Intre timp viaţa mea la mănăstire îşi urma cursul obişnuit. Nu cutez să nu înfăţişez aici o altă dezvăluire pe care am primit-o de Sus, pentru că ar putea fi de folos şi altora ca mine. Căci scopul acestor însemnări nu este, desigur, să vorbesc despre mine. La ce mi-ar trebui o astfel de biografie ? Şi, chiar de-ar citi-o careva într-o zi, nici n-o să mai ştie acela cine sunt eu. Şi apoi, nici n-am să mai fiu pe lumea aceasta. Singurul meu scop, când scriu, e să fie spre folos şi altor călugăriţe, căci toate suferim de aceleaşi dureri, de aceleaşi neajunsuri. Domnul m-a întărit cu dezvăluiri de Sus: pe mine, dintre toţi cea mai nevrednică, cea mai delăsătoare. Dar aşa lucrează adesea Pronia Lui: „Scoate cele de cinste din cele nevrednice, şi unde păcatul a prisosit, îşi revarsă harul."
In Mănăstirea Tihvin, a Intrării în Biserică, era următorul obicei: înainte de Sfânta împărtăşanie toate călugăriţele juruite Schimei Mari, precum şi stareţa, se spovedeau unui ieromonah de la Mănăstirea Mare din Tihvin, care era îndrumătorul lor duhovnicesc şi care venea anume pentru aceasta. Toate celelalte călugăriţe, precum şi rasoforele, surorile şi începătoarele aveam drept duhovnic pe vreunul dintre preoţii aşa-numiţi „albi" (necălugăriţi) de pe lângă mănăstire. La Mănăstirea Zverin din Novgorod venea un ieromonah de la Mănăstirea Iuriev şi la el se spovedeau toate maicile fără deosebire - dar venea numai în post. Dacă cineva ar fi avut nevoie sau ar fi dorit să se spovedească şi să se împărtăşească pe când nu era vremea postului, trebuia să meargă la unul dintre preoţii „albi" ai mănăstirii. Multor maici, printre care şi mie, le venea greu lucrul acesta. E limpede că un astfel de preot nu poate fi bun îndrumător şi sfătuitor în viaţa unei călugăriţe, în privinţe care, dat fiind experienţa şi înclinaţiile lui, îi sunt străine. E bine ştiut faptul că sunt unii preoţi care nu numai că nu înţeleg viaţa monahicească, ci o dispreţuiesc făţiş şi chiar o iau în derâdere. Ne venea greu să ne deschidem sufletele în faţa lor, şi încă şi mai greu să le împărtăşim nedumeririle noastre legate de viaţa duhovnicească, cerându-le vreun sfat. De pildă, canonul rugăciunilor de seară este obligatoriu pentru călugăriţe; dacă nu ţi-l faci, îţi stă pe suflet. Dar când îi spui asta unui preot „alb" la spovedanie, nu numai că nu te foloseşti cu nimic, ci dimpotrivă, te păgubeşti şi te alegi cu îndemnuri la trândăvie. Odată, ascultându-mi o astfel de spovedanie, un preot mi-a spus:
- Noaptea e făcută ca să te odihneşti; omul trebuie să doarmă bine. Nu-i nici un păcat în asta.
In loc de sfat ziditor, auzeam multe comentarii din acestea, unele chiar zeflemitoare. Ispita era mare şi ne punea în încurcătură. Ce să facem? La cine să ne ducem? Eu am născocit o stratagemă: să merg să mă spovedesc „de formă" la un preot de mir, fără să-i spun tot ce se petrece în sufletul meu şi fără să-i cer vreo povaţă; ci să aştept, spre â-mi dezvălui tot sufletul, prilejul să mă spovedesc unui ieromonah. Uneori aveam de aşteptat mult un astfel de prilej, căci se întâmpla ca dintr-o pricină sau alta să nu mă pot spovedi în postul scurt al Sfinţilor Apostoli şi al Adormirii. La început mă mustra tare conştiinţa, dar, nevăzând altă cale, încet-încet m-am obişnuit până-ntr-atât încât am ajuns să mi se pară firesc să fie aşa. Când deodată, am avut un vis:
Eram în biserică, unde tocmai se săvârşise Vecernia. Şi parcă rămăsesem să văd de candele (lucru pe care în realitate, nefiindu-mi încredinţată ascultarea aceasta, nu l-am făcut niciodată). Se însera afară, şi în biserică era aproape întuneric. Stăpânea tăcerea. In afară de mine, nu mai era nimeni de faţă. Mergeam de colo-colo cu candelele, de la o icoană la alta. Deodată, în braţele mele am văzut un prunc, mic de tot, dat atât de frumos, atât de plin de lumină, încât nu pot înfăţişa cât era de minunat! însă, spre uluirea mea, mi s-a părut că era mort copilaşul. M-am înspăimântat la gândul acesta şi m-am întrebat: „De unde a venit acest copil?" Şi atunci am auzit un răspuns, nu ştiu de unde: „Din adâncimea inimii tale a venit!" Ca să mă pot uita mai bine la prunc (pentru că am înţeles că nu era un copil de rând, ci însuşi Pruncul Iisus), m-am apropiat de icoana Maicii Domnului din Iveron, aflată pe un stâlp dinapoia clirosului din dreapta. In faţa acelei icoane erau întotdeauna aprinse candele strălucitoare. Cu cât sorbeam din ochi pruncul, cu atât mă încredinţam mai mult că este dumnezeiescul Iisus. Am început să dau roată prin biserică, avându-L încă în braţele mele. Mă bucuram că nu mai era nimeni pe acolo. Eram zăvorâtă în biserică, aşa că nimeni nu-L putea lua de la mine. Un simţământ dulce a pus stăpânire pe mine. Vărsăm lacrimi asupra Copilului, strângându-L la inima mea cu evlavie mare. îi sărutam mâinile Lui mici şi picioruşele. Deodată mi-am dat seama că braţele mele care îl îmbrăţişau pe Prunc erau cu totul mânjite de funingine şi de ulei de la lămpi, iar El era golaş, neînfăşat.
Mi-am spus: „Cum să-L ţin pe Pruncul Iisus cu mâinile astea murdare ? Până şi mânecile rasei îmi sunt murdare şi slinoase, şi chiar veşmintele de dedesubt îmi sunt murdare." Aş fi vrut să-mi schimb hainele şi mă uitam după un loc unde să-L pun pe Prunc. M-am dus din nou la icoana Maicii lui Dumnezeu. In faţa ei, lângă alt stâlp, era o bancă: L-am pus acolo. Mă grăbeam să-mi scot veşmintele murdare, dar spre groaza mea am văzut că n-aveam nimic curat să pun pe mine. A trebuit să-mi pun iar aceeaşi haină murdară. M-a cuprins şi mai mult groaza, pentru că mi-am dat seama că acum îmi murdărisem şi mai tare mâinile, atingând haina cea soioasă. Mi-am adus fulgerător aminte că în buzunar aveam batiste noi, curate. Le-am scos şi mi-am acoperit cu ele mânecile rasei. Mi-am înfăşurat cu ele şi mâinile, doar-doar o să-L pot cuprinde pe Prunc.
Intorcându-mă spre stâlp, am îngenuncheat să-L iau, fiind copleşită încă de splendoarea Lui; nu mă mai săturam privindu-L. Deodată, pe stâlpul alb am văzut înscris cu litere roşii ca sângele: „Mielul jertfit pentru lume". Acum m-am încredinţat şi mai mult că într-adevăr acesta nu era un copil oarecare, ci dumnezeiescul Prunc Iisus, şi că nu dormea, ci murise. Cu şi mai mare frică, m-am aşternut la pământ înaintea Lui, săru-tându-I picioarele Lui sfinte. Intinzându-mi braţele să-L cuprind, am strigat: „Cu ce mâini să ating trupul Tău cel nepieritor, o, Miel al lui Dumnezeu?" Şi iată! Pruncuşo rul cel mort, Hristos-copilul, S-a uitat la mine cu milă şi cu blândeţe, şi a spus: „Vezi acum ce înseamnă să primeşti Mielul cel jertfit pentru lume cu un cuget necurăţit?"
Astfel, cu milă şi cu înţelepciune, Dumnezeu m-a luminat cum să mă pregătesc cu grijă spre primirea Sfintelor Taine.
Articol preluat din cadrtea "Amurg in manastire"; Editura Ileana/Editura Sophia
Cumpara cartea "Amurg in manastire"
-
Ce este si cum trebuie facuta spovedania
Publicat in : Religie -
Tinerii si spovedania
Publicat in : Interviuri -
Spovedania: personala sau colectiva?
Publicat in : Editoriale -
Spovedania prin telefon
Publicat in : Editoriale -
Spovedania la distanta. Telefonul si internetul.
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.