răstignirea patimilor, cel puțin ca intenție sinceră și apoi ca luptă duhovnicească, cine îndrăznește să spună că ceea ce face e din iubire de Dumnezeu și de semeni?
Să ne rugăm bunului Dumnezeu, Maicii Domnului și tuturor Sfinților să trecem cu brio acest „examen”, al pandemiei, uniți întru Hristos prin dragoste sinceră și fapte bune, făcute în mod dezinteresat, altfel, la următorul „examen”, ne va fi mult mai greu!
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Iubirea de sine
Publicat in : Religie -
O singura problema adevarata - iubirea de sine
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.