Nu putem fi si destrabalati si cu sufletul in rai. Cu sufletul in rai, atat! Pentru ca raiul incepe de aici si ne este de ajuns. Am purces sa astern aceste cuvinte citind "Viata mea in Hristos", de Sfantul Ioan de Kronstadt: "Daca ai gustat aici din belsugul tihnei lumesti, nu ai de ce sa mai astepti tihna de Dincolo". Si-mi amintesc de pilda in care un om este saltat in rai, pentru ca viata lui fusese aici un iad. Si invers, daca aici cautam doar hedonismul, dincolo va fi hadesul.

Nu putem fi trupesti, cata vreme tanjim dupa o realitate duhovniceasca. Nu ramanem impatimiti, nu desconsideram Golgota, ci ne rugam in primul rand pentru mantuire, abia apoi pentru paine si sanatate. Doamne, scapa-ne de iad: noi, crestinii, nu cunoastem frica de moarte. Nu cautam un rai terestru, ci asteptam cu nadejde Ierusalimul ceresc promis noua (iar Dumnezeu nu minte).

Nu putem trai in incompatibilitate cu marturisirea de credinta. Nu vom desconsidera postul, nu vom uita de dialogul cu Parintele ce ne-a adoptat pentru vesnicie si ne-a daruit Mostenirea cu anticipatie. Nu putem fi crestini autentici, cata vreme nu suntem plini de iubire (semnul ca suntem ucenicii Domnului Hristos). Nu vom fi duplicitari. Daca vrem sa arvunim sufletele in rai, nu suntem turnatori, nu spaguim, nu jignim, nu nedreptatim, nu barfim, nu blestemam. Nu putem petrece in betii visand la rasplata. sa nu fim ipocriti, ca sa nu smintim!

De ce toate acestea? Pentru ca harul divin lucreaza. Pentru ca nu postim de dragul postului, ci ca sa fim aproape de Dumnezeu. Pentru o credinta cat de mica rodeste. Si cat ii este de usor lui Dumnezeu "sa creeze si sa recreeze" (Sf. Ioan de Kronstadt)! Daca nu ne convine stomatologul, nu ramanem cu infectia dentara, ci cautam un specialist: oare nu Dumnezeu lucreaza si prin preoti? Insusi Dumnezeu este in lucrarea preotilor. De aceea, preotul nu poate fi si lumesc. El cauta pacea inimii. Si cati se vor mantui atunci in jurul lui? Mii (Sf. Serafim de Sarov). Nu poate fi si preot si altceva incompatibil cu vocatia sa. Dumnezeu e Mijlocitorul si Savarsitorul a toate: El lucreaza prin instrumentele Tainelor, prin vestitorii Biruintei, preotii.

Preotul rosteste cuvintele (intinde mainile), dar Dumnezeu le preface pe toate (Sf. Ioan de Kronstadt). Stiind acestea, nu vom mai dori sa continuam sarutarea lanturilor ce ne tin legati, ci vom pretui mai mult credinta ca sufletul nostru nemuritor chiar are sanse reale sa ajunga in rai. Nu putem fi si sarlatani, dar si cu sufletul in rai. Nu putem minti pe Duhul Sfant! Ce frumos zice Sf. Kronstadtului: "Mintea trebuie sa slujeasca inima; mintea conduce inima spre adevar, pace, bucurie si viata". Sa dorim ca sufletele noastre sa fie in rai, nu vile, masini si bogatii: "Sa nu iubim tihna pamantului, ci sa nu ne imputinam ravna in lucrurile duhovnicesti, pentru a nu ne lipsi de bunatatile vesnice si de pacea cereasca". Credem, Doamne, ajuta necredintei noastre; lumineaza-ne pe noi, intunecatii; daruieste iertare sufletelor noastre; milostiveste-te spre noi si ne miluieste.

Nu putem fi cu sufletul in rai daca ajutam pe cel sarac cu parere de rau: "Milostenie face numai omul care da din toata inima, cu dragoste" (Sf. Ioan de Kronstadt). Milostiv se traduce de la inima la inima (cea mai rentabila investitie). Milostenia ne testeaza sinceritatea si cordialitatea. Vrem ca sufletele noastre sa fie in rai? Sa ii purtam pe toti cu dragoste la inima. Sa dispretuim tot ceea ce este material (pentru ca sta in calea iubirii aproapelui).

Nu uitam un lucru extrem de important: "desfatarile lumesti sunt amagitoare si cuprind germenele putreziciunii" (Sf. Ioan de Kronstadt).Vom scapa de ura ucigatoare si de gandurile ticaloase. Ne vom aduce aminte de nenumaratele noastre greseli. Cum mai poate suporta Stapanul pacatele noastre, vazand ca nu incercam sa scapam de ele? Dumnezeu e gata sa ne ierte! Ii vom ierta si noi pe dusmani. Solutia paulina o gasim la Coloseni 1, 9-10: "Nu incetam sa ne rugam pentru voi si sa cerem sa va fie data din plin cunostinta vointei Lui, cu toata intelepciunea si intelegerea duhovniceasca, ca sa duceti o viata vrednica de Domnul" (sa dati rod).

Parintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu: „Odata a venit la mine o baba dintr-acelea credincioase, care m-a intrebat: «Ce sa fac, parinte, ca eu nu stiu carte si nu am invatat rugaciuni? Ma mantuiesc eu fara rugaciuni?» Si i-am zis: «Dar nu te rogi deloc?» «Ba ma rog!» «Atunci cum te rogi?» Zice: «Uite cum ma rog: cand matur prin casa, ma rog lui Dumnezeu: Doamne, curata gunoaiele din sufletul meu, cum curat eu gunoiul din casa, si sa-Ti plac Tie cum imi place mie casa curata. Cand spal rufele, zic la fel: Doamne, spala rautatile din sufletul meu, ca sa fiu si eu curata, cum e o camasa curata. Si asa zic la toate cate le fac. Oare-i bun asa?» «Asa sa traiesti toata viata!»” Asta-i rugaciunea mintii necontenita. Adica: in toate imprejurarile in care faci o treaba, sa vezi prezenta lui Dumnezeu – si sa faci treaba aceea, ca poti s-o faci. Dar, facand treaba aceasta exterioara, trebuitoare, mintea ta este legata de altceva – este legata de prezenta lui Dumnezeu, Care e peste tot. Atunci mintea nu mai este curioasa, nu mai vrea sa mai vada, pentru ca nu mai are timp. Nu mai vrea sa mai vada altceva, pentru ca ea e mereu ocupata cu lucruri sfinte si inalte, duhovnicesti si lucrurile celelalte o lasa nepasatoare.

Adevarul marturisit de catre monahii de la Vatoped: "Un canon zilnic de rugaciune este absolut necesar – fara program si fara contactul cu Dumnezeu omul se dezintegreaza. Dumnezeu a facut totul in lumea aceasta cu o precizie matematica – toata zidirea are un program. Schimbarea haotica, irationala a fiecaruia dintre noi este o dovada a decaderii noastre. Din cauza asta avem nevoie de program care sa ne impinga inainte."

Ne apropiem de Marea Bucurie. Suntem in mult dorita asteptare. Dar nu putem stagna. E nevoie de un urcus, cat de mic, dar constant. Anticipam stergerea lacrimilor. Dam slava Celui nascut in iesle! Azi am aflat ca o cunostinta s-a imbolnavit grav. Este sufletul nostru, de care ne amintim vag cate ceva disparat din copilarie. Cum se purifica, cum se desfata in paraclise tomnatice, cum zburda vesel pe pajistea raiului inocentei. Acum am incercat sa divortam de el. Sa ii negam existenta. Multi profesori atei ne-au invatat ca nu exista suflet, nici pacat, nici demoni, nici pedeapsa, nici iad. Asa ca totul e permis, zic ei! Si am trait (prea) multi ani ca si cum sufletul nu ar fi al nostru. Dar el continua sa ne astepte. Era foarte flamand dupa dialogul cu Tatal, foarte insetat de Sangele mantuitor al Fiului si foarte dezgolit fara scutul Duhului. Numai ca Domnul Dumnezeu cel Atotputernic ne-a harazit in cale mari duhovnici, care au rasucit cheia inimii si au preschimbat rautacismele in luminite. Acum constientizam marea pierdere. Dar nu e (niciodata) prea tarziu. Mesia Domnul e tot acolo, la Usa. Sta si bate. Nu a plecat, nu a renuntat, chiar daca e zgribulit: e foarte bucuros de revenirea noastra.

Sfintii (aliatii care ne elibereaza din lagar, prietenii care coboara targa pe acoperis) ne clarifica sentimentele contradictorii. Nu mai ironizam pe cei credinciosi, ci vrem sa ne integram in comunitatea lor plina de iubire. Fratii ne primesc cu bucurie. Suntem oitele ratacite, incantate ca au scapat de lupi si sunt in siguranta in staulul Tatalui. Acum o vreme radeam de conferintele crestinilor. Azi insa ne hranim sufletul, recuperand fiecare secunda. Ne bucuram de prezenta in cetatea noastra a ucenicului parintelui Arsenie Boca. Urcam o treapta catre Bethleem meditand la sfaturile parintelui Simeon Tudoran de la Alba Iulia: „Ne tot intrebam de ce nu ne asculta copiii, de ce fiica sau fiul nu mai sunt asa cum au fost copiii cand erau mai mici. Ce se intampla dupa ce ei s-au casatorit? Nu se mai inteleg, ce se intampla? Trebuie sa intram neaparat, daca vrem sa scapam de necazuri in viata noastra, sa le spuneti copiilor dumneavoastra si nepotilor dumneavoastra, trebuie sa intram imediat la cumintenie, sa ne cumintim, sa fim oameni impacati cu Dumnezeu. Societatea aceasta stie sa traiasca frumos si poti trai frumos si sa ai o temelie puternica la baza familiei, daca intr-adevar iti respecti aceasta chemare duhovniceasca”. Sa ne traiti, harismatic parinte! Suntem contemporani cu Nasterea Mantuitorului? La aceasta actuala interogatie ne-a raspuns (urcandu-ne inca o treapta spre Bethleem) eruditul parinte profesor Stelian Tofana, in cadrul Dialogurilor TVR Cluj. Dincolo de orbirea provocata de lipsa de rugaciune, redescoperim un mare adevar: Hristos se naste pentru noi, redefiniti-va prioritatile!

Un mesaj din ieslea umila: "In lumea asta de noroi, Hristos e totul pentru noi." Nu banul, nu puterea lumeasca, nu faima, ci doar Divinul Prunc! Suntem optimisti: "Azi am fost la un concert de colinde al grupului Iza. Cat timp o sa mai auzim astfel de muzica, nu-i totul pierdut" (Iulian Capsali). Mesageri adevarati ai heruvimilor bethleemici, ne-au transpus intr-o atmosfera paradisiaca. O deosebita bucurie, Adriana Dumitru: "Ma gandesc ca sunteti de acord ca doar in limba romana si intr-un colind poti auzi astfel de versuri. Ce minune!" Atentie, sa nu cadem de sus: "Biruinta nu-i obligatorie; obligatorie e lupta" (N. Steinhardt). Emotionant: "Unde este Dumnezeu, mama? Unde este Dumnezeu, tata? Nu vedeti ca innebunim fara El? Nu vedeti ca banii pe care ni-i dati sunt bani de inmormantare a sufletelor noastre?" (Marius Iordachioaia)
"Doamne, indrepteaza-ne, precum o mama duioasa isi indrepteaza copiii sai mici.

Da fiecarui suflet sa cunoasca bucuria mantuirii Tale si puterea ajutorului Tau.

Da usurare sufletelor chinuite ale poporului Tau si pe noi, pe toti, ne invata prin Duhul Sfant, sa Te cunoastem pe Tine.

Se chinuieste sufletul omenesc pe pamant, Doamne, si nu poate sa se intareasca cu mintea intru Tine, pentru ca nu Te cunoaste pe Tine, nici bunatatea Ta.

Mintea noastra este intunecata de grijile lumesti si nu putem pricepe bunatatea dragostei Tale. Tu ne lumineaza. Milostivirii Tale toate ii sunt cu putinta.

Tu ai spus in Sfanta Evanghelie, ca mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si vor invia. Asa fa acum: ca sufletele noastre moarte sa auda glasul Tau si sa invie, intru bucurie." (Rugaciunea Sf. Siluan pentru lume)

Craciunilor sfintilor in inchisorile comuniste: "Dimineata, cum suna desteptarea, trebuia sa sarim prin pantaloni direct in bocanci. Cred ca aveam cel mult 10 secunde pentru aceasta.

Dupa care, inainte ca plantonul sa ne poata lovi, sa fim cu mana pe carpa (pe care noi o lasam de cu seara la indemana) si incepeam frecatul mozaicului in cerc, unul dupa altul, toti cei izolati.

Frecatul se facea in genunchi, iar in mod ritmic cu o mana frecam mozaicul, iar cu cealalta facuta pumn trebuia sa lovim pe cel din fata noastra. Asa asteptam venirea terciului de dimineata.

La sosirea hardaului cu terci trebuia sa intram cu totii pe burta sub paturile care erau si asa destul de joase. Pozitia era de intins pe burta cu mainile la spate si cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub barbie terciul fierbinte. La un semn trebuia sa ne bagam fata in terciul care ne ardea si sa sorbim din gamela.

N-aveam voie sa ne servim de maini, care trebuia sa ramana la spate. Pozitia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar si foamea trebuia satisfacuta, sorbind din gamela.

La un alt semnal trebuia sa terminam. La intrebarea: A fost bun terciul ? Trebuia sa raspundem: Groh. ca porcii. Eram considerati porci pentru ca nu dadeam dovada de atasament fata de reeducare.

Nu aveam voie sa vorbim intre noi, pentru ca porcii nu vorbesc.

Mancarea era asteptata sub imperiul foamei, dar si cu groaza manierei in care trebuia s-o servim.

Trebuia tot timpul sa notam pe coaja de sapun lucruri pe care nu le spusesem.

Spusesem ca facusem si poezii legionare, ca compusesem si poemul “Rapsodia Maramuresului”.

Groaznic era momentul in care nu mai aveai ce spune si trebuia sa inventezi, intrucat ei tot nu te credeau ca ai spus totul.

Sub aceasta teroare unii au debitat inimaginabile aberatii doar ca sa poata scapa de suplicii.

Se injosisera pana a declara despre relatii incestuoase in familie, despre aberatii sexuale zoofile. Tot ceea ce putea fi mai obscen, mai groaznic si mai putin dicibil, considerand ca doar-doar vor fi crezuti.

Multumesc lui Dumnezeu ca pe mine m-a ferit de asemenea nenorociri.

Trebuia sa ajungi ca tie insuti sa-ti fie scarba de tine. Cate unul era -in sfarsit- crezut si trecut in cealalta parte, unde trebuia sa faca proba violentei asupra noastra a celorlalti.

Nu mai retin numele sefilor de comitete care se perindasera prin camere si care au aplicat metode de teroare.

Intr-o zi -tin minte- cum am fost pus sa stau intr-un picior cu mainile-n sus, iar dupa o perioada de timp au pus pe mine haine, paturi (cei reeducati aveau paturi). Au ingramadit pe mine un munte de lucruri, iar dupa ce transpiratia incepuse sa curga garla pe mine, m-au obligat sa beau doua gamele cu apa rece. Era evident ca voiau sa-mi provoace pneumonie. Dumnezeu, insa, a vrut altfel… " (Aurel Visovan - Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?)

Greu sa mai postezi alta idee dupa asa ceva. Incerc: Mama ma invata sa fiu bun ca vioreaua, care, calcata in picioare, raspandeste de sub piatra, mirosul ei. Doar ruga: "De tine se bucura, ceea ce esti plina de dar, toata faptura, soborul ingeresc si neamul omenesc, ceea ce esti biserica sfintita si rai cuvantator, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a intrupat si prunc S-a facut, Cel ce este mai inainte de veci. Ca bratul tau, scaun l-a facut, si pantecele tau, mai desfatat decat cerurile l-a lucrat. De tine se bucura, ceea ce esti plina de har, toata faptura, marire tie!"

Trebuie sa recunoastem ca nu postim cu adevarat. Chiar daca ne straduim sa postim de bucate, postul de pacate nu il cunoastem. Dar nu renuntam, ci ne rugam Maicii Sfinte sa ne calauzeasca. Multi taiem porcul in aceste zile si mai gustam din "porcarii". Ne inecam acum la mal, la final de post. Nu avem destula vointa sa ne abtinem. La prima ispita serioasa, cedam usor. Daca am adauga rugaciunilor zilnice si Acatistul Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos, cu siguranta am fi mai intariti. "Nu va temeti de post, ci iubiti-l", de indeamna peste veacuri Sfantul Ioan Gura de Aur, un practicant al postului si al rugaciunii. Si de ce ne-am teme de post?! Mai degraba sa ne trezim din colcaiala, sa postim si sa fim cu mult mai buni, pentru a nadajdui la dobandirea Imparatiei vesniciei iubirii. Am auzit azi pe unii zicand ca postul e doar "meseria calugarilor". Gresit! Gasim scuze pentru orice: pentru chefuri, pentru lipsa de la biserica (ba e ger, ba e canicula, ba e oboseala), pentru dezmat, uitand de Parintele ceresc si de indeplinirea sfaturilor Lui. Pai daca si Moise si Ilie, chiar Ioan Botezatorul si Domnul Hristos au postit, noi nu avem nevoie de post? "Daca ne tinem departe de mancaruri, sa ne tinem departe si de pacat" ne zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Pierdem folosul postului daca "nu mancam carne, dar mancam sufletele celor saraci, nu ne imbatam cu vin, dar ne imbatam cu pofte trupesti si daca tinem post ziua, dar noaptea privim lucruri rusinoase". Sfantul antiohian parca azi dimineata a scris aceste randuri, atat sunt de actuale! Vom avea mult folos de pe urma postului doar daca il vom uni cu rugaciunea, cu iertarea si cu lupta duhovniceasca.

Pregatiri sfinte, colindele copiilor, cuvintele duhovnicilor: decembrie binecuvantat. Despre necazurile vietii va vorbi azi la Cluj un ucenic al parintelui Arsenie Boca, iar despre Nasterea lui Mesia va dialoga cu noi eruditul parinte profesor Stelian Tofana. Colindele ne vestesc dialogul de iubire dintre Dumnezeu si noi, ne amintea ieri IPS Andrei la finalul unui concert de colinde. Si sa nu uitam sa Il chemam si pe Domnul Hristos sa binecuvinteze masa noastra de Craciun: fara slujba de la biserica, sarbatoarea este egala cu zero, intarea blandul mitropolit. Sambata si duminica vor colinda copiii parohiei noastre la cele doua biserici: anticipare a bucuriei Bethleemului. In scoli rasuna colindele, in birourile contabililor, avocatilor, notarilor aceleasi colinde ne inveselesc: imi doream asta acum 25 de ani si mi se parea imposibil (dar iata ca nimic nu e cu neputinta la Dumnezeu). Colinda sfintilor inchisorilor este transmisa noua ca un tezaur: azi avem de implinit colinda sarmanilor. Si ce bucuros sunt pentru numarul foarte mare de tineri care vin la biserica si se si spovedesc, au o cumintenie crestina de nepretuit si sunt ei insisi o colinda intr-o lume atee, rece si bancarizata! In cazul unor noi prigoane, ar fi nevoie de sute de Siberii ca sa incapa numarul marturisitorilor ce nu se vor lepada de colinda mesianica pentru o idolotita stricata!

Cum ne pregatim pentru spovedanie acum, inainte de Craciun? Ne lasam de rautati, macar in aceasta perioada liturgica deosebita? Ne pregatim prin linistire, prin mai multa rugaciune, mai multe lacrimi in fata icoanei Maicii Domnului si mai putine rasete de altii. Spovedindu-ne sincer, de Craciun vom avea musafiri din alta Cetate, colindatori din Cer, magi ai bucuriei in casa noastra umila. Fara curatenia pocaintei, nu vom fi vizitati decat de tulburatori, vicleni si amagitori, care ne vor tranforma in soldati irodieni ucigatori de 14000 de prunci. Azi ne vom spovedi, constienti ca la radacina oricarui rau sta atentia bolnavicioasa acordata propriei persoane (Sf. Ioan de Kronstadt). Adica, dorinta (pagana) de a ne menaja. Din acest egoism excesiv se trag celelalte bube ale noastre: raceala, cruzimea, indiferenta, lenea si duplicitatea. Iesiti de la batranii harismatici care ne sfatuiesc si ne dau epitimia, nu ne vom mai cauta in coarne. Ne vom lupta sa rastignim omul vechi din noi. Vom rabda cu ingaduinta si vom deveni cu adevarat urmatori ai Domnului Hristos. Sfantul Kronstadtului ne sopteste ferm: adevarata intelepciune consta in a duce o viata cumpatata (extremele sunt nocive!) Cu musafirii din alta Cetate prezenti, nu ne vom mai lipi de pamant. Viclean-mincinosul diavol va incerca sa ne zdruncine increderea in Sfanta Euharistie. sfantul Ioan de Kronstadt are raspunsul: Tie si mie Euharistia pare cu neputinta, dar nu si pentru Dumnezeu. Spovedania de azi nu este un scop in sine. Telul este apropierea noastra de Dumnezeu. Dar nu o apropiere fortata. Ne vom bucura in Domnul, stiind ca avem cetate in ceruri, unde cei plecati Dincolo prea devreme au mers sa ne gateasca loc. Nu ne vom ingrijora de nimic, caci Domnul este aproape: un imbold la o viata plina de zel in slujba lui Dumnezeu. Musafirii din alta Cetate au un colind pentru noi: dragostea lui Dumnezeu pentru noi este o realitate, un fapt, un adevar. Bine ati venit, Oaspeti dragi, nu plecati de la noi!

Sarbatoare duhovniceasca deosebita la manastirea din parohia noastra, de praznicul Sfantului Ierarh Dosoftei al Moldovei. Si pentru ca perfectiunea este un atribut strict divin, am uitat la cadirea mica de la Apostol anumite detalii. Parintele Lucian ne-a vorbit foarte frumos despre duhovnicie si institutionalizare, despre religie si religionizare, despre pr. Gabriel Bunge si Christos Yannaras: o incantare! Parintele Marcel a vorbit exceptional despre motivele canonizarii monahului Simion (Stefan cel Mare si Sfant), iar Prea Cuviosul Parinte duhovnic Visarion ne-a pus la inima pilda preotului casatorit Nicolae Planas, totul intr-o atmosfera duhovniceasca aparte, ingrijita de Maica stareta Teodora stavrofora si de ceilalti preoti participanti (Daniel, Cristian, Vasile). Bine ne este noua in acest loc de rugaciune, colibele (chiliile) sunt facute! Toate acestea, dupa superbele seri duhovnicesti alaturi de parintii Claudiu, Sebastian si Serban si in asteptarea parintelui Iosif de duminica. Am vorbit si despre sfantul zilei, apoi despre parintele Arsenie Boca. La final, nu putea fi decat. colinda!

Martirii din Biserica primara nu se fereau de chinuri cumplite si de moarte: nu doreau sa apostazieze, nu se puteau lipsi de dragostea Domnului Hristos. Multi dintre cei care au suferit moarte muceniceasca erau parinti: si-au incredintat copiii lui Dumnezeu. Sunt convins ca fiii acestor martiri au fost ocrotiti de catre Dumnezeu: au ajuns buni crestini, sfinti, chiar martiri, la randul lor. Nu au fost orfani, nici o secunda: in familia lor, legatura cu sfintenia era atat de directa, incat sentimentul ca viata lor apartine lui Dumnezeu le hranea inima. Si le era suficient. Copiii martirilor nu doreau terenuri si case in exces: cautau Imparatia Tatalui lor si toate celelalte se adaugau lor. De fiecare data cand citesc vieti de sfinti, ma minunez de chinurile pe care le-au suferit martirii, de credinta lor atat de puternica, incat minunile abundau. Si cat de multi prunci au fost sfasiati de lei in arenele romane, doar pentru ca trecusera prin apa curatitoare a Tainei Botezului! Dar si cat de multi prunci erau ingeri in trup! Adoptia divina era traita: gratierea era acordata! Copiii primilor crestini nu ascultau muzica pagana, ci vorbeau cu ingerii in catacombele pline de sfinte moaste. Nu se plictiseau la Liturghie, pentru ca Sfanta Jertfa era savarsita pe antimis viu, pe sfintele moaste ale parintilor lor. Nu aveau garderobe luxoase, ci preferau simplitatea si caritatea. Erau dati de mancare leilor in Collosseum, iar multimile pagane jubilau frenetic, insetate de sange: cata lipsa de compasiune si de dragoste!!! De ce erau incantati spectatorii romani de aceste scene? De ce se bucura paganii de azi de orice atac adresat Trupului lui Hristos? Noi, cei de azi, nu suntem copii de sfinti, ci fii de comunisti. Nu suntem fii ai sfintilor inchisorilor, ci nepoti ai gardienilor de atunci. Ne vom invata parintii credinta, fara sa ii reeeducam miseleste dupa satanicul model pitestean. Suntem in arena: se da drumul leilor!

Marius Matei

.

• Tihna noastra este o tihna mincinoasa
  Publicat in : Credinta