Din păcate, şi astăzi mulţi oameni rămân încă la o credinţă simplistă. Ei, dar ce, suntem oameni buni, nu deranjăm pe nimeni, mergem la biserică, aprindem câte o lumânare, o candelă, mai mergem într-un pelerinaj, mai facem câte o milostenie, însă numai până aici, doar atât. Nu luăm hotărârea, eroica hotărâre, să începem să ne învinuim pe noi înşine, să ne căim, să plângem pentru păcătoşenia noastră, să ne schimbăm modul de viaţă şi ştiţi de ce, fraţii mei? Pentru că pocăinţa adevărată costă şi, în ziua de astăzi, cei mai mulţi oameni refuză să achite această factură. Petrec în desfătări şi în moliciuni, viaţa duhovnicească rezumându-se doar la aprinderea unei candele. Ce păcat! De aceea ne mustră Domnul prin cuvântul proorocului Isaia: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele, dar inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni" (Is. 29,13).

Iar alţii, deşi încep viaţa duhovnicească mergând la biserică, la duhovnic sau ascultând cuvinte duhovniceşti, pe drum obosesc şi abandonează, iar când întâlneşti pe vreunul şi-l întrebi de credinţă, îţi răspunde: „De ce, frate, de ce?" sau „Ei... este o utopie, nu se pot împlini acestea, nu este posibil, viaţa duhovnicească este dificilă, Evanghelia este grea, nu se poate pune în practică". Ştiţi de ce oamenii obosesc pe drum, pretextând că este grea viaţa duhovnicească? Pentru că îşi doresc ca în noua lor viaţă duhovnicească să le aducă şi pe cele vechi, vor ca în această viaţă nouă să introducă şi vechile deprinderi. Pe scurt, se complac şi cochetează puţin şi cu trecutul lor. Nu este posibil, fraţii mei, nu se poate! Aţi văzut vreodată un antreprenor care să înceapă să construiască o clădire cu şapte etaje peste o cocioabă? Este posibil? Nu.

Pentru că nici cocioaba nu va rezista, iar clădirea cu mai multe etaje s-ar prăbuşi. Prima şi prima dată constructorul va intra cu buldozerul să dărâme, să cureţe, să arunce tot ce e vechi şi nefolositor, ca mai apoi să poată pune temelia cea nouă. Aşa ar trebui să facem şi noi... Insă noi nu vrem să aruncăm, nu vrem să demolăm vechea noastră viaţă, nu vrem să lăsăm în urma noastră vechile noastre deprinderi. Ne dorim o viaţă nouă, însă ne bălăcim puţin şi în cele vechi. Vrem, mai mult sau mai puţin, să le conciliem pe unele cu altele. Iată însă ce spune Domnul: „Nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi... ci pun vinul nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună" (Mt. 9, 17). Adică vinul nou are tărie, conţine alcool şi, dacă îl pui în burdufuri vechi, acestea nu vor rezista, vor crăpa şi vinul se va vărsa.

Din păcate însă, vedem că oamenii, printre care încă şi rude de-ale noastre, se întorc la viaţa lor de dinainte, la vechile lor obiceiuri. Se întâmplă ceea ce spunea Sfântul Apostol Pa vel: „Că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus..." (II Tim, 4, 9). Şi, în continuare, Sfântul Apostol Petru spune: „Câinele s-a întors la vărsătura sa şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui" (II Pt. 2, 22). Aşadar, câinele s-a întors la ceea ce vomitase şi porcul, pe care tocmai l-ai spălat, se rostogoleşte iar în mocirlă.

Noi însă vom continua să ne rugăm pentru toţi aceşti fraţi ai noştri, pentru ca Dumnezeu să-i lumineze, pentru ca ei să pună, iarăşi, început unei pocăinţe sincere în viaţa lor.

Un mare factor ce-l împiedică astăzi pe om în nevoinţa şi în sporirea duhovnicească este trupul, chiar trupul nostru. Nu este aşa? Desigur, aceasta o recunoaştem cu toţii, fie că se luptă cineva duhovniceşte sau nu. Numai că în viaţa duhovnicească, pentru ca să-şi supună cineva trupul duhului, trebuie să se nevoiască şi să se folosească de unele mijloace. Aceste mijloace ne sunt puse la dispoziţie din belşug de către Biserica noastră. Tainele Bisericii şi însuşi Hristos îi ajută şi pe tineri, şi pe cei în vârstă să-L cunoască, să creadă în El, să-L iubească şi să-L adore, pentru ca tinerii să poată şi în vremurile de azi, în pofida atâtor capcane ale risipirii pe care le ascunde această societate coruptă, să spună un „nu" categoric patimilor trupeşti, lumii păcătoase, păcatului şi, în cele din urmă, diavolului şi curselor lui. Pentru că numai astfel vom putea dobândi anticorpi duhovniceşti, respingând ispita şi păcatul. Prin această luptă duhovnicească jertfelnică, după cum spune Părintele Paisie Aghioritul, tinerii noştri vor vedea şi vor gusta bucurii pe care nu şi le-ar fi putut închipui nici în vis, pentru că acestea sunt adevăratele bucurii duhovniceşti, şi nu roşcove de acelea oferite de moda şi lumea de azi.

De multe ori stau de vorbă în taxi cu tinerii, pentru că şi eu sunt tată a patru copii. Le ascult problemele, frământările, ce îşi doresc, ce caută, în ce cred, iar, după ce ii ascult cu atenţie, le spun smerita mea părere şi, dacă vor, mă ascultă, iar de nu, nu, după cum doresc. De altfel, singurul motiv al unui creştin de a vorbi altora pentru folosul sufletului este numai şi numai iubirea. Nu de puţine ori, am fost nevoit să opresc motorul taxiului în faţa casei unui tânăr sau a unei tinere şi să discutăm, chiar şi preţ de o oră, dacă a fost nevoie, despre problemele lor personale sau familiale.

Şi când tânărul vede că îl asculţi, îl înţelegi şi îl îmbrăţişezi cu toate problemele lui, arătându-i-L, întotdeauna, la sfârşit, pe Hristos şi Biserica Lui, atunci, credeţi-mă, sincer vă spun, poţi să le vezi, de multe ori, ochii umezi, lacrimile curgând până jos sau să ai parte de strângeri de mâini şi promisiuni pentru o viaţă nouă.

Athanasios Katigas

Lacrimile pocaintei. Experintele unui taximestrist. Întâmplări adevărate, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Lacrimile pocaintei. Experintele unui taximestrist. Întâmplări adevărate"


 

• Lacrimile - dar dumnezeiesc
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Lacrimile omului duhovnicesc
  Publicat in : Credinta
• Lacrimile - tamaduirea persoanei
  Publicat in : Credinta
• Te incurajez sa te imprietenesti cu lacrimile
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: