Smerenia este o virtute de esenţă exclusiv creştină pentru că izvorăşte din harul divin şi din cunoaşterea adevărului despre sine. Ea constituie temelia tuturor virtuţilor, a cărei valoare a fost descoperită prin revelaţie supranaturală, potrivit cuvântului Mântuitorului Iisus Hristos: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).
Smerenia nu face parte din categoria virtuţilor obişnuite, ci este o aşezare fundamentală a omului care se vede în prezenţa lui Dumnezeu, Îi recunoaşte atotputernicia, se uimeşte în faţa măreţiei Lui, apoi îşi vede micimea şi nemernicia sa şi recunoaşte smerit că tot ceea ce are, şi însăşi existenţa lui, este un dar al negrăitei iubiri şi milostiviri dumnezeieşti” (Părintele Arsenie Papacioc, „Scrisori către fiii mei duhovniceşti”, Mănăstirea Dervent, Constanţa, 2000, p. 173).
Dacă credinciosul nu se străduieşte să-l cunoască pe „omul cel vechi”, adică să-şi vadă păcatele lui, şi astfel să-şi umilească firea, smerenia nu poate să-i devină „stare”, pentru că harul lui Dumnezeu nu rămână cu el.
Atunci când îl simţim cu inima, pe aproapele nostru, mai presus de toate, atunci darul dumnezeiesc al smereniei este aproape de noi. Ca fapt duhovnicesc în sine, smerenia adevărată ascunde nu doar toate celelalte virtuţi, ci şi pe ea însăşi.
Deoarece nu mai are voinţă proprie şi egoism, omul smerit primeşte iluminarea dumnezeiască. Şi astfel ascultând cu smerenie sfaturile, el devine mai apoi şi „filozof”. „Omul smerit este de obicei şi foarte învăţat, în timp ce cel egoist nu are cunoştinţe, deoarece nu se smereşte ca să întrebe” (Atanasie Rakovalis, „Părintele Paisie mi-a spus...”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 37).
Sf. Paisie Aghioritul numea iubirea şi smerenia o „pereche sfântă”. Ele sunt cele două aripi, cu ajutorul cărora creştinul poate să zboare spre rai. „Una înalţă şi cealaltă îi ţine pe cei care s-au înălţat şi nu-i lasă niciodată să cadă. Aşa cum pământul pe care călcăm n-are frică să cadă, la fel şi omul smerit” (Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 163).
Smerenia înseamnă înţelepciune, iar cel smerit are întotdeauna şi dragoste, întrucât aceste două virtuţi sunt surori. Cel mai uşor mod ca să ne mântuim este dragostea şi smerenia. De aceea se cuvine să începem cu dragostea şi smerenia, şi apoi vom înainta şi cu celelalte.
Smerenia deschide poarta cerului şi tainele lui Dumnezeu se descoperă celor smeriţi. Fără smerenie, fără nevoinţă, cuvântul lui Dumnezeu rămâne de netâlcuit.
Rugăciunea celui smerit Îl înduplecă pe Dumnezeu. Astfel pentru a rămâne mereu drepţi trebuie să îngenunchiem (Ibidem, p. 165).
Dacă omul se smereşte, se poate ca într-un minut să fie scăldat de harul dumnezeiesc, să devină înger şi să se afle în Rai. Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte numai în omul smerit şi blând. Doar acolo se odihneşte Duhul Sfânt. Dumnezeu vrea să avem puţină smerenie, ca să ne înrudim cu El, iar apoi toate darurile Sale vin cu îmbelşugare unul după altul. Aceasta este lege duhovnicească, aşa cum spune Sfânta Scriptura: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iac. 4, 6; I Pt. 5, 5).
Cel care se pleacă cu smerenie şi primeşte loviturile celorlalţi se înfrumuseţează duhovniceşte ca un înger şi astfel poate să intre pe poarta cea strâmtă a Raiului. Nimeni nu urcă în Cer prin urcuşul lumesc, ci prin coborâşul duhovnicesc (Sf. Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, pp. 167-168).
De aceea, sporirea duhovnicească există acolo unde este şi multă smerenie, în timp ce orice strădanie de-a noastră, atunci când nu este însoţită de smerenie, este străină de voia dumnezeiască.
Părintele Paisie Aghioritul spunea că studiul cărţilor patristice şi cercetarea de sine, împreună cu cugetarea la păcătoşenia şi la nemulţumirile noastre, precum şi la multele binefaceri ale lui Dumnezeu, aduce în suflet smerenia, ne face să simțim nevoia de rugăciune şi de mila lui Dumnezeu.
Smerenia adevărată însă este cea a inimii, nu doar a minţii. Atunci când te smereşte celălalt iar tu primeşti, aceasta este smerenia adevărată. Ea se arată în faptă şi nu în cuvinte. Omul smerit este evlavios şi tăcut, dar şi cel mai puternic din lume, întrucât biruieşte orice greutate prin conştiinţa sa neîmpovărată de nici un păcat.
„Cel smerit are toate aromele duhovniceşti: simplitate, blândeţe, dragoste fără margini, bunătate, nerăutate, jertfă, ascultare şi celelalte. El are toată bogăţia duhovnicească tocmai pentru că are sărăcia duhovnicească” (Ibidem, p. 166).
Primul vlăstar al smereniei este simplitatea. „Iar când în om există simplitate, există şi dragoste, jertfă, bunătate, mărinimie, evlavie. Omul simplu are curăţie sufletească şi o încredere neiscoditoare în Dumnezeu. Simplitatea a fost starea lui Adam dinainte de cădere, când le vedea pe toate curate, deoarece era îmbrăcat în Harul lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 267).
Smerenia este virtutea care are puterea să destrame toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ, ea fiind „cea mai mare armă împotriva diavolului”, pentru că multa smerenie atrage harul dumnezeiesc. „Când avem smerenie, putem pricepe cursele diavolului, deoarece prin smerenie omul se luminează şi se înrudeşte cu Dumnezeu.
Smerenia este aceea care îl secătuieşte pe diavol” (Sf. Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 52).
Așa cum afirmă Părintele Rafail Noica, smerenia este „poarta” prin care iubirea intră în inimile noastre. „Cele mai preţuite de sfinţii istoriei sunt virtuţi ca smerenia, de pildă, care este poarta deschisă dragostei, dragostea fiind cuvântul la care se reduc toate poruncile dumnezeieşti” (Părintele Rafail Noica, „Cultura Duhului”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 111).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Mandria cea fara de minte
Publicat in : Credinta -
Mandria
Publicat in : Pilda zilei
-
Smerenia si mandria
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.