Deşi au trecut deja câteva săptămâni de când am avut bucuria de a dialoga, în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT) de la Iaşi, cu Evgheni Vodolazkin, încă mai sunt sub puternica impresie a întâlnirii cu romanul acestui scriitor rus – „Laur” – publicat în română de Editura Humanitas, anul trecut, în 2014. O carte pe care o văd aşezată în bibliotecă între „Patericul egiptean” şi „Pelerinul rus”. Mesajul său este înrudit îndeaproape şi cu cel al unei capodopere cinematografice, cum este filmul „Ostrovul”, dar abordarea este cu mult mai amplă decât în povestea vieţii Părintelui Anatolii. Practic, în acest roman de 326 de pagini este concentrată întreaga istorie a omului, de la căderea din rai, până la mântuirea sa şi ridicarea la măsură dumnezeiască. Nu întâmplător este structurat în patru cărţi. Prima dintre ele, „Cartea cunoaşterii”, surprinde esenţa oricărei căderi sau ruperi de Dumnezeu: omul aplecat către cele create, uită de Creator şi, prin neascultare, alege o cale presărată cu multă suferinţă (mai exact: Arseni, personajul principal, rămas orfan de părinţi, nu ascultă de îndemnul de a merge la mănăstire după ce moare şi bunicul său, Hristofor). Următoarele trei cărţi cuprind etapele pe care le parcurge omul când se pocăieşte (se întoarce către Dumnezeu): despătimirea, luminarea şi îndumnezeirea, cărora le corespund, în roman, „Cartea renunţării”, „Cartea drumului”, respectiv „Cartea liniştii”. De-a lungul celor patru cărţi, personajul principal are diferite identităţi, funcţie de etapa spirituală în care se află: la botez primeşte numele de Arseni, apoi şi-l asumă pe cel de Ustin, după care primeşte, în mănăstire, numele de Ambrozie şi, finalmente, pe cel de Laur.
E lesne de remarcat, lecturând romanul, grija autorului pentru ca fiecare cuvânt, fiecare propoziţie sau frază să fie atent şlefuite. E, în fapt, prin ritmul interior şi prin forţa unor metafore presărate sistematic, dar ca din întâmplare, pe firul epic, un poem de anvergura marilor epopei, precum „Iliada” sau „Odiseea”. Deşi cuvintele sunt meşteşugite, nici unul dintre ele nu este fără rost în economia romanului; ele sunt combinate spre a actualiza o străveche reţetă, prescrisă pentru vindecarea sufletului omenesc. În fapt, deşi romanul cuprinde numeroase reflecţii asupra timpului, istoriei, libertăţii, iubirii, tema centrală, în viziunea mea, este vindecarea. Punctul de pornire este vindecarea bolilor trupeşti, de aceea partea de început a romanului abundă în reţete concepute pe bază de plante, din cele cu care operau „vracii” de odinioară. Treptat, accentul se schimbă, de pe tămăduirea trupului, pe vindecarea sufletului, a întregii fiinţe umane (proces care, teologic, poartă numele de „mântuire”). Mai întâi aflăm că, în urmă cu aproape șase secole, „în actul tratării, un rol esenţial îl avea cuvântul. Cuvântul, ca atare, orice însemna el. Cum medicamentele erau puţine la număr, cuvântul avea un rol mai important decât acum” (p. 7). Cel ce îl iniţiază pe Arseni în tainele medicinii naturiste, bunicul Hristofor, avea convingerea că trebuie să-şi noteze, pe coji de mesteacăn, tot ceea ce se poate consemna, întrucât „cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi opreşte instabilitatea (...) Hristofor înţelesese că, odată scris, cuvântul rămâne aşa pentru totdeauna. Orice avea să se întâmple după aceea, fiind scris, acel cuvânt avea deja consistenţă” (p. 33).
De la ierburi şi cuvânt, într-o primă fază, apoi punând accent pe cuvântul îmbrăcat în rugăciune, Arseni ajunge la constatarea că, în actul vindecării trupului, trebuie să ne aplecăm asupra primei cauze a bolii, anume păcatul (adică ruperea de Dumnezeu). „Nebunul întru Hristos Foma” îl ghidează pe Arseni, dându-i şi „reţeta” potrivită cu această chemare mai înaltă decât cea de vraci (medic): „În ceea ce priveşte descrierea ierburilor, consider că pentru tine asta este o etapă parcursă. Vindecă-i pe bolnavi, luând păcatele lor asupra ta” (p. 183). Numai că aici intervine o greutate, ce-şi are originea în propriile păcate ale lui Arseni, care se destăinuie unui monah: „Ştii, Agapit, tămăduirile mele sunt o poveste foarte ciudată... Nu pot să-ţi explic cu vreo noimă. Câtă vreme am lecuit cu ierburi, totul era mai mult sau mai puţin clar. Lecuiam şi ştiam că ajutorul lui Dumnezeu vine prin ierburi. Aşa. Dar acum, ajutorul lui Dumnezeu vine prin mine însumi, înţelegi? Iar eu sunt mai puţin decât tămăduirile mele, mult mai puţin, eu însumi nu le merit, şi îmi este ba frică, ba greu” (p. 203).
La frică şi la apăsare sufletească se adaugă, mai apoi, şi îndoiala cu privire la rostul şi impactul spiritual al acestor vindecări. Arseni, după ce este călugărit cu numele Ambrozie, se confesează stareţului său:
„- Mă tem că vindecările mele devin pentru ei ceva obişnuit. Ele nu stimulează sufletele acestor oameni spre mişcare, fiindcă ei primesc vindecările în chip automat.
- Ce ştii tu despre automatism, Ambrozie, i-a răspuns din chilia de sihastru stareţul Inokenti. Dacă ai darul vindecării, foloseşte-l, că altfel pentru ce ţi-e dat. Automatismul le va trece repede, când n-o să mai fii tu. Dar miracolul vindecării, crede, şi-l vor aminti întotdeauna” (p. 294). Cu toate aceste frământări şi în pofida poticnirilor, virtuţile taumaturgice sporesc mereu, mai ales când se retrage la pustie, după ce primeşte schima mare şi numele de Laur. Nu se retrage, însă, înainte de a dezvălui celor ispitiţi să caute în creaţie leac pentru a se izbăvi de moarte, că în sfântul potir, de fapt, din care credinciosul primeşte sfintele taine (Trupul şi Sângele Domnului), „este elixirul nemuririi, şi el ajunge pentru toţi” (p. 284).
Procesul vindecării nu se epuizează în tămăduire trupească, nici nu se reduce doar la a despovăra sufletul de păcate şi de patimi. Vindecarea omului nu este deplină decât în desăvârşita unire cu Dumnezeu. Acest traseu al omului, de la cele mai de jos, la cele mai înalte – la cele cereşti, este formulat de Vodolazkin într-o sentinţă pe cât de concisă, pe atât de cuprinzătoare: „Ştii, trebuie nu să judeci, ci să te dumnezeieşti” (p. 203). Aşadar, vindecat, cu adevărat, este doar sufletul îndumnezeit. Până atunci, Biserica ne este spital, iar noi suntem acei pacienţi aflaţi sub tratamentul prescris de duhovnicul-medic.
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Romanul Laur
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.