In loc să lăsăm pe copii să-şi încerce singuri puterea în diferite feluri, îi punem continuu în faţa propriei noastre prejudecăţi şi după aceea ne şi justificăm, punând anumite reguli pentru vârsta la care un copil ar trebui să ajungă pentru a-i putea încredinţa efectuarea anumitor lucruri.

Când un copil de doi ani vrea să ajute la punerea mesei, îi luăm repede farfuria din mână spunându-i: „Nu! Ai s-o spargi!" Pentru a salva o farfurie spargem în bucăţi încrederea copilului în capacitatea lui de a face ceva. înăbuşim încercările pe care le face copilul pentru aşi descoperi puterea şi capacitatea de a face ceva. Ridicăm lângă el propria noastră statură, noi, cei mari, cei deştepţi, cei eficienţi şi cei pricepuţi. Copilul îşi pune încălţările: „Nu! Ce faci? I-ai pus invers!" La primele lui încercări de a mânca singur se murdăreşte peste tot şi el şi scaunul şi îmbrăcămintea: "Cum să le murdărească pe toate?!'' Ne repezim, îi luăm linguriţa şi-i dăm noi să mănânce, fără să murdărim nimic. Ii arătăm cât de stângaci este şi cât de superiori îi suntem.

Ce egoism manifestăm uneori faţă de copiii noştri! Nu putem să-l manifestăm în altă parte şi-l manifestăm faţă de copii.

Şi, pe deasupra, ne mai şi supărăm atunci când copilul, pentru a se răzbuna, refuză să-şi deschidă gura.

Nu-l lăsăm să mănânce singur pentru a nu murdări totul, ci vrem neapărat să-i dăm noi să mănânce şi după aceea ne supărăm că, din dorinţa de a se răzbuna, copilul nu-şi deschide gura pentru a mânca.

Încet-încet irosim toate încercările copilului de a-şi găsi locul, făcând şi el ceva util. îi descurajăm pe copii fără să ştim exact ce facem. Intâi vom îndepărta pe copii de orice activitate, cultivându-le sentimentul că nu sunt în stare să facă nimic, fiind neputincioşi şi inferiori. Această atitudine provoacă o atmosferă descurajantă. Ne lipseşte încrederea în capacitatea copilului de a face acum ceva.

Acest copil, pe care-l ai în faţă, trebuie să-l consideri făptură a lui Dumnezeu. Oricât de mult l-ai iubi ca mamă, acesta este mai întâi copil al lui Dumnezeu şi după aceea este al tău. Tu ai colaborat până la un punct pentru a se naşte acest nou om. Dar el este făptură a lui Dumnezeu, copil al lui Dumnezeu şi eşti datoare să-l respecţi, să-l apreciezi, să-l iubeşti şi să nu-l consideri propria ta posesiune. Mai mult, la noi ortodocşii - şi cel care scrie cartea aceasta este creştin - copilul este botezat şi a devenit şi în felul acesta fiu al lui Dumnezeu, întrucât în cristelniţa botezului s-a născut din nou. Autorul insistă să avem încredere în puterile şi capacităţile copilului. Să avem încredere! De ce nu, din moment ce copilul este făptură a lui Dumnezeu?! Are în sine, desigur, şi consecinţele păcatului, consecinţele căderii, totuşi rămâne făptură a lui Dumnezeu şi este născut din nou prin botez, aşa cum am spus.

Dar, dincolo de faptul că, copilul în sine, ca făptură a lui Dumnezeu, are puterile lui, în plus este harul lui Dumnezeu, pronia lui Dumnezeu, care lucrează şi în el şi, uneori, mai mult decât în noi, cei mari. Să avem puţină încredere în copil şi să nu dorim de o manieră egoistă sau ca nişte necredincioşi, ca şi când nu ar exista Dumnezeu, ca şi când nu ar fi şi copilul făptură a lui Dumnezeu, ca şi când nu s-ar fi botezat, să facem noi totul, fără să-i recunoaştem şi acestuia capacitatea de a face ceva.

Credem că atunci când se va face mare va fi în stare să facă anumite lucruri dar acum, întrucât este atât de mic este imatur şi neputincios.

Să nu arătăm copilului că-l considerăm nereuşit

Când un copil face o greşeală sau are un eşec trebuie să evităm orice cuvânt sau gest care arată că-l considerăm pe copil nereuşit.

Ce păţesc unii copii, sărmanii! Chiar a compara pe fraţi între ei - „Iată, fratele tău, reuşeşte mai bine să facă acest lucru!" - este mai rău decât orice. Sau atunci când comparăm copilul nostru cu al vecinului. Este ca şi când l-am socoti o marfă!? Copilul este o marfă, mai bună sau mai rea? O marfă, despre care putem gândi, ca despre o maşină, de exemplu: „Maşina celuilalt este mai bună decât a mea! O s-o schimb!" Copilul este un om viu şi are anumite posibilităţi, anumite capacităţi şi va reuşi să facă ceea ce-i permit acestea. Dar eu, ca părinte, am obligaţia, dacă sunt un părinte adevărat, să mă cobor şi să încerc să-l înţeleg pe copil şi să văd ce poate să facă şi atunci când este descurajat să-l încurajez nu să-l dezamăgesc.

„Păcat că nu ai reuşi de data aceasta" putem spune. Sau: "Imi pare rău că de data asta nu ai putut!" Este nevoie să distingem actul propriu zis de cel care-l execută. Trebuie să avem foarte clar în minte că orice eşec arată numai o lipsă de îndemânare şi că, în nici un caz, nu influenţează valoarea persoanei.

Copilul a eşuat în a face ceva dintr-un motiv sau altul. A spart farfuria, sau paharul, sau ouăle, sau nu a putut să-şi îmbrace pantalonii. In timp ce alt copil de vârsta lui poate să reuşească să facă aceste lucruri. Nu însemnă că aceasta afectează în vreun fel valoarea în sine a copilului.

Curaj are acela care poate să facă o greşeală şi să eşueze în ceva fara să se simtă micşorat, inferior, din cauza asta.

Putem să-i învăţăm pe copii să aibă curajul să facă anumite lucruri, dar copilul însuşi să ştie că este posibil să nu le facă aşa cum trebuie sau să nu le poată face deloc, să eşueze. Este cumplit pentru un copil să crească cu sentimentul că nu trebuie să greşească sau să eşueze niciodată. Acest copil va fi lipsit întru totul de curaj şi nu va îndrăzni să facă nimic. Va face numai lucrurile care-i sunt absolut necesare şi de fiecare dată când va eşua se va simţi strivit pur şi simplu.

Acest curaj de a nu fi desăvârşit este foarte necesar atât pentru copii cât şi pentru cei mari. Fără acesta, descurajarea este inevitabilă.

Foarte rău este, de asemenea, a crea copilului mentalitatea că trebuie să fie desăvârşit. Desigur, înaintăm către desăvârşire, dar o considerăm foarte ieftină atunci când considerăm că putem să o dobândim aşa de uşor. De aceea, uneori, vorbim despre iubirea de perfecţiune sau de formarea caracterului sau despre orice altceva şi o facem de o manieră absolută ca şi când am avea aceste lucruri în buzunar sau ca şi când ar fi foarte uşor de dobândit. Sfinţii au trăit într-o continuă luptă şi asceză până îşi topeau oasele la propriu şi totuşi vedeau desăvârşirea foarte departe de ei - aşa simţeau ei - iar noi avem impresia că avem totul la picioarele noastre.

Fragment din volumul "Parinti si copii, vol I"; Editura Bizantina

Cumpara cartea "Parinti si copii, vol I"

 

• Cresterea copiilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Cresterea copiilor - sfaturile unei preotese
  Publicat in : Viata de familie
• Discernamantul in cresterea copiilor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Sfaturile unei preotese cu privire la cresterea copiilor
  Publicat in : Religie
• Copiii, la poporul evreu
  Publicat in : Iudaism