Voi încerca să prezint practic dimensiunile psihologice, spirituale - teologice adică -, ale voluntariatului.
Am fost mai demult într-o parohie pentru a ţine o cuvântare părinţilor şi, după ce ne-am adunat şi am început cuvântarea, am auzit glasuri de copii zumzăind neîncetat de alături şi am întrebat: „Ce se întâmplă acolo?" Şi mi s-a răspuns că părinţii care nu au avut cu cine să-şi lase copiii i-au adus cu ei. „A, bravo!, am spus eu, şi se află alături singuri?" „Nu, m-au asigurat, avem câteva fete din parohie care se ocupă de ei."
Acesta era un tip de voluntariat, neprogramat şi fără o formă legală. Un astfel de voluntariat se manifestă în mod practic deseori în Biserica noastră.
Voluntariatul este opus logicii strâmte care spune că omul are înclinaţia de a se ocupa doar cu lucrurile care-l servesc pe el însuşi şi individualitatea sa. Voluntariatul se face pentru a-i sluji pe ceilalţi. De ce se face asta? Cu ce puteri poa te omul merge împotriva interesului său, împotriva odihnei proprii şi a propriei satisfacţii? Aş spune că putem distinge trei niveluri şi implicit trei motivaţii ale voluntariatului.
1. Motivul comun se bazează pe raţionamentul interesului: „Am grijă de binele comun, mă îngrijesc de celălalt, deoarece, la un moment dat, mi se va întoarce acest serviciu." De exemplu, cineva merge să doneze sânge, îşi scoate un certificat de donator, cu gândul că poate va avea el însuşi nevoie de sânge cândva. „Oameni suntem, niciodată nu poţi şti ce se întâmplă!" Sau cineva poate ajuta la îngrijirea spaţiului din jurul blocului, poate participa la patrulele de veghe în zonele afectate de incendii, deoarece şi alţii o vor face altă dată şi va beneficia şi el de aceasta.
Este o motivaţie ce nu poate fi ignorată, deoarece poate fi conţinută în multe tipuri de voluntariat.
2. Un alt motiv, mai înalt, îl constituie idealurile: „Muncesc datorita unor idealuri de dăruire şi jertfă care mă cheamă dinăuntrul meu." Implinirea acestor idealuri îmi dă o oarecare satisfacţie. Natura psihologică a acestei satisfacţii este ceea ce în limbaj psihanalitic numim narcisism fiziologic. Narcisismul, ca termen tehnic, nu înseamnă numai atitudinea cunoscută, patologică, ci înseamnă şi o stare fiziologică, naturală. Este vorba de o satisfacţie pe care o simte cineva atunci când efortul său este recunoscut, apreciat, simţindu-se astfel creativ. De exemplu, atunci când gospodina face o mâncare bună şi e lăudată sau atunci când elevul scrie o compunere frumoasă şi ia o notă bună este satisfăcut acest narcisism fiziologic, firesc. Când cineva îşi împlineşte idealurile sale se încredinţează că şinele său este o imagine compatibilă cu ceea ce voia şi primeşte satisfacţie din asta.
Această stare a narcisismului fiziologic, firesc, este, la fel ca precedentul nivel, o stare de după cădere. Avem nevoie şi de aceste motivaţii pentru ca societatea noastră să dăinuie. Ele nu sunt situaţii sau stări sociale desăvârşite, dar sunt necesare, aşa cum este poluarea pentru industria auto: un lucru rău, dar inevitabil.
3. Nivelul superior, teologic, al motivaţiei voluntariatului, care funcţionează atât înainte de căderea lui Adam, cât şi după cădere, se bazează pe elementul chipului lui Dumnezeu, pe care l-a sădit în creaţia Sa: dragostea şi sentimentul comunitar. Cu alte cuvinte, omul este făcut pentru a iubi, este zidit pentru a ieşi din sine spre întâlnirea cu celălalt. Acest fapt, într-un fel sau altul, se va manifesta în viaţa omului, deoarece are o putere foarte mare, putere ce există înăuntrul nostru, indiferent de presiunile, apăsările suferite, indiferent de caracterul fiecăruia sau de orice obstacole exterioare. Seamănă, într-un fel, cu puterea pe care o au rădăcinile copacilor, care reuşesc să spar gă plăcile de beton ale trotuarelor, ale şoselelor, deşi sunt constituite doar din lemn şi apă.
Spiritualitatea ortodoxă este prin natura ei comunitară. Asta înseamnă că este o spiritualitate care îl are în vedere şi pe celălalt, care există prin intermediul celuilalt, de dragul celuilalt. In Dumnezeiasca Liturghie, în mod repetat se face referire nu numai la unirea noastră cu Dumnezeu, ca ţintă a dumnezeieştii împărtăşiri, ci şi la unirea dintre noi. „Şi ne arată pe noi, prin această pâine şi acest pahar, părtaşi unităţii dintre noi, în comuniunea Duhului Sfânt." Suntem chemaţi să ne unim şi noi între noi. Aceste cuvinte împlinite în realitate deschid perspectiva unei alte vieţi duhovniceşti, rod al celei cultivate astăzi.
Din nefericire, în Biserica noastră s-a dezvoltat, cu mare intensitate, o spiritualitate curat individualistă, adică eu şi Dumnezeul meu. Ne gândim deseori: Cum să ajung să prind câteva lucruri din cele pe care Dumnezeu le are de dat? Cum să mă pun bine cu Acela, ca să-mi asigur şi eu un colţ în împărăţia Lui? Dar acolo, înăuntru, în această viziune, nu există loc pentru altul şi chiar dacă putem întâlni «parohii sau grupuri duhovniceşti cu oarecare străduinţe radiale a câte unui responsabil (de obicei preotul) în relaţiile cu lumea, rareori găsim dezvoltată dimensiunea orizontală a unirii oamenilor între ei - cu mici excepţii.
Al treilea nivel al motivaţiei la care ne-am referit mai sus ne arată că în Biserică avem un principiu teoretic deosebit de important, pe care se bazează ideea voluntariatului.
Trebuie să recunoaştem că, dacă vom lipsi societatea noastră de orice ofertă de voluntariat, ea se va prăbuşi pe de-a-ntregul. De asemenea, este la fel de adevărat că, aşa cum societatea noastră se dezvoltă cu repeziciune, şi noi avem nevoie de noi tipuri de voluntariat, atât instituţionalizate, cât şi atipice. Voi încheia cu câteva aspecte psihologice ale acţiunii de voluntariat. Putem iniţia o acţiune de voluntariat cu cele mai bune intenţii, dar există întotdeauna elemente ale caracterului nostru care ne influenţează inconştient lucrarea. Cum am putea cunoaşte aceasta dinainte, încât să nu sabotăm bunele noastre intenţii? Iată câteva lucruri legate de această temă:
1. Este foarte uşor ca un voluntar să alunece în atitudinea de putere, de autoritate asupra celui pe care îl ajută, să-l determine, să-i comande: Deoarece îţi ofer ceva de care ai nevoie, am şi eu dreptul să-ţi dau sfaturi, să-ţi arăt ce trebuie să faci, dintr-o postură pe care nu o puteam prevedea la începutul relaţiei noastre - acesta este cel mai dăunător gând, în cazul de faţă.
2. In continuarea primului, dar diferit, este sentimentul fariseic al superiorităţii. Dacă ajutorul dat prin voluntariat se adresează oamenilor (adică nu este doar o acţiune de strângere a gu noaielor sau de sădire de pomi) şi se leagă cu subiecte existenţiale sensibile, foarte uşor voluntarul poate simţi că este superior celuilalt. Dacă lucrarea de voluntariat se adresează puşcăriaşilor, sau celor de curând reintegraţi social, sau narcomanilor, este foarte uşor ca voluntarul să gândească: Eu n-aş face niciodată ceea ce acesta face sau a făcut. Din clipa în care simţim aşa ceva, dăruirea noastră s-a alterat profund. Poate continua în exterior, poate fi preţioasă şi utilă, dar există înăuntrul ei un motiv care o întinează şi, la un moment dat, acesta se va arăta şi-n afară şi va crea probleme mari.
Lucrurile pe care le prezentăm vizează nu numai voluntariatul, ci privesc în mod general un tip de morală, de atitudine, de etos. Un cleric, dacă simte că este superior, ca om, faţă de cel care se găseşte în puşcărie sau în spital, are o problemă gravă atât duhovnicească, cât şi psihologică, deoarece ignoră ceea ce Filocalia consemnează, faptul că există în noi seminţele tuturor patimilor, care, datorită condiţiilor şi voinţei, la unii rodesc, iar la alţii nu (şi la aceeaşi persoană unele rodesc, şi altele nu). Spunea părintele Paisie (Aghioritul): Dacă observăm în viaţa cuiva posibilitatea de a face zece crime, iar acela a făcut doar cinci, Dumnezeu va lua în consideraţie asta la judecarea lui, pentru a-l izbăvi.
De aceea are o mare importanţă să nu ne simţim superiori faţă de cel căruia îi oferim ajutorul, ci, încet, încet, să simţim că odată cu ajutorul nostru, ne „plătim" o mică parte din răspunderea personală pentru toată starea rea a societăţii, a lumii.
3. Avem nevoie de o maturitate elementară, aşa încât să nu simţim dezgust faţă de oamenii aflaţi în situaţii grele sau cu comportamente dezechilibrate. Ne înfricoşează diferenţa dintre noi şi ceilalţi, mai ales atunci când se bazează pe alegeri ale voinţei pe care noi, dintr-un motiv sau altul, nu le-am acceptat. De exemplu, un voluntar care a trăit ca om până atunci într-un mediu autoritar şi a învăţat să se înfrâneze, să se autodisciplineze, se găseşte, datorită muncii sale de voluntariat, în faţa unei tinere care trăieşte o viaţă sexuală dezordonată, va simţi probabil un dezgust, o repulsie inconştientă, frică, poate şi angoasă. Şi toate acestea îl vor face ori să se îndepărteze de lucrul său, de voluntariat, ori va dori să se comporte patern faţă de personalitatea diferită pe care o are în faţă, sau va vrea să o subjuge şi să o reorienteze. Este nevoie de multă maturitate pentru a putea evita pericolul unei astfel de abordări.
4. O problemă curentă a voluntariatului o constituie dezorganizarea şi discordia. Este greu, dar foarte necesar ca voluntarul să aibă cugetul unităţii cu ceilalţi care se implică în acţiuni de voluntariat asemănătoare celei oferite lui. Mentalitatea fariseică de tipul: Noi ne facem treaba mai bine decât alţii este o problemă spirituală şi psihologică gravă şi, de obicei, are implicaţii şi în iubirea de putere, şi în invidie, slăbiciuni larg întâlnite în universul nostru. Cu greu recunoaştem vreo autoritate deasupra noastră, cu greu ne integrăm în grup sau în echipă. Suntem foarte buni în iniţiativele individuale, dar nu putem colabora decât cu mare greutate.
5. In sfârşit, este nevoia ca oricine lucrează în mod voluntar să fie liber de idei preconcepute; rasismul nu este singura formă de idee preconcepută care ne caracterizează deseori...
Prin urmare, având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să evităm părerea greşită că toţi putem deveni voluntari în toate, că oricine poate fi voluntar în orice. Este nevoie de particularizare. Toţi avem înclinaţia de a ne interesa, de a ne preocupa de aproapele nostru, dar caracterul fiecăruia va fi cel care determină unde şi cum îşi va pune în aplicare această înclinaţie, având în vedere şi dorinţa cea bună, dar şi slăbiciunea proprie. Este o problemă de discernământ fin şi de individualizare, care nu pot fi prestabilite, dacă dorim să reuşim în intenţia noastră şi să ajungem la cel mai bun rezultat posibil. Mult mai mult avem nevoie să ne praocupe modul şi mentalitatea în care lucrăm voluntariatul, dacă vrem ca acţiunea noastră să se ridice la nivelul adevăratului etos bisericesc.
Pr. Vasilios Thermos
Despre problemele vietii crestine contemporane, Editura Sophia
Cumpara cartea "Despre problemele vietii crestine contemporane"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.