„Există o mişcare circulară a sufletului, intrarea în el însuşi din cele din afară şi concentrarea uniformă a puterilor lui spirituale care-i dăruiesc nerătăcirea printr-o mişcare ca într-un cerc." (Dionisie Areopagitul)

A trecut mai mult timp în tăcere. Unii s-au predat cu totul meditării, iar alţii mult doritei rugăciuni a minţii.

- Prin urmare, părinte sfinte, a întrerupt tăcerea monahul cel tânăr, admiteţi mişcarea sufletului nostru spre frumuseţile naturale ca o mişcare corectă, cu condiţia să fi fost curăţită şi pusă în lucrare de Duhul Sfânt. Dar de unde vom şti că el se găseşte în această stare, ca să ne îngăduim vederea liberă?

- Frate, am răspuns, în virtutea libertăţii lui sufletul are posibilitatea să coboare întreaga scară a împătimiră şi să urce întreaga scară a nepătimirii. Când se găseşte în starea negativă, în sfera împătimirii, oriunde s-ar întoarce ar vedea, orice ar auzi, orice ar simţi, fie prin simţurile lui exterioare, fie prin cele interioare, prin amintire, imaginaţie, reflecţie, le întinează. Iar în acest caz se aplică cuvântul apostolului Pavel: „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu e spurcat prin el însuşi, decât numai prin cel care gândeşte despre ceva că e spurcat, spurcat pentru acela" [Rm 14,14].

Contrariul se întâmplă atunci când sufletul se găseşte în starea pozitive a drumului spre nepătimire. Atunci oriunde s-ar întoarce, orice ar simţi prin simţurile exterioare şi judeca prin criteriile interioare, dat fiind că pe toate le priveşte cu curăţie, după cuvântul apostolului: „toate sunt curate pentru cei curaţi" [Tit 1,15], le şi simte curate, fiindcă le transformă în curate. „Deci dacă ochiul tău e simplu, tot trupul tău este luminat" [Mt 6,22]. Prin urmare, frate, vom măsura starea sufletului plecând de la lucrările pe care le exercită lucrurile din afara noastră şi de la calitatea gândurilor noastre.

- Permiteţi-mi, părinte, să vă mai întreb ceva. Odată ce ne-am curăţit, ce trebuie să facem?

- Să rugăm neîncetat pe Domnul să lumineze întunericul nostru şi să extindem atenţia noastră astfel încât, dacă e cu putinţă, nici să privim, nici să auzim şi nici să nu lăsăm mintea noastră fără frâu, ci mai degrabă s-o legăm prin invocarea Domnului Iisus; graţie atenţiei şi rugăciunii neîncetate, lucrările patimilor sunt oprite, imaginaţiile nu mai au loc să se dezvolte, gândurile cedează, atacurile demonilor slăbesc şi influenţele din lumea din afară nu mai ating sufletul bolnav. Astfel, treptat, puterile sufletului se curăţesc. Acestea le spun Sfinţii Părinţi şi câţi au urmat indicaţiile lor le-au adeverit în sinea lor.

- Dar atunci, a observat tânărul monah, de ce Părinţii recomandă meditarea cu mintea la întreaga creaţie, ca prin ea să ne ridicăm la Dumnezeu? De ce sfântul Diadoh zice: „Nimic nu aprinde şi mişcă inima noastră spre iubirea bunătăţii Lui ca teologhisirea"?

- Frate, am răspuns, n-avem aici suficient timp să dezvoltăm ce anume spun sfinţii Părinţi pe această temă. Mă Mulţumesc acum să vă aduc aminte că puterea învăţăturii nebiruite şi preasubtile a Părinţilor se găseşte în discernământul lor strălucit. Cu alte cuvinte, Părinţii nu se mărginesc doar să spună ceva adevărat, ceva ce purcede din experienţa lor în Duhul Sfânt, ci procedează şi la distincţii subtile în ceea ce priveşte aplicarea acestuia. Ei zic, bunăoară, să medităm la creaţie, ca să înţelegem raţiunile lucrurilor şi de aici să ne ridicăm spre Creator. Dar, în paralel, numesc această mişcare a minţii şi o divagaţie [metedris-mos] neroditoare, atunci când mintea nu are forţa necesară şi sufletul stă sub stăpânirea patimilor lui ruinătoare. Şi pentru asta ce recomandă? Educaţia practică, lacrimile pocăinţei, fuga de cuvintele care depăşesc starea duhovnicească, dispreţuirea de sine şi cererea neîncetată, cu străpungerea inimii a milei dumnezeieşti. Mai cu seamă de aceea zicea sfântul Ioan Scărarul: „Nu vom da socoteală fiindcă n-am teologhisit, ci fiindcă n-am plâns".

Cât priveşte iarăşi cuvântul sfântul Diadoh, nu l-aţi redat, frate, în întregul său. El zice, într-adevăr, că teologhisirea aprinde inima spre iubirea lui Dumnezeu, dar a cui inimă? A celor ce şi-au făcut inima receptacul al lucrărilor Duhului Sfânt: „Căci fiind un rod timpuriu al harului lui Dumnezeu, teologhisirea dăruieşte, desigur, sufletului şi daruri, întâi de toate, ne pregăteşte să dispreţuim cu bucurie toată prietenia faţă de viaţa asta, ca una ce are drept bogăţie negrăită, în locul patimilor stricăcioase, cuvintele Domnului." Fiindcă „dulci sunt cuvintele Domnului".

Sesizaţi deci inimile cărora le aprinde teologhisirea? Fiindcă aici nu e vorba de teologie ca ocupaţie intelectuală sau discursivă în jurul lui Dumnezeu, ci ca harismă a lui Dumnezeu, care se dă celor ce şi-au făcut sufletele lor mai înalte decât lumea aceasta, adică nepătimitoare.

- Şi monahul N., părinte, de ce oare tace şi e'întors în sinea lui cu atâta perseverenţă? Pentru că, aşa cum aţi spus a intrat înăuntrul inimii lui şi s-a înălţat deasupra creaţiei?

- Frate, cu toată vârsta lui tânără monahul N. urmează, cred, metoda nerătăcitoare pe care o recomandă scrierea „Despre numirile divine", transmisă sub numele Sfântului
Dionisie Areopagitul. Această lucrare duhovnicească întoarsă spre interior, împreună cu ascultarea absolută de un awă, conduce într-adevăr la depăşirea lumii şi introduce pe om în „împărăţia lui Dumnezeu" care este „înăuntrul nostru", în inima plină de Duhul Sfânt. Prin depăşirea lumii înţeleg depăşirea păcatului şi intrarea în locul harului.

- Vă rog, părinte, dezvoltaţi-mi această metodă nerătăcitoare la care v-aţi referit. Nu cumva e cea pe care o numim îndeobşte rugăciunea minţii, rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus?

- La primul contact cu acest tratat, frate H., se creează o problemă duhovnicească. Incadrată însă în tradiţia duhovnicească ortodoxă, automat ea se simplifică, se încorporează în ea şi se asimilează experienţei în Hristos a sfinţilor Părinţi. Să mă explic.

In acest tratat e vorba de trei mişcări distincte ale sufletului: „rectilinie", „elicoidală" [în spirală] şi „circulară". Mişcarea „circulară" este desprinderea sufletului aflat prin simţuri în lume, intrarea lui în el însuşi, în continuare, unificarea puterilor lui spirituale, „concentrarea" lor, la care se referă scrierea. Această unificare asemănată unui cerc înăuntrul căruia puterile sufletului se înstrăinează de orice lucru exterior, excluzându-se orice rătăcire a minţii în afara ei înseşi. Când a realizat unificarea puterilor sufletului, care sunt unitare şi unite în chip natural, atunci ea îl conduce spre Dumnezeu, spre Cel Unu şi unit aflat în afara creaţiei şi care e fără început şi sfârşit. Dacă vă mai amintiţi, de mişcarea circulară a vorbit şi monahul N.

Cred deci că am redat după textul areopagitic conţinutul şi înţelesul mişcării zise „circulare" a sufletului. Despre celelalte mişcări vă voi vorbi cu alt prilej. Acum vă voi spune unde anume se găseşte problema aparentă şi de ce această introspecţie se armonizează cu tradiţia duhovnicească ortodoxă.

In principiu, frate H., cum s-a relatat şi în discuţiile noastre cu pustnicii, întoarcerea spre cele dinăuntru e experienţa comună a Părinţilor ortodocşi neptici, care, după unificarea puterilor sufletului, învaţă că trebuie mobilizate şi partea raţională şi voinţa. Cu alte cuvinte, sufletul nu trebuie să rămână în inactivitate, în muţenie, ci voinţa trebuie să fie activată prin iubire faţă de Hristos, iar partea raţională să funcţioneze cu înfricoşătorul şi sfânt Numele Lui.

Drept dovadă vă voi cita numai o parte din capitolul 59 al sfântului Diadoh: „Când mintea s-a eliberat de orice înţeles şi rămâne numai la pomenirea lui Dumnezeu, trebuie să aibă o lucrare mentală, prin care să ocupăm deplin lucrarea ei. Şi această lucrare trebuie să fie invocarea neîncetată a Numelui Domnului Iisus"...

In discuţiile din coliba asceţilor s-a făcut, desigur, referire şi la cazul acesta, iar sfântul bătrân a spus că exista stări înalte în care rugăciunea se opreşte, când mintea s-a unit cu Acela pe care L-a invocat.

Sesizaţi, prin urmare, deosebirea metodelor şi de ce, la prima vedere, textul din „Despre numirile divine" apare problematic. Totuşi, dacă îl înregistrăm în diversitatea de forme ale vieţii mistice în Hristos din tradiţia duhovnicească ortodoxă, vom recunoaşte că ţine de categoria vieţii mistice respectabile.

- Părinte, în Ortodoxie avem oare o astfel de viaţă mistică, ca termen şi substanţă, afară de viaţa în Hristos? E permisă această distincţie?

- Termenul, desigur, e nou, dar substanţa e veche. Nu socotesc însă primejdioasă folosirea acestui termen la redarea unui fapt existent în Biserică prin distingerea de stări înrudite. Dimpotrivă, cred că prin distincţia între termeni se revelează bogăţia modurilor vieţii în Dumnezeu, diversitatea harismelor Duhului Sfânt, se adevereşte măreţia „împărăteştii plămădiri şi înţeleptei zidiri" [omul] şi se documentează posibilităţile nemărginite ale „celei mai variate şi versatile vietăţi", omul „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu"...

- Te rog, părinte, lămureşte-mi mai pe larg ceea ce aţi spus, ca să înţeleg mai clar, încât să mă păzesc de rătăciri.

- Frate H., am răspuns, fiindcă n-avem timp acum, când ne vom întoarce la mănăstire să-mi aduci aminte ce doriţi, ca să cercetăm chestiunea. In adânc, viaţa mistică se distinge în contemplarea duhovnicească a lui Dumnezeu şi desfătarea îndrăgostită de Dumnezeu Cel întrupat. Prima urmează o cale apofatică [negativă], fiindcă Dumnezeu este după fiinţă „de necunoscut" şi, prin urmare, mintea urcă spre Dumnezeu prin negaţii succesive ale noţiunilor şi înţelesurilor care sunt mai prejos decât Dumnezeu. Cealaltă „zămisleşte" obiectul iubirii sufletului sfânt, care este Domnul Iisus şi, prin urmare, e o cale, într-o oarecare măsură, catafatică [afirmativă]. Zic într-o oarecare măsură, fiindcă Iisus este şi cu putinţă de cunoscut, şi necunoscut. Cu putinţă de cunoscut întrucât îl cunoaştem, iar de necunoscut întrucât nu-L cunoaştem. Fiindcă „Iisus e ascuns şi după arătarea Lui". Dar despre asta, frate H., o să vorbim mai târziu.

Acum, fiindcă trebuie să ne continuăm urcuşul, îţi voi spune numai că viaţa- în Duhul Sfânt se aseamănă unei scări cu multe trepte. Pe oricare treaptă s-ar găsi, ortodoxul stă sub lucrarea Duhului Sfânt. Diferenţa constă numai în treapta lucrării Lui, sub forma luminărilor, contemplă-rilor, extazului, iubirii, îndrăgostirii, cunoaşterii, înţelepciunii şi, în general, a roadelor" Lui, la care se referă sfântul apostol Pavel în Epistola către Galateni 5, 22. Toate acestea depind de receptivitatea credinciosului, „potrivit deprinderii şi puterii receptive a fiecăruia", după expresia sfântului Maxim şi „proporţional cu credinţa şi dispoziţia subiectivă a sufletului său". Fiindcă „harul Duhului Sfânt nu lucrează înţelepciunea în sfinţi fără receptivitatea minţii şi nici cunoaşterea fără receptivitatea puterii raţiunii". Prin urmare, toate modurile de rugăciune şi unire cu Dumnezeu sunt determinate de subiectul lor, desigur în acord cu tradiţia duhovnicească. Acestea le-am spus monahului H. şi a urmat o lungă tăcere.

Teoclit Dionisiatul

Dialoguri la Athos intre cer si pamant, Editura Deisis

Cumpara cartea "Dialoguri la Athos intre cer si pamant"

• Dialoguri la Athos
  Publicat in : Religie
• Cine cade moral cade si in idei
  Publicat in : Religie