Părintele Sofronie Saharov spunea că Dumnezeu este Smerenie, iar smerenia înseamnă „micșorarea” lui Dumnezeu și dragostea Lui.
Una este „smerenia ascetică” și alta este „smerenia lui Hristos”. Smerenia ascetică presupune luptă și are înlăuntru „elementul tulburării”, în timp ce smerenia lui Hristos este o „stare firească”, care nu are nici o tulburare, fiind leagată doar de micșorare, de chenoză.
Fără smerenie, nimeni nu se poate mântui. Smerenia, împreună cu întristarea pentru păcatele săvârșite, ține locul la toată fapta bună trupească și sufletească.
Am făcut metanii, am privegheat, am păzit fecioria, am făcut milostenie, am postit, și nu m-am mântuit (Sfântul Isaac Sirul).
Smeritu-m-am, și atunci Dumnezeu a mântuit sufletul meu, după cuvântul lui David: „Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea, mântuit-ai din nevoi sufletul meu” (Psalmi 30, 7).
Smerenia este „moartea păcatelor și viața virtuților”, pe când mândria este „moartea virtuților și viața păcatelor” (Sfântul Ioan Hrisostom).
De aceea, cel ce vrea să sporească în virtute, trebuie să sporească în smerenie (Sfântul Vasile cel Mare).
Părintele Rafail Noica considera că smerenia este mai mare decât studiul Sfinților Părinți, deoarece „mândria împiedică dragostea”.
Să știți că Hristos Se dăruiește mai „cu plăcere” unei inimi înfrânte și smerite, decât unei inimi care postește și se roagă, dar care își cere apoi „dreptul” pentru ceea ce consideră a fi merite ascetice personale (Părintele Arsenie Papacioc).
Într-adevăr, nu pentru ostenelile noastre se arată Dumnezeu sufletului, ci pentru simplitate și smerenie (Sfântul Ioan Scărarul).
Smerenia este temelia mântuirii, urmată de milostenie. Cu aceste două virtuți se mântuiesc cel mai ușor atât mirenii, cât și călugării (Părintele Ilie Cleopa).
Smerenia este singura Cale spre izbăvirea de relele din această lume, „puterea” care poate elibera orice suflet și orice popor din sclavia patimilor și a dictaturii politice și sociale.
Pentru că smerenia adevărată deschide inima iubirii: smerenia ne duce până la Dumnezeu, iar iubirea „gustă” din Dumnezeu.
Dacă vreți să biruim în această viață, atunci să ne smerim asemenea lui Hristos și să nu judecăm pe nimeni! În felul acesta vom fi cu adevărat liberi, pentru că în sufletul celui smerit prisosește harul lui Dumnezeu (Părintele Arsenie Papacioc).
Cine se smerește înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, acela poate păstra harul pe care l-a primit (Sfântul Antonie cel Mare).
Însuși Mântuitorul Iisus S-a smerit, și astfel a biruit pentru noi păcatul și moartea, lăsându-l pe diavol cu „gura căscată”.
Iar noi nu vrem să ne smerim, ci mereu ne înălțăm și ne înfumurăm (Sfântul Macarie cel Mare). Oare atitudinea noastră nu ne aduce aminte de vorbele Sfinților Părinți, care spuneau că în vremurile din urmă, datorită mândriei și răutății, oamenii se vor asemăna dracilor?
Smerenia este cea mai „grozavă armă de apărare împotriva duhurilor rele” (Părintele Arsenie Papacioc) și împotriva oamenilor care fac voia lor.
Prin vorbirea de rău a aproapelui, ajungem să ne asemănăm cel mai mult cu vrăjmașii noștri nevăzuți: „Sunt convins că iadul e umplut mai mult de cei care vorbesc de rău. Şi dacă vorbesc, se scuză: <<Ce, numai eu vorbesc?>>. Vorbirea de rău este o crimă de care nici nu se poate pocăi, pentru că nu o recunoaşte în totalitatea ei. A vorbi de rău înseamnă a nu-i suferi pe toţi cu drag. Şi nu-i poţi suferi dacă nu eşti smerit” (Părintele Arsenie Papacioc).
Cel care vrea să dobândească adevărata smerenie, trebuie să rabde bărbătește ocările aduse de alții (Avva Serapion), precum și „învinuirile mincinoase” (Sfântul Isaac Sirul).
„Drumul smereniei” înseamnă înfrânare şi rugăciune (Avva Tithoe), dar nu e suficient să ai gândul la Dumnezeu, ci important este să te vezi mai prejos de toată făptura.
Acest lucru este mare cu adevărat, el fiind cel ce călăuzeşte spre smerenie şi osteneala trupească (Avva Sisoe).
Omul care urmăreşte neîncetat să fie nebăgat în seamă, acela împlineşte toată Scriptura (Avva Pistos). În felul acesta, smerita cugetare devine o rugăciune neîntreruptă (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Însă, smerita cugetare nu o are cel care se „ticăloșește pe sine”, ci acela care, fiind mustrat de altul, nu-și micșorează dragostea față de el (Sfântul Ioan Hrisostom).
Asta înseamnă că omul smerit nu poate să osândească pe alt om, chiar dacă l-ar vedea închinându-se la idoli (Avva Longhin).
Un om smerit nu se vede niciodată smerit, pentru că altfel n-ar mai fi smerit, ci se vede pe sine sub toată făptura.
El este „plin la măsura lui”, și este atât de satisfăcut, încât nu-şi mai bate capul cu faptul că altcineva ar fi mai fericit decât el (Părintele Arsenie Papacioc).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Mantuirea si aspectele ei
Publicat in : Dogma -
Mantuirea obiectiva privita interconfesional
Publicat in : Dogma -
Mantuirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Biserica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.