In cele din urmă, trebuie să redescoperim moartea nu ca „etapă finală" a vieţii, nici ca starea acelora care sunt vii şi binecuvântaţi, cum ar fi sfinţii, de exemplu, ci ca realitate al cărei conţinut specific este nădejdea. Există, în prezent, un nou curent teologic numit „teologia speranţei". Din păcate, când căutăm în aceste cărţi, nădejdea cea mai mare pe care vrem să o găsim nu se află acolo: acea nădejde supremă, care reprezintă noutatea absolută a morţii creştine. Da, suntem în continuare morţi. Trâmbiţa, strigarea, înălţarea - toate acestea încă nu au avut loc. Dar ştim, aşa cum a ştiu şi Sfântul Apostol Pavel, cum se va întâmpla, deşi cuvintele pe care le foloseşte par a fi de necuprins.
Astfel, tăcerea din Sâmbăta Mare - înainte de procesiune, în faţa uşilor închise, înainte de „Hristos a înviat din morţi", înainte ca toate acestea să se fi petrecut - este binecuvântatul Sabat. Deja există acea linişte. Veşmintele negre au fost înlocuite, iar mormântul din mijlocul bisericii înfloreşte. Cu toate florile sale, este Viaţa însăşi cea care biruieşte.
Acesta este motivul pentru care, uitându-ne la Sâmbăta Mare, eu sugerez că este un fel de antidot „terapeutic", deşi nu sunt un mare admirator al acestor antidoturi. In mod specific, ar trebui să evităm curiozitatea asupra acelei notorii „stări provizorii". Când cineva mă întreabă:
„Unde se află sărmana mea fiinţă iubită?", sugerez, terapeutic, nu să se uite în cărţi vechi sau moderne, ci să se gândească la Sâmbăta Mare.
Dacă această slujbă nu este săvârşită în parohia ta, uită de moarte şi restaurează Sâmbăta Mare! Desfiinţează orice altceva! Anunţă un moratoriu de la înmormântări până când Sâmbăta Mare este restaurată! Slujba din Sâmbăta Mare este adevărata noastră descoperire a morţii ca ceva trecător deoarece acolo întâlnim adevărata nădejde - o certitudine referitoare la împărăţia lui Dumnezeu, o pregustare. Dacă noi putem spune, după Liturghie, în această lume: „Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale"1, dacă chiar acum, fără să o ştim, noi ne uităm ca printr-o oglindă întunecată sau ca prin ceaţă, pregustăm deja această împărăţie. în cele mai bune momente ale vieţii noastre, ştim ce spunem prin „Vie împărăţia Ta!". Ştim de ce negustorul vinde totul pentru a cumpăra acea unică perlă, de ce unii oameni părăsesc lumea pentru a fi într-un anume loc şi numai acolo! Dacă toate acestea sunt posibile aici, cât de mare este proporţia celor care, cel puţin, nu mai trebuie să se lupte cu grijile lumeşti?
Atunci, primul nostru scop educaţional este redescoperirea morţii creştine ca tragedie şi păcat, o catastrofă ontologică, ceva nenatural pentru care întotdeauna ne vom tângui, deoarece Dumnezeu nu a creat moartea. In al doilea rând, trebuie să redescoperim moartea în relaţie cu biruinţa lui Hristos asupra ei, care este şi tema slujbei înmormântării. In cele din urmă, trebuie să redescoperim moartea ca etapă care nu constă în gemete şi suspine, ci în acea lumină urcândă, descrisă în Imnul Acatist închinat Născătoarei de Dumnezeu, unde se vorbeşte despre „zorii zilei celei tainice"2. Dormim mereu, în cel mai frumos moment al zilei, când nimic nu a apărut încă, cu toate că puţina lumină de la răsărit face loc nădejdii.
După ce luăm în calcul scopurile unei astfel de educaţii, trebuie să ne acordăm timp pentru a discuta metodele acesteia. Timpul nostru aici este insuficient pentru această sarcină, deşi rămâne misiunea noastră. Vă pot oferi câteva mici exemple privind seriozitatea problemelor cu care ne confruntăm. Ieri, în adunarea noastră clericală, am avut o scurtă discuţie privind problemele copiilor. Când vor învăţa copiii noştri din America că moartea există si ce trebuie să înveţe despre ea? Cu certitudine nu învaţă nimic despre această întreagă tragedie de a muri, deoarece nimeni nu moare la ei acasă! Dimpotrivă, îl evacuăm imediat pe cel aflat pe moarte pentru a nu îi afecta pe copii, care nu trebuie privaţi de viaţa lor „normală". Copiii întreabă: „Unde este bunica?", iar noi răspundem întotdeauna: „Cu Domnul." Sună de parcă tocmai ar fi plecat spre Cincinnati! Descoperirea morţii, chiar şi în culturile centrate pe moarte, este întotdeauna un şoc, în timp ce în America este o descoperire pentru care copiii noştri sunt total nepregătiţi.
Alexander Schmemann
Fragment din cartea "Liturghia inmormantarii", Editura Sophia
Cumpara cartea "Liturghia inmormantarii"
NOTE:
1 Preotul rosteşte aceste cuvinte - scrise de Sfântul Ioan Damaschinul, în a noua cântare a canonului învierii, în timp ce pune în sfântul potir părticelele pentru cele nouă cete ale
sfinţilor.
2 Imnul Acatist închinat Născătoarei de Dumnezeu, icos 5.
-
Nadejdea
Publicat in : Morala -
In cine sa ne punem nadejdea?
Publicat in : Religie -
Nadejdea
Publicat in : Poezie Ortodoxa -
Nadejdea
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.