Suntem liberi cu adevărat sau doar credem că suntem liberi? Răspunsul ar putea fi: credem că suntem liberi, deoarece suntem liberi cu adevărat. Insă cum putem spune că suntem liberi când avem de a face cu o multitudine de obligaţii şi restricţii la toate nivelurile vieţii noastre (fizic, biologic, psihologic etc.)? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să avem în vedere două lucruri:
a) Libertatea nu reprezintă doar un dat ontologic pentru om, ci apare şi ca o aspiraţie. Omul este în mod potenţial liber, dar este chemat şi să crească în libertate în măsura în care poate şi este disponibil, pe parcursul vieţii sale.
b) Liberatea umană nu este absolută, ci relativă. Insă în ciuda faptului că suntem îngrădiţi şi limitaţi ile mulţi factori, suntem liberi în alegerea unui scop. In aceasta constă de fapt şi libertatea noastră: în autodeterminare. Libertatea noastră constă deci în posibilitatea de a alege un scop. Scopul pe care îl alegem impregnează toate faptele şi energiile noastre.
Cel care călătoreşte fără scop, oboseşte fără rost. Fixarea unui scop are loc întotdeauna în cadrul obligaţiilor şi îngrădirilor care există. Aceste obligaţii şi restricţii nu abolesc autodeterminarea, ci apar ca locuri şi moduri în care autodeterminarea este pusă la încercare şi este cultivată libertatea omului.
Limitările la care este supus omul sunt considerate şi abordate adesea ca determinări. Sunt considerate deci determinări absolute, factori ai comportamentului şi vieţii sale. Dar acest lucru nu este corect în cazul omului raţional şi liber. Unele limite fizice sau psihice pot exercita influenţe presante asupra omului, dar nu-i pot desfiinţa niciodată autodeterminarea. Chiar şi instinctul de autoconservare, care exercită cea mai puternică presiune asupra omului, este controlat prin stăpânire de sine. Spre deosebire de animale, acesta poate răbda foamea şi să nu mănânce, deşi are hrană (de exemplu, când posteşte). Poate prefera moartea, deşi are posibilitatea să rămână în viaţă (de exemplu, martirii).
O restricţie cu mai multe dimensiuni prin care este limitată, dar prin care în acelaşi timp se exprimă şi cultivă libertatea, este „legea" socială, în sensul acordat acestui termen de E. Durkheim. Este vorba despre totalitatea acelor factori (etici, legaţi de cutume, de limbă, legislativi ş.a.m.d.), care constrâng şi dirijează viaţa socială. In procesul socializării, această „lege" este interiorizată şi însuşită de membrii societăţii. Astfel, nimeni nu simte că este „constrâns", adică încatuşat de această lege, ci o consideră strâns întreţesută cu existenţa sa. O vede ca factor de la sine înţeles, prin care şi în cadrul căreia îşi exercită şi îşi cullivă autodeterminarea. Iar acest fapt nu este o iluzie, ci realitatea însăşi.
Nimeni nu consideră limba maternă ca factor restrictiv care îi îngrădeşte gândirea şi exprimarea. Dimpotrivă, o simte ca pe un mijloc şi un avantaj care îl ajută să trăiască şi să exprime autodeterminarea sa. Fiecare persoană gândeşte şi se exprimă prin limba sa. Dacă un om încalcă anumite reguli sintactice sau gramaticale elementare, în scris sau oral, observă imediat repercursiunile pe care acest fapt le are asupra relaţiilor sale sociale. De altfel, prin intermediul limbii, se exprimă dar se şi formează morala omului. De aceea, în special Sfânta Scriptură şi Tradiţia patristică pun atât de mare accent pe controlarea limbii. Hristos însuşi spune: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii." Iar Sfântul Vasile cel Mare atrage atenţia că păcatul cel mai obişnuit şi multiform este cel care
se înfăptuieşte cu limba.
Acelaşi lucru are loc şi cu moravurile, obiceiurile, regulile şi modalităţile de comportament, precum şi cu toate cele considerate ca fiind de la sine înţelese în viaţa socială. Toţi le urmează şi se comportă fără a le resimţi ca fiind constrângătoare. Orice abatere sau omisiune serioasă este considerată ca fiind un comportament deviant sau nesănătos. In acelaşi timp, în cadrul acestora trăiesc şi îşi exercită libertatea. Astfel devine evident că libertatea omenească se dezvoltă ca o dialectică neîncetată între autodeterminare, pe de o parte, şi îngrădiri şi limitări, pe de altă parte.
Fenomenul dobândeşte poate o formă fundamentală la nivel biologic şi psihologic. Acest lucru se resimte mai puternic în urma progreselor surprinzătoare pe care le-au înregistrat biologia şi neurologia în ultimele decenii. Mulţi se întreabă astăzi dacă omul este liber din punct de vedere genetic. Şi într-adevăr nu este liber de particularităţile sale genetice. Insă este liber împreună cu genele sale. Problematizările pesimiste vizavi de libertatea umană interpretează greşit sau ignoră unitatea psihosomatică a omului, de nezdruncinat şi indefinită în acelaşi timp; răstălmăcesc sau ignoră autoritatea conducătoare a sufletului omenesc.
Omul nu este nici trupul, nici sufletul său, nici amestecul dintre trupul şi sufletul său sau cumulul elementelor care îl compun, ci ceva care le reuneşte si le depăşeşte, fără să fie conţinut de acestea sau să se reducă la ele: „Deci nici o entitate nu e în însăşi fiinţa sa ceea ce este şi se numeşte mulţimea însuşirilor cugetate şi zise de noi în jurul ei, ci e altceva decât acestea, şi anume ceva care le susţine şi le conţine pe acestea, dar nu e susţinut de ele. Căci cel în jurul căruia sunt şi se zic acestea nu e compus din acestea, sau nu e acestea, sau ceva din acestea, sau compus din vreunele din acestea, sau vreunul din acestea, sau în acestea, sau în vreunele, sau în vreunul din acestea".
Principala eroare a biologilor şi neurologilor care încearcă să interpreteze în mod mecanicist omul şi comportamentul său, constă în încălcarea graniţelor ştiinţei lor. In timp ce îşi desfăşoară cercetarea ştiinţifică şi ajung la concluzii utile omului şi vieţii sale, uită de frontierele lor ştiinţifice şi pătrund în domeniul metafizicii şi al teologiei, fără a verifica „nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire". Cu alte cuvinte, procedează după bunul plac.
Pe lângă unilateralitatea religioasă a teologiei neteologice, care a încercat sau încearcă să supună revelaţiei divine cercetarea ştiinţifică a lumii create şi care a ajuns sau ajunge astfel la fundamentalism sau la „sfânta inchiziţie", există astăzi şi unilateralitatea ştiinţifică a ştiinţei antiştiinţifice. Această unilateralitate încearcă să pună sub jurisdicţia sa metafizica şi realitatea necreată, şi ajunge astfel la fundamentalisme ştiinţifice, care exprimă crezul sau obsesiile susţinătorilor lor, şi care sunt mai rele decât cele religioase. Acest lucru se exprimă în special prin antropologia pur mecanicistă a anumitor oameni de ştiinţă, care îl văd pe om ca aparat care funcţionează în mod exclusiv şi doar conform elementelor sale materiale.
Adevărurile ultime despre om şi viaţa sa se află dincolo de limitele şi posibilităţile raţiunii. Inteligenţa umană nu se poate concepe şi descrie nici pe ea însăşi. In plus, raţiunea umană nu este omul întreg şi, desigur, nu îl depăşeşte pe om, astfel încât să întreprindă o observare şi o interpretare generală şi intuitivă a acestuia. Alături de raţiune există întreg omul, care se bazează pe inima sa. Şi după cum a observat cu succes Pascal, inima omului are propria sa raţiune, pe care raţiunea nu o cunoaşte.
Sfântul Grigorie Palama, referindu-se la vechiul cuvânt, notează: „Orice raţionament e răsturnat de alt raţionament; viaţa însă, cine o răstoarnă?". Ultimele adevăruri nu se abordează cu raţiunea ci cu întreaga existenţă a omului, cu inima sa. Aceasta poate intui si primi vederea lucrurilor care depăşesc imediatul si creaturalul. Cercetarea fundamentelor biologice ale existenţei umane are rost şi este validă doar în afara graniţelor metafizicii. Atunci când trece dincolo de aceste graniţe, încetează să mai funcţioneze într-o manieră ştiinţifică. Poziţiile metafizice ale biologilor, precum şi ale tuturor cercetătorilor din domeniul ştiinţelor naturale, pot avea o anumită valoare ca poziţii personale ale unor oameni celebri, dar în nici un caz ca poziţii ştiinţifice.
Interesul metafizic al neurologiei contemporane a creat recent ramurile neuroeticii şi neuroteologiei. In domeniul neuroeticii s-a susţinut că studiul structurii funcţionale a creierului poate interpreta crearea idenlităţii, a conştiinţei şi a alegerilor omului. De altfel, în domeniul neuroteologiei se încearcă asocierea trăirilor religioase cu funcţionarea creierului. In experienţele neuroteologiei s-a inventat aşa-numita „cască a lui Dumnezeu", adică o cască sportivă cu un câmp magnetic slab, care provoacă impulsuri ale trăirilor religioase.
Teoriile şi experimentele acestea încearcă să confirme teoriile gânditorilor anteriori, precum cele ale lui Feuerbach, Marx, Nietzsche, care au susţinut că religia şi reprezentările lui Dumnezeu sunt create ca proiecţii şi idealizări ale universului interior al omului. Insă principala întrebare se referă la modul în care este posibil ca din celulele şi funcţiile electromagnetice ale creierului, care nu au conştiinţă, identitate, libertate de alegere, căutări metafizice şi reprezentări religioase, să poată fi create acestea în om; cu alte cuvinte, cum este posibil ca din materie să se producă duh.
Aceste afirmaţii au decurs ca rezultate ale spiritului modern, care l-a făcut pe om să creadă că el este măsura „tuturor lucrurilor", adică a tuturor lucrurilor pe care le foloseşte, dar şi, în general, a tuturor lucrurilor existente, adică a întregii realităţi. Drept criteriu al adevărului a fost consfinţită raţiunea individuală. Judecăţii sale a fost supusă orice evaluare naturală sau metafizică. Şi deoarece reprezentările etice şi metafizice au fost identificate cu iluziile individuale sau colective, toate valorile şi adevărurile transcendente şi metafizice ale omului au fost puse pe seama conştiinţei sale înşelate şi au fost nimicite. Astfel omul a fost scurtcircuitat. Nu a mai găsit nici un sens în viaţă, căci orice scop fundamental s-a autonimicit ca iluzie.
In acelaşi timp, omul s-a înstrăinat de sine însuşi. Din moment ce conştiinţa îi produce iluzii, nu există nici un motiv să aibă încredere în ea şi cu atât mai puţin să se lase condus de aceasta. Dimpotrivă, raţiunea trebuie să pună conştiinţa sub controlul şi îndrumarea sa. Astfel conştiinţa a fost pusă pe patul procustian al raţiunii şi a fost mutilată.
O urmare firească a acestei evoluţii a fost faptul ca interesul pentru adevărurile transcendente a încetat si s-a mărginit la adevăruri convenţionale utilitare, servesc viaţa de zi cu zi. Iar asemenea adevăruri au început să-i fie oferite din belşug omului, de către ştiinţă şi tehnologie. Acestea au fost dublate de interesele şi speranţele modernităţii. Din partea lor îşi aştepta omul scăparea. Astfel ştiinţa şi tehnologia au substituit religia tradiţională şi s-au transformat în religie secularizată.
Omul modern nu este apt să abordeze adevăruri metafizice. Mintea sa este orizontalizată şi redusă la nivelul secularizării, care constituie pentru acesta singura realitate. Fenomenele şi trăirile spirituale sunt considerate epifenomene ale materiei. Şi raţiunea a fost considerată un derivat al corelaţiilor materiale.
A fost inventat desigur şi aşa-zisul „materialism dialectic", care constituie o contradicţie în termeni; materia iraţională conversează! Insă toate acestea au creat un lanţ sufocant pentru om. In esenţă i-au distrus chiar umanitatea sa. L-au coborât la nivelul unei simple individualităţi biologice, fără conţinut spiritual.
Postmodernitatea a început să rupă acest lanţ sufocant, creând diverse fisuri în învelişul său. Printre aceste fisuri se află şi cea care se semnalează în sociabilitate. Astfel, comunicabilitatea la nivel orizontal, cu forma sa antropocentrică şi globalizantă a început să facă loc unor legături imperceptibile care îi unesc pe oameni întreolaltă. In acelaşi timp, comunicabilitatea pe verticală, adică religiozitatea, care s-a atrofiat păruta dispariţie prin predominanţa raţionalismului ştiinţific, şi-a redobândit actualitatea şi valoarea odată cu poziţiile ştiinţifice mai recente.
Secolul al XXI-lea a fost caracterizat în urmă cu ani de zile ca secol al renaşterii religioase. Acest fapt este evident în principal în ceea ce priveşte religiile orientale, în timp ce creştinismul occidental este abordat cu scepticism. Ilustrul bizantinolog S. Rundman, într-un interviu pe care l-a dat în pragul noului mileniu, a spus: „Uneori mă simt foarte dezamăgii de celelalte Biserici din Occident. Insă mă bucură gândul că în următorii 100 de ani, Ortodoxia va fi singura Biserică istorică ce va dăinui".
Este demn de semnalat faptul că opiniile şi convingerile care au fost formulate de către Părinţii Bisericii şi pustnicii deşertului în privinţa importanţei gândurilor lăuntrice, sunt abordate astăzi şi ştiinţific, în timp ce în anii anteriori au fost omise cu dispreţ. Astfel, părerea că gândurile interioare ale oamenilor, chiar şi atunci când nu se exteriorizează, contribuie la formarea climatului adecvat şi influenţează comportamentul celorlalţi, este deja demonstrată şi psihologic.
Caracteristică este şi constatarea experimentală a „reţelelor sociale" care îi unesc pe oameni între ei si care le influenţează comportamentul. Astfel se remarcă faptul că „dacă nu înţelegem reţelele sociale, cum putem spera să ne înţelegem deplin nici pe noi înşine, nici lumea noastră". Inevitabila noastră încorporare în reţele comportă interdependenţe şi influenţe reciproce. In cele din urmă, aceste reţele, care sunt reproduse şi în lumea virtuală, nu se rezumă doar la conexiuni individuale, ci formează un fel de „viruşi" şi de relaţii permanente de interdependenţă.
In perioada postmodernităţii slăbeşte autoizolarea omului individualist şi se observă multiplele conexiuni cu semenii săi. Intre oameni se resimt mai acut raporturile de interdependenţă şi influenţă reciprocă la toate nivelurile (fizic, biologic, psihologic, social, politic). Fluiditatea impersonală a globalizării stimulează interesul pentru recuperarea identităţii personale. Insă, în acelaşi timp, această fluiditate necesită trezvie şi priveghere pentru recuperarea identităţii personale, precum şi pentru păstrarea ei.
O nouă tendinţă care a început să se evidenţieze pentru satisfacerea dispoziţiilor religioase ale omului este referinţa la fiinţe supranaturale şi extraterestre Această tendinţă, care este mai evidentă în cărţile pentru copii dar şi în general în programele de divertisment şi pe internet, dobândeşte continuu un ritm mai sporit. Astfel, năzuinţa religioasă a omului care nu apelează la Biserică, este satisfăcută cu substituie supranaturale sau parareligioase, care la rândul lor sunt interpretate în manieră seculară.
Abordând problema libertăţii conştiinţei din perspectivă teologică, putem nota următoarele. Omul nu există ca individ izolat. Intreaga sa existenţă, fizica şi spirituală, este legată în mod indestructibil de semenii săi şi de întreaga lume. Acest lucru îl comporţi şi crearea sa „după chipul lui Dumnezeu". Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: „Şi chipul acesta nu-i legal doar de o anumită porţiune din trup şi nici vrednicia omului nu depinde de vreo calitate deosebită a lui, ci vrednicia acestui chip stă în legătură cu întreaga omenire..! De aceea întreaga fire care se întinde de la început până la sfârşit formează un singur chip a ceea ce este şi azi".
Pe această bază, fiecare persoană are posibilitatea să fie desemnată ca om universal. Nu doar crearea sa „după chipul lui Dumnezeu", dar şi situaţia sa emprică in lume fac posibilă deschiderea spre universal a existenţei sale personale. Astfel, ceea ce este caracterizat in perioada postmodernă ca globalizare şi care duce la nivelarea, la transformarea persoanei în număr şi la dispariţia ei, este înlocuit de universalitate, care duce la catholicitatea persoanei, prin includerea iubitoare a întregii lumi „după chipul şi asemănarea lui cu adevărat existent.
Desemnarea omului ca persoană universală nu este posibilă, nici nu poate fi înţeleasă fără participarea sa la condiţiile şi obligaţiile pe care le exercită autodeterminarea umană. Calea spre universalitate are un caracter ascetic şi se realizează în interiorul interdependenţelor şi influenţelor reciproce, al îngrădirilor şi posibilităţilor omului la toate nivelurile vieţii sale. Omul nu este complet liber, însă se poate autodetermina. Autodeterminarea constituie trăsătura prin excelenţă a creării sale „după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu.
Omul este chemat să devină liber având la bază autodeterminarea sa. De altfel, aici se concentrează şi vieţuirea creştină: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate", scrie Apostolul Pavel în epistola sa către Galateni. Numai de om depinde să îşi orienteze autodeterminarea spre viaţa duhovnicească şi nu spre cea trupească. Exact acest lucru este subliniat de Apostolul Pavel în continuarea epistolei sale: „Numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire".
Umanitatea omului nu se exprimă prin ceea ce face acesta când este constrâns, ci prin ceea ce reuşeşte acţionând din voinţa sa proprie. De altfel, şi virtutea autentică nu este rod al necesităţii, ci rezultat al voinţei şi produs al autoderminării. Ingrădirile şi piedicile pe care omul le întâlneşte în realizarea virtuţii constituie provocări pentru cultivarea şi sporirea umanităţii sale; acestea creează accesul la domenii în care virtutea poate fi înnoită. Cel care se plânge de Dumnezeu că nu ne-a făcut din fire nepăcătoşi, spune Sfântul Vasile cel Mare, nu face nimic altceva decât să prefere firea neraţională şi imobilă în locul celei dinamice şi volitive.
In ultimă analiză, ceea ce are nevoie omul în mijlocul sau chiar în învălmăşeala restricţiilor şi obligaţiilor sale, este să nu se identifice cu firea sa biologică, ci să o supună şi să opteze liber pentru firea sa duhovnicească. Cele mai recente observaţii ştiinţifice susţin, nu zdruncină antropologia creştină ortodoxă, care vede persoana umană ca unitate psihosomatică indivizibilă, respingând orice abordare unilaterală sau dihotomistă a acesteia.
Georgios Mantzaridis
Fragment din cartea "Traditie si innoire", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Traditie si innoire"
-
Patimile - boli ale sufletului
Publicat in : Credinta -
Cum se nasc patimile ?
Publicat in : Editoriale -
Patimile si Invierea in psalmi
Publicat in : Saptamana Patimilor -
Patimile Celui fara de patimi
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.