Starea duhovniceasca a omului

Starea duhovniceasca a omului Mareste imaginea.

După părintele Serafim Alexiev mândria este izvorul tuturor patimilor, iar smerenia al tuturor virtuților. Smerenia ar trebui să fie starea noastră firească, „Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 7) În smerenie nu ne pretindem mai mult decât suntem, suntem mulțumiți cu ceea ce am primit, chiar de a ar fi bune sau rele. Până la urmă, întrucât nimeni nu este fără de păcat, putem spune că merităm toate suferințele care se abat asupra noastră, că ele nu sunt decât semnul lui Dumnezeu că vrea să ne elibereze de dependența de bunurile lumii acesteia.

Sufletul celui smerit este blând, el poate primi cu seninătate ocările de la ceilalți, chiar dacă sunt nedrepte, căci își vede propriile neajunsuri, și atunci nu mai stă să se apere, să se îndreptățească, nu luptă vreodată pentru a se pune pe sine deasupra celorlalți. Lupta lui este cu sine, cu înclinațiile pătimașe din propriul suflet, nu cu ceilalți. După sfântul Ioan Scărarul, cel smerit nu disprețuiește pe nimeni, ba chiar pe toți îi vede ca fiind deaspura lui.

Poate totuși un suflet smerit să pornească la luptă, să susțină anumite cauze în tumultul acesta dizolvant al lumii? Ne aflăm mereu în tot felul de ispite. Agenda zilei la zecile de televiziuni, sutele de site-uri și miile de păreri care sunt emise zilnic ne cere să ne poziționăm cumva, să avem propriile opțiuni pe care să le exprimăm ca să-i convingem pe ceilalți, în loc să ne lăsăm convinși de ei. Pe ce cale vom merge și ce vom susține?

Sunt, cu adevărat, multe opțiuni posibile, dar singura care merită apărată este sfânta credință ortodoxă. Toate celelalte sunt vânare de vânt, căutare a unor himere. Chiar dacă nu ne afirmăm explicit pe noi înșine, până la urmă tot pe noi înșine, în calitate de apărători, ne punem în valoare. Căutăm diverse pretexte ca să ne punem în valoare eul hipertrofiat. Și cum arareori o putem face direct, căci știm cât de dezgustați ar fi semenii noștri dacă le-am spune mereu ce tari și mari suntem noi, ne folosim de pretextul ideilor, al instituțiilor pe care le promovăm. Așa pot apăra orice: comunismul, liberalismul, valorile patriei, creștinismul, orice. Dar numai creștinismul merită apărat, căci e singura valoare vreșnică, și singurul adevăr care merită susținut.

N-ar putea interveni și aici aceeași falsificare de sine? Ba da, sigur că da, se numește falsă smerenie, iar părinții îi acordă o atenție specială. Și creștinismul, atunci când apare în discursurile și convingerile pe care și le expun oamenii, devine un simplu „ism”, pasibil să fie preluat de patologia ființei umane. Cei mai inteligenți reușesc să elimine de la arătare hipertrofia eu-lui, dar aceasta poate să rămână prezentă în interior. De aceea, lupta cu falsa smerenie e o luptă cu patimile care ne frământă, și despre care în afară poate să nu răzbată nimic. Nu există modalități de a ne feri de falsa smerenie, mai ales că fiind, la arătare, smerenie, poate să scape celorlalți. O modalitate de a ne feri ar fi să nu vorbim niciodată de la noi, ci să căutăm să fim mereu pe urmele sfinților părinți, să găsim acolo paternitatea gândurilor noastre.

Smerenia e greu de atins pentru că presupune o apropiere de eul autentic al omului, dar și de Dumnezeu. Atunci când te vezi așa cum ești și când te apropii de Dumnezeu, dispar toate învelișurile care se adaugă din tărâmul social, din obsesiile proprii, din neputințe. Eu-ul este ceva vulnerabil, plin de temeri și de neliniști. Dar cu o astfel de constituție internă nu poți funcționa în lume. Vei fi repede și definitiv înfrânt. De aceea omul trebuie să-și confecționeze o carapace care să ascundă fragilitatea și neputințele resimțite în adânc și care să fie numai bună să interacționeze cu ceilalți oameni. Dar această carapace tare nu-și mai are rostul atunci când omul se află în preajma sa însuși sau a Creatorului Său. Numai în aceste cazuri omul are curajul de a se înfățișa așa cum este el în realitate, și de a arăta și lumii această față a sa.

Smerenia exprimă adevărul despre om: ești nimic deși ești chemat să fii asemenea lui Dumnezeu, după cum spune părintele Savatie Bastovoi. Omul este o ființă care va muri, iar viața spre moarte este adevărul lui. Atunci de ce s-ar mai semeți omul pentru ceva, când e evident că va deveni un pumn de țărână luat de vânt? Smerenia este conștientizarea propriei stări existențiale, a patimilor care ne cotropesc și a nimicului care vom deveni, în același timp cu singura soluție posibilă, apelul la Dumnezeu. În trufia eu-lui care se afirmă nu există libertate. Aceasta ne e dată de-abia după ce cunoaștem smerenia.

Cum poate omul să fie trufaș și să se mai și îndreptățească cu această stare? E simplu de realizat. De pildă, fariseul din parabola biblică se mândrea cu realizările sale reale: ținea posturile, își plătea dările, era un bun cetățean și un credincios model. Ce i-am putea reproșa? Era satisfăcut de sine pentru că îndeplinea cu exactitate cerințele conviețuirii sociale și ale religiei. Dar totuși, care era problema lui, de ce Mântuitorul nostru spune că vameșul cel păcătos a plecat mai îndreptat de la templu decât fariseul cel corect? Fariseul reduce sensul credinței la executarea corectă a unor prescripții. Odată făcute acestea, omul este satisfăcut de sine. Nu avem și noi, adesea, aceeași stare, nu suntem satisfăcuți că ne-am îndeplinit datoria, și așteptăm să fim răsplătiți, după cum ni se pare nouă că ni se cuvine? Fariseul, împreună cu toți cei care gândesc ca el, falsifică sensul religiei, al vieții înseși chiar. Religia vine din latină, unde înseamnă a lega. Prin îndeplinirea exactă a prescripțiilor legii, prin participarea la ritualuri comune nu am epuizat ceea ce puteam face în relația noastră cu Dumnezeu. Fac doar o lucrare exterioară, și ea necesară, desigur, dar care rămâne încă un început.

Vameșul este mult mai aproape de Dumnezeu pentru că el se simte departe. Conștiința propriei păcătoșenii nu-i permite să-și aroge merite, să se considere în regulă, să accepte ceva de la Dumnezeu ca răsplată pentru îndeplinirea corectă a îndatoririlor. Vameșul rămâne în postura celui care știe că nu merită căci e păcătos, și face apel doar la mila lui Dumnezeu, dar nu pentru a primi vreo răsplată, ci doar pentru a-i fi iertate păcatele. Fariseul știe că a acționat corect și așteaptă de la Dumnezeu răsplata actiunilor sale. Vameșul, în schimb, datorită conștiinței păcătoșeniei sale, știe că distanța pusă de păcat între om și Dumnezeu este infinită și că nu va putea fi parcursă de toate ritualurile și toate acțiunile umane. Doar Dumnezeu poate să anuleze această depărtare. „Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre” (Psalmul 102, 12).

După părintele Schmemann omul smerit îl are ca model pe Dumnezeu, căci Dumnezeu însuși e smerit. Ceea ce e frumos, perfect și bun e smerit fără să aibă nevoie de adulare. Perfecțiunea nu are nevoie de laude ca să fie perfectă. Oamenii care au ceva de făcut sau de spus nu se leagă de aprecierile celor din jur. Ei își găsesc împlinirea în propria activitate, care poate fi bine văzută sau nu.

Într-o lume a interacțiunii generalizate ne căutăm prea mult slava unii de la alții. Am nevoie de confirmarea valorii mele de la semenii mei, iar în lipsa acestei aprecieri neștiind care mi-e valoarea și nici ce pot să fac. Sunt dependent de privirile admirative ale celor din jurul meu, știu că ceea ce sunt înseamnă ceva numai dacă primește recunoașterea de la lume. Astfel că voi căuta să fac și să arăt lumii nu ceea ce mi-ar fi mai propriu, ci ceea ce știu că ar putea primi lauda celorlalți. Însă această căutare a confirmării din partea lumii este și o subordonarea a mea față de ea, mă ofer să răspund comandamentelor ei, nu celor proprii, profunde, și atunci nu mai pot atinge starea de liniște și împăcare. Sunt iarăși condamnat să fiu un eu hipertrofiat.

Sfinții din vechime spuneau că în vremurile de pe urmă, cum sunt, în mod vădit, cele pe care le trăim astăzi, nu vor mai exista mari nevoitori, mari asceți. Lumea se va strica, nu va mai fi capabilă de mari virtuți. Iar în acele vremuri grele oamenii se vor putea mântui doar prin smerenie. Adică acei oameni nevolnici vor fi primiți de Domnul nu pentru faptele mărețe pe care le vedem la mucenici, la marii nevoitori din pustia Egiptului, și la atâția alți sfinți de demult, ci dacă măcar va fi în stare să-și păstreze o minte cât de cât corectă și realistă, o judecată dreaptă și o credință curată. Tot ce mai putem face este să nu ne lăsăm purtați de stilul lumii, să nu fim în modul în care vrea ea să fim. Să nu fim un eu hipertrofiat, după cum vrea lumea să fim, ci unul smerit, care să răspundă la chemarea lui Dumnezeu.

Paul Curca

 

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
129 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

03 Octombrie 2017

Vizualizari: 2119

Voteaza:

Starea duhovniceasca a omului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE