Simone Weil s-a nascut pe 3 februarie 1909, la Paris, intr-o familie de intelectuali evrei nepracticanti. A avut un singur frate, matematicianul André Weil, care reusea la varsta de 12 ani sa rezolve probleme care erau studiate indelung de doctoranzi. Traind in apropierea fratelui, Simone Weil era atat de nemultumita statutul ei intelectual, incat la varsta de 14 ani doreste sa moara, din cauza mediocritatii facultatilor naturale, desi la varsta de 12 ani cunostea aproape perfect limba greaca veche.

Pentru ca se considera bolsevica, adepta a socialismului, a fost poreclita de catre profesorul ei de filosofie „Fecioara rosie“. Nu a fost comunista, imbratisase socialismul din dorinta de a crea conditii egale de supravietuire pentru toti oamenii.

La varsta de 30 de ani incepe sa paraseasca ideiile socialiste din cauza abuzurilor impotriva clasei aristocrate. Simone Weil nu dorea ca bunastarea universala sa fie impusa cu pretul vietii bogatilor. Din acel moment, miscarea socialista a reprezentat o adevarata oroare pentru ea.
Dupa obtinerea bacalaureatului, in 1928 va deveni studenta a prestigioasei Scoli Normale Superioare, fiind prima clasata in urma examenului de admitere. In anul 1931 primestei diploma de Agregat, o diploma mai putin accesibila femeilor in domeniul filosofiei.

Ajune profesoara la un liceu, insa se desparte de catedra in 1933, cand in Franta are loc o greva generala - proteste impotriva concedierilor masive si a scaderii puternice a salariilor. Simone Weil alege sa fie asemenea celor care devenisera saraci. Si-a luat un concediu medical pe un an de zile de la liceul la care preda, incercand in aceasta perioada sa fie o simpla muncitoare in uzinele Renault.

Peste doi se va alatura frontului republican din Razboiul Civil Spaniol, din dorinta de a fi alaturi de cei exclusi, de cei aflati in nevoi. In acest sens, iata ce marturisea unui prieten: „Ori de cate ori ma gandesc la crucificarea lui Hristos, savasesc pacatul invidiei“.

Desi credea in Dumnezeu, marturiseste ca in tinerete nu a fost preocupata de cautarea lui Dumnezeu pentru ca avea convingerea ca in aceasta lume lipsesc multe informatii despre El si din acest motiv s-a temut sa nu trateze cu superficialitate dumnezeirea Sa.

Prima revelatie o are intr-o manastire din Assisi: „Ceva mai puternic decat mine m-a silit, pentru prima oara in viata, sa ingenunchez.“ Mai tarziu, din cauza durerilor de cap si datorita bucuriei participarii la slujbele din Saptamana Mare in manastirea benedictina din Solesmes, avea sa inteleaga in profunzime posibilitatea interiorizarii iubirii divine prin suferinta: „Patimile lui Hristos au patruns in fiinta mea o data pentru totdeauna.“ Prin Hristos reuseste sa traiasca suferinta. Adtfel, ajunge sa afirme:"crestinismul nu ofera un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, ci pune la indemana miraculosul mijloc de a o indura".

Simone Weil a fost diagnosticata cu tuberculoza la 34 de ani. Din cauza alimentatiei, manca foarte putin, invocand motivul ca nu se poate hrani mai mult decat un prizonier in lagarele naziste, organismul ii slabeste si trece la cele vesnice in august 1943, in sanatoriul de la Ashford.

A dorit neincetat sa fie una cu cei in suferinta. „A-ti transporta fiinta intr-un sarac inseamna a-i asuma pentru o clipa nenorocirea, a lua voluntar asupra ta ceva a carui esenta consta exact in a fi impus prin constrangere, impotriva vointei. E deci o imposibilitate. Numai Hristos a facut-o. Numai Hristos o poate face si oamenii carora Hristos le umple intreg sufletul. Acestia, transportandu-si fiinta proprie in nenorocitul pe care il ajuta, pun in el de fapt nu fiinta lor proprie, pentru ca nu mai au una, ci pe Hristos Insusi“ (Iubirea lui Dumnezeu si nenorocirea, 105)

Simone Weil a marcat puternic, prin opera si viata ei, intelectualitatea franceza de dupa al doilea razboi mondial. André Gide a numit-o o sfanta a exclusilor si marginalizatilor, iar alti mari scriitori, ca T.S. Eliot, Albert Camus sau Simone de Beauvoir, au declarat-o una dintre cele mai mari ganditoare ale secolului.

Pentru Simone Weil, iubirea dumnezeiasca este singura deplina cu adevarat. Iubirea oamenilor intre ei trebuie sa fie desavarsita de catre Dumnezeu. Iar la iubirea dumnezeiasca poate ajunge orice om, ea nu este rezervata doar existentelor exceptionale: „Dupa luni de tenebre interioare, am avut deodata si pentru totdeauna certitudinea ca orice fiinta umana, chiar daca proprietatile ei naturale sunt aproape nule, patrunde in acest regat al adevarului rezervat geniilor; e de ajuns sa doreasca adevarul si sa faca un efort neincetat de atentie pentru a-l atinge.“

Un ascet contemporan spune: „Dumnezeu se daruieste oamenilor pe masura insetarii lor dupa El. Celor care nu pot sa bea mai mult, le da doar o picatura. Dar ar dori sa le daruiasca mari intregi, pentru ca, la randul lor, crestinii sa potoleasca setea lumii“. Simone Weil a gasit o imagine impresionanta pentru unica insetare: „Cheama-L, pur si simplu, pe Duhul Sfant; o chemare, un strigat. Ca atunci cand suntem la limita insetarii, cand suntem bolnavi de sete si nu ne mai reprezentam actul de-a bea raportandu-ne la noi insine sau la a bea ca act in general, ci ne reprezentam numai apa, numai apa ca atare. Dar aceasta imagine a apei este ca un strigat din toata fiinta“.

Iulian Predescu

.