Din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, din experienţa Bisericii şi din evenimentele istorice aflăm despre legile şi legităţile duhovniceşti. Acestea sunt suprafireşti şi, ca atare, nu atât de evidente ca legile naturii şi societăţii. Lumea duhovnicească e foarte tainică, şi legile ei funcţionează în mod variat - în dependenţă de Pronia dumnezeiască şi de starea duhovnicească a omului, nu totdeauna evident şi instantaneu în comparaţie cu acţiunea, să zicem, legii gravitaţiei universale.

Arhiepiscopul Varlaam Riaşenţev, un remarcabil nevoitor al epocii noastre, presupunea că în calea înţelegerii legilor duhovniceşti un obstacol serios este reprezentat de prejudecăţile, de îngustimea noastră de gândire şi de raţionalismul nostru excesiv, hrănit de trufie şi necredinţă. Orientat exclusiv spre pământ, raţiunea noastră s-a obişnuit să vadă doar realitatea pământească. „Nu înţelege sunetele cereşti şi nu pricepe legile supreme. Inchipuindu-şi că e atotştiutoare, acceptă numai legile pământeşti şi crede că sunt singurele posibile şi admisibile. Grosolană şi jalnică rătăcire!.. Astfel, treptat, dar sigur scapă din vederea minţii noastre o întreagă şi preadesăvârşită realitate, care întrece nemăsurat realitatea pământească - această vale a plângerii şi păcatului" (Arhiepiscopul Varlaam).

Falsele valori ne îngustează orizontul, ne înăbuşă conştiinţa şi ne orbesc inima - organul cunoaşterii de sine şi cunoaşterii lui Dumnezeu. Adeseori, un orb sau un copil înţelege mai bine decât adulţii care văd, fiindcă el priveşte cu inima.

O serie de legi duhovniceşti este exprimată în poruncile dumnezeieşti: Să nu dai mărturie mincinoasă, să nu ucizi, să nu furi, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi şi aşa mai departe... Aceste cerinţe morale sunt comparate, pe bună dreptate, cu avertismentele despre pericole: „Atenţie: înaltă tensiune!", „Stop! Zonă de contaminare radioactivă", „Otrăvitor!" „Toxic!".

Incălcarea legilor duhovniceşti atrage după sine războiul cu Dumnezeu şi cu noi înşine.

Stareţul Paisie Aghioritul explică: „Să zicem că cineva aruncă în sus un lucru greu. Cu cât îl aruncă mai sus, cu atât căderea e mai puternică şi cu atât sunt mai mari şansele ca lucrul acela să se sfărâme. Aceasta e o lege a naturii - iar în viaţa duhovnicească cu cât se înalţă mai sus omul în trufia sa, cu atât cade mai rău duhovniceşte. Oricine se înalţă pe sine va fi smerit."

Astfel, de un sfârşit mizerabil s-a „învrednicit" regele Irod Agrippa. Acesta era furios pe locuitorii Tirului şi Sidonului, şi aceştia căutau să se întâlnească cu el. După cum povesteşte istoricul Josephus Flavius, cârmuitorul s-a îmbrăcat în haine de paradă împodobite cu argint şi a şezut în mijlocul mulţimii pe un loc înalt, pregătit special, ca şi cum ar fi fost la teatru. Incântaţi de luxul regesc, păgânii strigau linguşitor: „Acesta este glas de dumnezeu, nu de om!" - însă îngerul Domnului l-a pedepsit pe trufaş pentru că n-a pus capăt strigătelor hulitoare, ci le-a ascultat cu plăcere şi n-a dat slavă lui Dumnezeu. In cinci zile, pe Irod l-au mâncat de viu viermii (v. Fapte 12,20-23).

Probabil că durerile abdominale crunte şi moartea rapidă a regelui au fost provocate de paraziţii intestinali numiţi helminţi (limbrici). Aceştia se hrănesc cu sângele şi sucurile tisulare ale gazdei, absorb din intestin substanţele nutritive şi secretă toxine care otrăvesc creierul şi alte organe de importanţă vitală. Totuşi, Sfânta Scriptură insistă doar asupra aspectului duhovnicesc al problemei: Şi îndată îngerul Domnului l-a lovit, pentru câ nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mâncându-l viermii, a murit (Fapte 12,23). Prin urmare, procesul patologic firesc a fost o manifestare a unei afecţiuni suprafireşti. Ce uimitor de subtil sunt întrepătrunse aspectul duhovnicesc şi cel fiziopatologic al bolii!

Pe omul îngâmfat şi îndrăgostit de sine îl aşteaptă, mai devreme sau mai târziu, o cădere năprasnică - şi atunci se va împlini cuvântul grăit de Domnul faraonului egiptean: Pentru aceasta te-am ridicat: ca să arăt în tine puterea Mea şi ca numele Meu să se vestească în tot pământul
(Rom. 9,17).

De aici avem de tras şi o lecţie morală. Nu trebuie să ne mâniem şi să ne tulburăm când vedem că necredincioşii o duc bine: Nu râvni celor ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce facjărâdelegea, căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece... Sabia lor în inima lor va intra, şi arcurile lor se vor frânge (Ps. 1-2,15).

Aşadar, pedeapsa de Sus există deoarece între evenimente şi faptele oamenilor este o legătură adâncă. Impuţinarea binelui duce la dezorientarea şi degradarea duhovnicească - iar întrucât duhovnicescul este legat de material, catastrofa duhului atrage după sine, în mod inevitabil, catastrofa trupului.

Potrivit remarcabilului filosof rus Ivan Ilin, omul rătăceşte până când se loveşte cu capul de peretele din granit al legilor duhovniceşti, pe care le respinsese, ori se sfărâmă în prăpastia opreliştilor duhovniceşti, de care îşi bătuse joc până atunci: „Omului i s-a dat libertatea de a le nega şi de a le călca - dar niciodată n-a fost om sau popor care să meargă pe această cale şi să aibă pe pământ o existenţă demnă, creativă şi frumoasă. Dimpotrivă, toţi s-au descompus sufleteşte, au căzut în dezordine, în tulburare socială, şi au pierit în nefiinţa duhovnicească."

Credeţi-mă, nici o situaţie, până şi cea mai grea, nu vine întâmplător. De obicei, mai întâi ni se dau semnale de avertisment: anumite semne, cărora trebuie să le dăm mare atenţie. Dacă le neglijăm, urmează un semnal mai puternic, iar când neplăcerile se repetă, şi pe deasupra cu o constanţă de invidiat, înseamnă că noi călcăm cu îndărătnicie pe aceeaşi greblă (v. anexele V-VI).

Viaţa ne învaţă pe noi, nătângii! De aceea împrejurările devin tot mai grele, ajungând până la catastrofa. Loviturile sorţii înseamnă că „şuturile" mai puţin dureroase nu au avut efect. Este cu totul de înţeles: o pietricică ce se rostogoleşte la vale poate atrage după sine o cumplită alunecare de teren sau avalanşă - şi vinovată nu este pietricica...

Nu degeaba în rugăciunea stareţilor Optinei cerem: „Doamne, în toate întâmplările neprevăzute nu mă lăsa să uit că totul este trimis de Tine... Doamne, luminează-mi mintea şi inima ca să pricep veşnicele şi neschimbatele Tale legi, care cârmuiesc lumea, pentru ca eu, păcătosul Tău rob, să-Ţi pot sluji Ţie aşa cum trebuie şi să pot sluji aşa cum trebuie aproapelui!"

Nemulţumirea de o situaţie locală, de o problemă cronică şi chiar de soartă în întregimea ei devine adesea un stimul pentru a începe o etapă nouă a vieţii, înţeleasă şi plină de conţinut. Cu cât vom merge mai departe şi mai ferm pe această cale, cu atât mai interesantă, mai roditoatoare si bucuroasa ne va fi viata. Principalul este sa fim cu Dumnezeu.

Konstantin V. Zorin
Daca puterile sunt pe sfarsite, Editura Sophia

Cumpara cartea "Daca puterile sunt pe sfarsite"

• Desavarsirea omului in conceptia filocalica a parintelui Dumitru Staniloae
  Publicat in : Lumea vazuta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: