Părinţii Bisericii citau constant din Sfânta Evanghelie. De multe ori, scrierile unora dintre ei par a fi doar puţin mai mult decât o vastă ţesătură de citate biblice. Unii, precum Origen sau Sfântul Ioan Hrisostom sau Fericitul Augustin, şi-au însuşit într-atât vocabularul şi frazeologia încât par să vorbească „evanghelic", „biblic". Insă, părinţii din deşert par să citeze rareori Evanghelia - aceasta este prima impresie pe care o lasă. Există chiar pasaje în care îşi exprimă dezacordul faţă de discutarea Evangheliei.

Avva Pamvo, de câte ori i se cerea să interpreteze Evanghelia, obişnuia să spună că nu cunoaşte textul în discuţie. Dacă solicitantul insista, awa se retrăgea în tăcere. într-un mod similar, Avva Pimen spunea că este mai bine să discute zicerile părinţilor din deşert decât pe cele ale Evangheliei, pentru că primele prezintă un pericol mai mic. Bine-înţeles, trebuie avut în vedere şi starea sufletească a tinerilor interlocutori ai celor doi bătrâni harismatici, ordinea priorităţii pe care pustnicii le-au stabilit-o novicilor în căutările lor duhovniceşti şi în asceză, importanţa lucrării cu precădere a despătimirii pentru o mai bună înţelegere şi interpretare a Scripturii sfinte, contextul lansării acelor ziceri etc.

Rezervele Awei Pimen devin mai manifeste într-o altă povestire. Odată, un călugăr faimos, care auzise de reputaţia de sfinţenie a pustnicului Pimen, a venit de departe să-l vadă. La sosire, începu să discute cu acesta despre Evanghelie şi despre tot felul de lucruri spirituale şi cereşti. La aceste cuvinte, Pimen îşi întoarse faţa şi rămase tăcut. Vizitatorul plecă, adânc rănit de tăcerea awei. Ucenicul acestuia din urmă l-a întrebat de ce fusese aşa de lipsit de bunăvoinţă faţă de un om atât de faimos care făcuse aşa drum lung numai ca să-i vorbească. Avva Pimen îi răspunse: „Acesta din cei de sus este şi cele cereşti grăieşte, iar eu din cei de jos sunt şi cele pământeşti vorbesc.

De mi-ar fi grăit despre patimi ale sufletului, i-aş fi răspuns; iar dacă pentru lucruri cereşti, eu aceasta nu ştiu". Discipolul a transmis comentariile lui Pimen vizitatorului.

Atunci, acesta din urmă se întoarse şi recunoscută şi el este stăpânit de patimi, iar Pimen îi răspunse cu bucurie. Altădată, câţiva fraţi au venit la avva Zinon şi l-au întrebat ce înţelegere are cuvântul acela ce este scris în cartea lui Iov: „şi cerul nu este curat înaintea Lui?" Şi răspunzând bătrânul, a zis lor: „au lăsat fraţii păcatele lor şi cercetează pentru ceruri. Insă tâlcuirea cuvântului aceasta este: de vreme ce numai El este curat, pentru aceasta a zis: şi cerul nu este curat"30.

Inarmat cu astfel de ziceri, istoricul Hans Lietzman, într-un studiu de-al său31, minimizează monahismul ca ne-evanghelic. Autorul susţine că „singurul element creştin veritabil din monahism" este conştientizarea păcătoşeniei umane; „altfel, nu are nimic mai mult decât o sumă de relaţii exterioare cu religia creştină". Această apreciere notorie şi influentă a fost argumentat respinsă de studiile recente, în special The Word in ihe Desert al lui Douglas Burton-Christie. Aceste studii au arătat cât de profund evanghelic era creştinismul din deşert.

Vieţile părinţilor din deşert erau suprasaturate de Evanghelie. Cuvioşii şi ucenicii lor întâlneau Evanghelia în timpul dumnezeieştilor Liturghii de la sfârşit de săptămână, la care se adăugau vecerniile, slujba de noapte, Sfânta împărtăşanie. In timpul săptămânii, cântau sau recitau psalmii în timp ce-şi derulau activitatea zilnică.

Avva Epifanie de Salamina spune că „mare întărire spre a nu păcătui este citirea Scripturilor"32, iar necitirea Bibliei înseamnă mare prăpastie, hău sufletesc şi vânzare a mântuirii: „Mare prăpastie şi adâncă groapă sau adânc hău este neştiinţa (necunoaşterea) Scripturilor... Mare vânzare a mântuirii este a nu şti niciuna din dumnezeieştile legi"33. Altădată, un bătrân fiind întrebat dacă e bine ca cineva să înveţe dumnezeiasca Scriptură, a răspuns: „oile primesc păşunea cea bună de la păstor şi se îndulcesc să mănânce, iar de mănâncă şi lucruri din pustie şi când le prinde jeg (senzaţie de arsură pe gât şi pe esofag, jărăgai - n. n.) de spinii pustietăţii, rumegă acea păşune şi li se îndulcesc gurile şi se astâmpără jegul (arsura - n. n.) de spini. Aşa şi pentru om, bună este deprinderea Sfintelor Scripturi spre pizmuirile dracilor"34. Meditaţia, psalmodierea şi munca manuală - acestea erau temeliile. Incepătorul trebuia să înveţe întâi de toate aceste aspecte. Prin „meditaţie", părinţii din deşert înţelegeau ceva destul de specific: recitarea orală a Evangheliei. Când Amos, împreună cu un prieten, îl vizită pe Avva Ahile, acesta a notat că l-au auzit meditând asupra acestei ziceri: „Nu te teme, Iacobe, să te cobori în Egipt" (Fac. 46, 3). Mult timp, a stat aşa meditând. Se presupune că vizitatorii lui Ahile ştiau că meditează pentru că îl puteau auzi repetând aceeaşi frază mereu. Călugării puteau recurge la astfel de meditaţii chiar şi în timpul călătoriilor. Paladie îşi aminteşte cum a însoţit un călugăr numit Eron, care, pe tot parcursul călătoriei de 40 de mile de la Nitria la Sketis, a recitat din memorie 16 psalmi (inclusiv lungul Psalm 118), Epistola către Evrei, Isaia, parte din Ieremia, Evanghelia după Luca şi Proverbele35. Această practică ilustrează o dimensiune a „biblismului" deşertului: Evanghelia era mai mult oralitate decât text scris; era vorbită şi auzită, nu citită şi văzută36.

In timp ce părinţii din deşert cântau, recitau şi aprofundau textele biblice, considerau Evanghelia mai puţin un subiect de discuţie, cât ceva ce trebuia făcut, împlinit, transpus în faptă. Acest aspect se pliază pe temperamentul lor general: erau oameni de acţiune, nu oratori. Odată, când Avva Teodor al Fermei a auzit un frate vorbind despre lucruri pe care nu le pusese încă în practică, l-a certat: „încă nu ai aflat corabia, nici vasele tale nu le-ai pus şi mai înainte de a înota, ai ajuns acum la cetatea aceea? Deci, după ce vei face întâi lucrul, vei veni la acelea despre care grăieşti acum"37. Acest accent pe acţiune modelează şi modul în care văd ei Evanghelia. Odată, un călugăr a cerut unui scrib din Sketis să-i copieze ceva din Biblie. Când călugărul a observat cuvintele şi frazele lipsă, s-a întors la scrib şi s-a plâns. Dar scribul i-a spus: „Mergi şi pune în practică întâi ceea ce e scris, apoi întoarce-te şi îţi voi scrie şi restul"38.

Apoftegmele ne lasă impresia că părinţii din deşert erau mai aplecaţi spre aforismele biblice decât spre naraţiunile biblice - ceea ce explică atracţia lor nu numai spre Evanghelia lui Matei, dar şi spre avertismentele care închid epistolele pauline. Spre exemplu, pe când Awa Veniamin se afla pe patul de moarte, ucenicii i-au cerut un „cuvânt". Atunci el cită din I Tes. 5,16-18: „Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Pentru toate mulţumiţi". Apoi le spuse: „acestea faceţi şi puteţi să vă mântuiţi"39.

Accentul pe practică i-a condus pe părinţii din deşert să critice pe oricine asimila cunoştinţa textului biblic cu adevărata cunoaştere a Evangheliei. Odată un călugăr veni la unul dintre bătrânii din Sketis pretinzând că memorase atât Vechiul, cât şi Noul Testament. Astfel de eforturi de memorie nu erau neobişnuite în lumea antică. Memorarea clasicilor era o practică standard în educaţia antică, iar creştinii educaţi aduceau astfel de obiceiuri în monahism. Totuşi, memorarea Bibliei presupunea un efort deosebit. Dar avva rămase neimpresionat şi-l certă pe călugăr: „Ai umplut văzduhul de cuvinte"40. Pentru părinţii din deşert, cuvintele în lipsa faptelor erau doar aer fierbinte.

Odată, o fecioară veni la un bătrân şi pretinse şi ea că ar fi memorat Sfânta Scriptură, adăugând că ţinuse posturi îndelungate. Zis-a acela: „şezând eu cândva aproape de alt bătrân, a venit la dânsul o fecioară, grăind: părinte, am postit doi ani, doar a şasea zi mâncând pâine şi am învăţat pe de rost Testamentul cel Vechi şi cel Nou. Ce-mi mai lipseşte să fac? I-a răspuns bătrânul: şi care este roadă acestora la tine? Făcutu-ţi-s-a ocara ca cinstea? Zis-a aceea: nu! Paguba ta o socoteşti ca pe o dobândă (câştig - n. n.), sau pe străini ca pe rudeniile cele după trup, sau lipsa ca îndestularea? Iar ea i-a zis: nicidecum! I-a răspuns bătrânul: nici n-ai postit câte şase zile, nici n-ai învăţat pe de rost Testamentul Vechi şi Nou, ci te înşeli pe tine însăţi. Mergi de acum şi începe a lucra, că nimic nu ai dobândit!"41.

Un ultim exemplu din Avva Pimen. Aici, el nu ne vorbeşte de un text anume, ci mai curând de rolul Scripturii în viaţa călugărului. Odată, un frate a călătorit cale lungă pentru a afla sfătuire asupra căutării purităţii inimii. Din nefericire, călugărul vorbea numai greaca, iar cunoştinţele lui Pimen despre această limbă erau sărace. Negăsind nici un interpret, cei doi au trebuit să se chinuiască singuri tot interviul. Pimen dorea să găsească un mod de a vorbi despre taina purităţii inimii. Astfel că a notat că dacă cineva pune o sticlă cu apă pe o stâncă şi o lasă să se golească, apa, încet, dar sigur, va săpa în stâncă. In acelaşi mod, cuvântul lui Dumnezeu atinge uşor şi saturează încetul cu încetul inima celui care ascultă de el. In timp, ne sapă şi ne înmoaie inimile dure, deschizându-le faţă de teama de Dumnezeu42.

Bătrânii deşertului puneau un accent deosebit pe ascultare. Ei învăţaseră că ascultarea reclamă intenţie bună, disponibilitate şi concentrare. Nucleul central al ascultării lor era constituit de Sfânta Scriptură. Aceasta era sursa înţelepciunii şi a descoperirii lui Dumnezeu şi a experierii Sale. Interesul lor nu era intelectual, ci era formator.

Cuvintele Bibliei erau instructive şi inspiratoare, ele erau lecturate în primul rând pentru întâlnirea cu Dumnezeu Cuvântul ascuns în cuvintele Scripturii. Descoperind vocea şi prezenţa lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, au învăţat să recunoască aceeaşi voce şi prezenţă în munca şi relaţiile lor. Un alt aspect al moştenirii lăsate de bătrânii deşertului rezidă în „necesitatea unui angajament ferm de a-L asculta pe Dumnezeu şi de a experia prezenţa lui Dumnezeu în Biblie. Ei ne inspiră să ne împrospătăm arta ascultării de Dumnezeu şi să urmăm poruncilor Sale. Invăţând să-L ascultăm pe Dumnezeu, vom preţui şi ascultarea celuilalt şi a nevoilor întregii lumi"43.

Pr. Asisit. Dr. Liviu Petcu

PĂRINŢII PATERICULUI, DESPRE POCĂINŢĂ - Editura Doxologia

Cumpara cartea "PĂRINŢII PATERICULUI, DESPRE POCĂINŢĂ"

Note:

30 Avva Zinon, în Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni..., 4, p. 76.
31 Hans Lietzman, A History ofthe Early Church, voi. 4, The Era of the Church Fathers, trans. Bertram Lee Woolf, New York: Scribner's Sons, 1952, p. 155.
32 Avva Epifanie, Episcopul Ciprului, în Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni..., 9, p. 69.
33Ibidem, 10,11, p. 69.
34 Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni..., p. 469.
35 Paladie, Istoria lausiacă, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 64.
36William Harmless, S. }., Desert Christians ..., p. 244-245.
37 Avva Theodor al Fermei, 92, în Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni..., p. 92.
38 Avva Avraam, 3, P. G. LXV, col. 132.
39 Avva Veniamin, 4, în Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni..., p. 46.
40 Verba Seniorum, 10.94, P. L. LXXIIL col. 929-930.
41 Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Batrani, p. 469-470.

• Biblia de la Bucuresti - 1688
  Publicat in : Editoriale
• Biblia in cultul ortodox
  Publicat in : Viata liturgica
• Biblia, insa depinde ce vrei sa crezi
  Publicat in : Religie
• Restituiri Biblia Ilustrata - locuri alese insotite de ilustratii de arta si lamuriri stiintifice
  Publicat in : Religie
• Biblia in versuri
  Publicat in : Poezie Ortodoxa

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: