La început a fost ateismul filozofic care s-a întrupat în romantism luminat. Apoi pe de o parte a versantului apusean al lumii post-creştine credința în lumina rațiunii a trecut prin noaptea istoriei şi a apus în meandre şi tenebre sufletești, în anguase existențiale, în absurdul filozofic. Pe celălalt versanat unde lumina venea de la răsărit ateismul militant a confiscat toate pârghiile puterii şi a decretat optimismul obligatoriu și încrederea nețărmuită în viitorul luminos şi fericit al omenirii. În acel răstimp furtunos şi mohorât lumea a fost confruntată şi greu încercată de ideologia atee care a trecut în goană cu tăvălugurile nivelării sociale și politice, defrişând şi devastând culturi și tradiții religioase şi laice milenare. A urmat apoi proiectul deconstrucției post-moderne şi revoluția în comunicaţii prin s-au deschis larg porțile avalanşei de informație dar și de dezinformaţie. Ultimii, dar nu şi cei de pe urmă, au apărut în piaţa publică reprezentanții noului ateism științific, ideologic şi intelectual, care au găsit de cuviinţă că a sosit momentul să se lanseze asaltul final împotriva ultimilor redute ale credinței şi culturii religioase. S-au ridicat astfel din rândurile intelectualităţii de la oraşe şi sate propovăduitori cu zel misionar ai unei viziuni ateiste axiologice compatibilă cu starea de spirit ori a lipsei de spirit a lumii noi, post-moderne, în care știința nu este numai paradigma determiantă pentru succesele spectaculare ale tehnicii moderne dar reprezintă şi criteriul ultim şi absolut de validare a preceptelor de bază ale noii etici şi ale noilor valori morale şi idologice ale omului şi societăţii post-moderne.
Astăzi un om de știință deși în jargonul profesional este poate înțeles numai de puțini, este în ceea ce declară public crezut de mai toți. A devenit chiar proverbilă expresia după care un anumit lucru sau fenomen dacă „a fost demonstrat științific” este indubitabil, incontestabil. Așa că lumea care mai crede sau nu mai crede ce spune profetul, înţeleptul ori preotul, acceptă fără şovăilă ceea ce spune omul de știință, noua preoţime în halate albe de laborator sau cea în costum gri şi cravată de la catedrele universitare, indiferent dacă intelectualul respectiv ori omul de știință ar emite doar puncte de vedere, teorii, ipoteze și nu coboară de pe munte cu tablele noilor legi morale. Cuvântul știință a devenit astfel un termen cu dimensiuni și conotații magice și la adăpostul reputației științei adevărate şi legitime a apărut la un moment dat şi idolatria „scientistă”. De aici poate și interesul şi propensiunea propagandei noului ateism care se foloseşte de reputaţia şi prestigiul cunoaşterii științifice spre a face lumină şi între limitele judecăţiilor de valore morală şi etică. Cu alte cuvinte se încearcă să se facă din știință o panacee salvatoare, un oracol care are răspuns la toate întrebările. Numai că ştiința nu se ocupă de cunoașterea rostului metafizic al vieţii şi al sensului existenţei omenești și nici nu studiază adevărul revelat, subiectiv, sensibil, spiritual ori moral ci legile de constituire, de organizare și de funcționare a lumii materiale și a realității obiective. Dacă un om de știință face o descoperire epocală în domeniul creaţiei materiale vizibile ori în nebuloasele subatomice sau cosmice, aceasta nu înseamnă că lucrul sau procesul respectiv descoperit nu erau deja create. Ori că lucrul ori procesul respectiv s-au creat de la sine. Ori că este imposibil să existe vreun act creator inteligent la originea a tot ceea ce există. După o astfel de logică n-ar trebui de fapt să existe nimic, şi iată că totuşi există ceva misterios şi miraculos şi cineva care să se întrebe şi cineva care să gândească, să se minuneze ori să găsească o explicaţie sau o soluţie.
Dat fiind că ştiinţa face întradevăr lumină în întunericul superstitiei și al ignoranței cu atât mai bine şi pentru om şi pentru Creator care nu îşi pot face un titlu de glorie şi de onoare la umbra oricărei falsităţi, obscurantism sau a fanteziilor pseudo-ştiinţifice. Dar argumentul eliberării minții omenești de superstiții și prejudecăți și necesitatea formulării unor noi coduri etice seculare având ca baza factorul comun al valorilor acceptate de toți oamenii pentru elusiva pace, înțelegere și integrare ecumenică par a fi idealuri frumoase dacă n-ar exista pe undeva și ispita de a se face din grija pentru uniformizare, nu neapărat uniformitate, un fel de pat procustian pe care să se sacrifice şi să se abolească valorile tradiţionale verificate spre a se face loc la alte valori ori pseudo-valori, dat fiind faptul că nu toate valorile sunt croite după același calapod.
Știința și tehnica modernă sunt de netăgăduit net superioare față de cele ale antichității ori ale evului mediu. Dar aceasta nu înseamnă că știința este menită să se substituie tezaurului de înțelepciune, gândire şi creaţie acumulat prin nevoinţele sufleteşti, experiența de viaţă şi talentul atâtor minți geniale și inimi sensibile de-a lungul istoriei în toate celelalte paradigme culturale, etice, religioase, transcendenale ori estetice. Fiindcă înainte de toate între cele două moduri de cunoaștere și înţelegere a lumii sunt diferențe teleologice şi de perspectivă. Prin cunoaşterea ştiinţifică omul descoperă adevăruri obiective despre lume și realitate, iar prin cunoaşterea religioasă omul descoperă ori i se revelează adevărul cu privire la existenţa şi rostul său în această lume și în escatologie. Valorile morale privesc existenţa şi persoana umană şi nu pot fi descoperite pe frotiul de sub lupa microscopului nici în memoria calculatoarelor electronice oricât de utile, inteligente și sofisticate ar fi aceste instrumente ale cunoașterii ştiinţifice şi tehnice.
Aspirațiile legitime de emancipare și afirmare a demnității morale și sociale umane, pentru progres și libertate de pe poziții pozitiviste, științifice, nu sunt, sau n-ar trebui să fie considerate a fi incompatibile cu principiile și preceptele conștiinței și ale credinței religioase. Fiindcă fără o bază metafizică valorile etice și morale nu au rădăcină stabilă nici nu produc fructe ale spiritului. De asemenea, evaculate din contextul cultural, religios, social în care au fost create, aceste valori abstractizate şi deformate pot deveni noimă ideologică. Morala este sau trebuie să fie rațională dar rațiunea este numai o parte din complexitatea morală care include și alte dimensiuni ale existenţei şi conştiinţei precum sensibilitatea, intuiția, voința, compasiunea, iubirea. În era post-modernă însă categoriile și criteriile de evaluare şi judecată transcedentală, discernământul moral şi etic, binele și răul absolut, sunt pe cale de a fi dezrădăcinate, răstălmăcite şi reformulate radical. În locul valorilor perene verificate în timp noul ateism axiologic propovăduie preceptele relativismului valoric moral. Potrivit noii învăţături, la progres moral ori etic nu se ajunge prin har, smerenie şi chenoză, prin sinergie între om şi duh ci doar pelagian, prin resurse psihologice şi potențial omenesc sieşi suficient.
Ateismul axiologic propovăduie că valoarea etică și morală cea mai înaltă, absolută, este cea a omului, a ființei la care existența precede esența. Profeţii „noului eon” spun că se apropie vremurile, şi deja au şi sosit, când discernământul, luciditatea şi capacitatea critică a omului de a deosebi adevărul de minciună şi urâtul de frumos se vor estompa şi că eliberaţi de servitutea morală religioasă vom trăi fericiţi ȋn utopia de dincolo de bine şi de rău. Neexistând alte valori morale obiective sau absolute decât cele create ori decretate de om, omul devine astfel autoritatea supremă care stabilește valorile etice ale lumii acesteia aşa cum îşi doreşte. Astfel ateismul, implicit și cel explicit, din ateism filozofic bazat iniţial pe principii relativistice tinde de acum să se absolutizeze, să capete caracter de religie cu propensiune autoritară, să devină intolerant. Realizarea unui astfel de proiect apostatic pare a fi de facto însăşi împlinirea revelațiilor și a profețiilor apocaliptice potrivit cărora la sfârşitul veacului tronul divin va fi uzurpat de cei care ar trebui să slujească tronului. Lupta lipsită de sens împotriva unui Dumnezeu invizibil a cărei existență este negată aprioric de ateism se continuă însă vizibil împotriva omului ca icoană a lui Dumnezeu.
Noul ateism axiologic neagă aserțiunile credinței religioase tradiţionale cu privire la sorgintea divină a valorilor morale substituind acestora elemente ale gândirii filozofice pre-socratice, stoice, confuciene ori budiste adaptate la contextul cultural, social și politic contemporan. În aserţiunile sale metodologice etica ateistă axiologică este de fapt „meta-etică” adică analiză filozofică și investigație pedantă, teoretizare abstractă, golită de conţinut şi substanţă, analiză care duce în ultimă instanţă la concluzii care au din ce în ce mai puțin de-a face cu aspectele şi problemele reale ale vieții și ale conștiinței umane. Astfel de terorii la ordinea zilei scoase din etuvele laboratorelor etice sau din paginile eruditelor tomuri și disertaţii academice și aplicate ad litteram în câmpurile tematice ale disciplinelor medicale, legale, religioase, de business, mediu incorjurator, etc., duc de multe ori la soluții care sunt contrare nu numai valorilor tradițiilor de gândire morală, religioase ori laice, dar și bunului simț și sensului comun al înțelegerii omenești.
Ateismul axiologic are ca ţintă detronarea idolilor conceptuali antropomorfici și sociomorfici religioşi pe care de fapt îi dezavuiează şi religiile monoteiste. Însă negarea divinului în favoarea libertății omenești nelimitate, dincolo de bine și de rău, poate duce la ateism demonic atunci când omul care se crede atotputernic se substituie pe sine Creatorului, când omul se face și se crede dumnezeu și se comportă ca atare față de ceilalţi semeni. Ateismul axiologic se deconstruieşte dialectic prin negarea lui Dumnezeu și substituirea sa cu supraomul, astfel încât prin negarea divinului se neagă și umanul deopotrivă. Orice încercare filozofică şi ştiinţifică de a reduce varietatea experienţelor umane, religioase şi seculare de viaţă la concepte, idei şi formule abstracte şi exacte sărăceşte realitatea de complexitatea şi valorile sale perene, intrinseci, desacralizeză însăşi miracolul şi taina existenţei.
Marin Mihalache
Marin Mihalache
-
Ce este ateismul?
Publicat in : Editoriale -
Duminica Sfintilor Romani
Publicat in : Religie -
Exilul credintei
Publicat in : Religie -
Ateismul mai bantuie pe la usile bisericilor?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.