Atât din punct de vedere lingvistic, cât şi cultural, Septuaginta este una din cele mai mari realizări ale omenirii. Este cea mai veche traducere la scară mare a unui corp semitic de texte sacre într-o limbă indo-europeană. Este de asemenea prima traducere scrisa a Bibliei ebraice.
De la bun început se poate sublinia că Septuaginta n-a fost Scriptura cunoscută de Iisus şi ucenicii săi direcţi. Adoptarea Septuagintei s-a făcut treptat însoţind propovăduirea Evangheliei în afara Palestinei şi odată cu creşterea tot mai mare a elementului elin faţă de cel iudaic în Biserica apostolică.
In zona studiilor biblice moderne Septuaginta a fost folosita întotdeauna în acele cazuri în care textul ebraic oferă doar variante dificile şi obscure. Cu toate acestea, cum bine evidenţia Marguerite Harl, Septuaginta trebuie socotită o operă în ceea ce o priveşte. Pe durata procesului de receptare de către Biserica timpurie, Septuaginta a devenit o „operă autonomă, detaşată de modelul ei”. Cu alte cuvinte, Septuaginta poate fi folosită fără nici un fel de legătură cu textul masoretic. La drept vorbind, Septuaginta era adresată cititorilor de limbă greacă fără nici un habar de ebraică.
Numele Septuaginta vine din latinul septuaginta, „şaptezeci”, ca abreviere a interpretatio septuaginta virorum, „traducerea celor şaptezeci de bărbaţi”. Termenul latin a fost influenţat de grecescul hoi hebdomekonta, „şaptezeci”, folosit de scriitorii creştin din secolul II pentru a desemna traducerea greacă a Vechiului Testament. Numele grecesc găsit în manuscrisele creştine începând cu secolul IV este kata tous hebdomekonta, „după cei şaptezeci”. Sigla obişnuită pentru această traducere greacă este numeralul roman pentru şaptezeci, LXX.
Conotaţia termenului „Septuaginta” diferă de la manuscris la manuscris şi de la comunitate la comunitate. Astfel, când apare în sursele iudaice, „Septuaginta” se referă numai la Tora (Pentateuhul). începând cu Iustin Martirul, sursele creştine sugerează că „cei şaptezeci” au tradus în greacă toate cărţile Bibliei acceptate de creştini. Şi totuşi între comunităţile creştine există diferenţe de opinie privitoare la scopul termenului Septuaginta. Această situaţie se reflectă în manuscrisele (codicele) Septua- gintei din secolele IV-V care pe lângă cărţile Bibliei ebraice conţin diferite scrieri etichetate în mod variabil în cele trei ramuri principale ale creştinismului de astăzi.
Savanţii folosesc termenul „vechi grecească” pentru traducerea originală şi „Septuaginta” ca termen atotcuprinzător pentru traducerea greacă originală a Scripturii ebraice folosită atât în Palestina, dar şi pentru întreaga colecţie de scrieri sacre greceşti în forma curentă. Termenul Septuaginta se foloseşte şi pentru a desemna ediţiile critice ale traducerii greceşti enumerate mai jos.
Insuşi numele (Septuaginta) este un ecou al vechilor legende privitoare la cei şaptezeci (sau şaptezeci şi doi) de traducători care au tradus Legea ebraică (Pentateuhul) în greacă. Aceste legende se găsesc în principal în pseudoepigrafa Epistola lui Aristeas către Philocratcs (Pseado Aristeas), o lucrare iudaică elenistă.
Potrivit Epistolei lui Aristeas, Demetrius Phalereus, bibliotecarul din Alexandria al regelui Ptolemeu II, a cerut arhiereului Eleazar de la Templul din Ierusalim să trimită în Alexandria traducători pricepuţi împreună cu sulurile Torei. Aristeas, presupusul autor al epistolei, era unul din trimişii regelui la Ierusalim. Marele preot Eleazar a ales şase oameni din toate cele douăsprezece seminţii, trimiţându-i pe cei şaptezeci şi doi de traducători însoţiţi de o escortă numeroasă şi diferite daruri spre Alexandria.
Odată ajunşi aici, traducătorii au fost întâmpinaţi cu un ospăţ de mai muite zile în timpul cărora regele i-a acompaniat şi a discutat cu înţelepţii evrei chestiuni teologice şi etice. După aceea, traducătorii au fost duşi în insula Pharos, legată de Alexandria printr-un drum pietruit. Acolo înţelepţii evrei au lucrat şaptezeci şi două de zile la prima traducere grecească a Legii. Traducerea completă, citită în auzul unei adunări a evreilor din Alexandria, a fost bine primită de participanţi ca o variantă frumoasă şi fidelă.
O copie a fost pregătită pentru a fi citită de evrei în comunităţile lor. In final, preoţii şi bătrânii au rostit un blestem împotriva oricui va îndrăzni să schimbe textul traducerii.
Savanţii sunt de acord că Epistola lui Aristeas n-a fost scrisă în secolul III î.Hr., cum se presupune, ci mai degrabă spre sfârşitul secolului II Î.Hr. ca manifest de apărare atât a iudaismului, cât şi a traducerii greceşti a Legii. La acea vreme, evreii erau ameninţaţi de o elenizare masivă, care-i diviza in grupuri pro sau contra limbii greceşti şi eventual pro sau contra traducerii greceşti a propriilor Scripturi. Epistola lui Aristeas servea drept amintire a circumstanţelor concrete care au dat naştere Septuagintei. In apărarea traducerii, Epistola subliniază autoritatea celei dintâi spunând cititorilor că sulurile ebraice au fost aduse de la Templul din Ierusalim, marele preot însuşi a fost implicat în demers, iar înţelepţii, reprezentând întreaga confederaţie de seminţii israelite care trăiesc în patria mamă, au fost folosit,drept traducători. In mod remarcabil, întregul episod al apariţiei acestei traduceri e comparat cu darea Legii pe muntele Sinai.
In ciuda veşmântului legendar şi lipsei de autenticitate, Epistola lui Aristeas conţine câteva informaţii pe care ne putem baza. Epistola afirmă că Legea iudaică (Tora) a fost tradusă în greacă în Alexandria în timpul domniei regelui Ptolemeu II Filadelful (285-247 Î.Hr.). Un asemenea detaliu privind nevoia unei traduceri greceşti a Legii iudaice în diaspora în timpul perioadei eleniste e destul de convingător. Epistola afirmă de asemenea că traducerea a fost făcută de înţelepţi iudei care au venit din Ierusalim în Egipt. Cu toate acestea, limba traducerii trădează un fel de greacă vorbită în Egipt, nu în Palestina.
Potrivit epistolei, traducerea a fost realizată la cererea bibliotecarului regal care dorea să îmbogăţească biblioteca alexandrină cu o traducere grecească a Legii iudaice. Cei mai mulţi savanţi resping această explicaţie drept o trăsătură legendară. Adevăratul motiv al unei traduceri de asemenea dimensiuni e încă în dezbatere. Supoziţia comună este că a fost făcută din raţiuni practice. Cei mai mulţi evrei din Alexandria încetaseră să mai vorbească limba strămoşilor lor; de aici nevoia unei traduceri a Scripturilor lor în cea mai vorbită limbă a vremii, greaca elenistică. Acelaşi motiv e valabil pentru traducerile (targumele) aramaice făcute în Palestina. E posibil ca ambele tipuri de traduceri, greacă şi aramaică, să fi circulat mai întâi oral, fiind prilejuite de adunările liturgice.
Cu toate acestea, vor fi existat şi scopuri academice pentru traducere, pentru uzul studenţilor şi savanţilor iudei. în sprijinul acestei supoziţii vine alegerea traducătorilor de a reda literal pasajele dificile din Scripturile ebraice. Detaliul epistolei privitor la grija şi susţinerea regelui pentru o asemenea realizare cultural-religioasă pare veridic. In orice caz, Septuaginta a servit atât iudeilor din diaspora pentru viaţa lor liturgică şi duhovnicească, cât şi culturii păgâne în ansamblul permiţându-i acesteia o privire în religia iudaică prin intermediul Scripturilor traduse în greacă (cf. FA 8, 26-40). Ambele direcţii de acţiune, spre iudei şi elini, au ajutat Biserica creştină în asumarea rapidă şi răspândirea ulterioară a Scripturilor iudaice în afara Palestinei.
In fond, Septuaginta (cu articol hotărât) este un termen impropriu care sugerează o omogenitate literară de care nu poate fi vorba în această traducere. Mai degrabă decât să fie opera unui singur autor, realizata intr-o perioadă limitată de timp şi intr-un singur loc, Septuaginta se întinde pe mai mult de două secole, implicând mulţi traducători care au lucrat independent, şi nu a fost realizată integral în Alexandria. Ca fapt istoric, Legea (Pentateuhul) a fost tradusă în Alexandria cândva la jumătatea secolului III î.Hr., iar restul Scripturilor iudaice a fost tradus pe parcursul următorilor două sute de ani. Privitor la Lege (Pentateuh) se poate spune că fiecare carte a fost opera unui singur traducător sau a unei singure echipe de traducători. Celelalte cărţi, în special Profeţii mici, Isaia şi Ieremia au fost traduse de mai multe persoane sau echipe de traducători. Cât despre traducerea în sine, ea este în unele cazuri literală (de exemplu, Pentateuhul) şi în altele destul de liberă (de exemplu, Daniel, Iov).
Fragment din cartea "Vechiul Testament in traditia ortodoxa rasariteana", Editura Renasterea
Cumpara cartea "Vechiul Testament in traditia ortodoxa rasariteana"
.jpg)
-
Septuaginta - LXX
Publicat in : Editoriale -
Hexapla lui Origen
Publicat in : Editoriale -
Biblia de la Bucuresti - 1688
Publicat in : Editoriale -
Leviticul
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.