Statornicia în viaţa duhovnicească. Educarea perseverenţei şi a răbdării
(Capitolul 2, versetele 1-12)
Când Iisus a venit în Capernaum, în jurul Lui s-a adunat o mulţime mare. Poporul se îmbulzea ca să se uite la Marele Proroc de curând ivit, despre care se vorbea atât de mult, ca să asculte învăţătura Lui, ca să primească de la El vindecare. In scurt timp, căsuţa orientală în care trăsese Domnul s-a umplut ochi. Intre timp, patru oameni au adus un paralizat ca să ceară de la Domnul Iisus vindecarea lui. Totuşi, să intre în casă, ba pe deasupra şi cu asemenea povară, le-a fost cu neputinţă, fiindcă la uşă era o înghesuială cumplită. Atunci, folosind o scară exterioară, s-au suit pe acoperişul plat al casei, au spart acoperişul, au desfăcut tavanul şi cu nişte frânghii l-au coborât pe paralizat la picioarele lui Iisus.
E limpede că oamenii aceia îl iubeau pe bolnav, doreau cu patimă ca el să se vindece şi credeau că singura posibilitate ca aceasta să se întâmple era atingerea sau cuvântul Domnului Iisus Hristos. Paralizatul trebuia pus cu orice preţ înaintea Lui.
Gloata îi încurcă - o piedică aproape de netrecut. Ei erau însă hotărâţi, şi vor obţine ceea ce le trebuie. Dacă nu se poate pe uşă, intrăm pe fereastră. Dacă nu se poate pe fereastră, spargem acoperişul, dar într-un fel sau altul privirea Marelui Proroc va cădea asupra prietenului lor bolnav!
Câta stăruinţă! Ce energie neabătută! Oamenii aceia aveau caracter şi aveau voinţă - şi vom vedea că stăruinţa lor a fost răsplătită. Paralizatul a fost vindecat. Ei şi-au atins scopul.
Ce lecţie pentru noi! Şi cum nimereşte el drept în locul cel mai dureros al sufletului poporului nostru! Avem o mulţime de porniri bune, sincere, fierbinţi, dar... „date ne-au fost porniri alese, însă nu ni s-a dat să împlinim nimic”. Ele sunt duse rareori la capăt şi în domeniul organizării vieţii noastre exterioare şi sociale, iar cu atât mai rar în domeniul educaţiei personale şi mântuirii sufletului.
Adeseori părăsim lupta la jumătate, deoarece drumul către Hristos se dovedeşte a fi greu şi plin de piedici: o mulţime de bariere, mormane de pietre, pante abrupte, desişuri de nepătruns... Unii încearcă să se lupte, dar peste tot, la orice pas, sunt greutăţi şi ispite. Elanul scade, de undeva apare şi copleşeşte mintea gândul cumplit şi trădător: „Mântuirea pentru noi e cu neputinţă... Am pierit!” Şi oamenii tac cale întoarsă aproape cu nepăsare, renunţând să mai lupte în continuare.
Ascultaţi însă, voi, cei descurajaţi, care v-aţi pierdut nădejdea: chiar aţi folosit toate mijloacele pe care le aveţi le îndemână? Chiar v-aţi cheltuit toate puterile? Nu puteţi să răzbiţi pe uşă? Puteţi desface acoperişul. Puteţi sparge peretele... Uitaţi-vă, deja se clatină! încă o sforţare, şi o să cadă! Şi voi vreţi să plecaţi? Staţi... Dar totul este în zadar. Voinţa moleşită, needucată, refuză să se încordeze în continuare.
Vă este cunoscut acest tablou? Nu-i aşa că această lipsă de vlagă a voinţei, această lipsă a călirii şi a oţelului din caracter este o boală specifică a poporului nostru? Câte trădări şi căderi nu au loc la noi! Şi asta nu în virtutea unei răutăţi active a voinţei, ci în virtutea laşităţii, slăbiciunii, lipsei de consistentă morală. Nu dăm nici o atentie educării voinţei.
Grija părinţilor pentru copii se reduce la îngrijirea exterioară, iar bolile sufletului rămân nebăgate în seamă, şi ştiinţa de a trăi pe care ne-o însuşim din copilărie nu ne spune nimic despre ce înseamnă a fi de sine stătător şi despre forţa convingerilor, ci ne învaţă doar să ne adaptăm şi să ne supunem împrejurărilor.
Or, în viaţa duhovnicească a creştinului este nevoie mai mult decât oriunde de perseverenţă şi de năzuinţa neabătută către un singur ţel. Perseverenţa minuţioasă, zilnică, este aici mult mai importantă decât marile eforturi izolate ale voinţei sau decât actele eroice. Aceasta este o regulă care se aplică deopotrivă în viaţa personală şi în cea socială. Entuziastul sclipitor, pasionat, ce se răceşte repede, aduce în comunitatea creştină mai puţin folos decât ostenitorul smerit, care săvârşeşte lucrarea sa nebăgat de seamă, dar cu perseverenţă.
De ce? Fiindcă viaţa duhovnicească a creştinului creşte treptat, dezvoltându-se organic odată cu creşterea sufletească, şi de aceea cere eforturi constante, neîntrerupte, îndelungate ale voinţei. Eforturile excesive pot duce doar la o creştere a ei tensionată, artificială - sau, ca să folosim vocabularul medical, la o hipertrofie. Chiar dacă asta nu va omorî cu totul tinerii ei vlăstari (ceea ce se întâmplă adeseori), în orice caz va avea urmări foarte dăunătoare. Iată de ce îndrumătorii încercaţi interzic de obicei nevoinţele excesive, de care adeseori se apucă călugării înfierbântaţi!
Răposatul stareţ Anatolie de la Optina, fostul ucenic de chilie al Sfântului Ambrozie, spunea uneori: „E uşor să iei o sarcină mare, dar o vei putea duce până la capăt ? Calea este lungă: trebuie s-o duci până la sfârşitul vieţii... Tocmai c-o să pierzi totul. Lucrează după putere... după putere!..”
Imi amintesc din vremea copilăriei îndepărtate: la fereastra noastră stătea un ghiveci de flori, în care era iasomie superbă, înmiresmată. Când îi dădeau cei dintâi muguri, adesea nu aveam răbdare să aşteptăm până când vor ieşi din ei florile albe şi bine mirositoare; în nerăbdarea noastră, adeseori desfăceam mugurele, eliberând de sub învelişul verde petalele delicate, şi floricica se deschidea, spre entuziasmul nostru, gingaşă şi parfumată, dar - vai! - nu pentru multă vreme. De obicei, în seara aceleiaşi zile se chircea, pălea şi pierea, şi nimeni nu mai putea să îi dea viaţă.
Aşa e şi în viaţa duhovnicească: să o grăbeşti în mod artificial înseamnă să o distrugi. Nu poţi să sari direct la etajul al cincilea: trebuie s-o iei pe scări, treaptă cu treaptă, străbătând toate etajele, începând cu parterul. La fel ca o floare, viaţa duhovnicească cere atenţie permanentă şi îngrijire îndelungată; este nevoie de perseverenţă şi de neîncetată şlefuire de sine.
Dar cum să dezvolţi în tine perseverenţa dacă n-o ai ?
Dacă vom cerceta felul de viaţă al sfinţilor nevoitori, vom descoperi trei condiţii principale de care depindea continuitatea şi perseverenţa lucrării lor duhovniceşti.
In primul rând, scopul unic. Toată viaţa lor era pătrunsă de năzuinţa spre un singur scop: Dumnezeu şi mântuirea sufletului.
In al doilea rând, deplina lepădare de sine şi încredinţare a propriei vieţi voii lui Dumnezeu.
In al treilea rând, odrasla celor două condiţii de mai înainte: o răbdare uriaşă.
Unicitatea scopului este consecinţa unicităţii centrului vieţii. Când omul este pătruns pe de-a-ntregul de iubirea de Dumnezeu, când fiecare amănunt, cât de mărunt, al vieţii lui este legat de gândul la Dumnezeu, când el simte întotdeauna în jurul său prezenţa lui Dumnezeu, Care este pretutindeni în chip nevăzut, atunci fireşte că Dumnezeu este centrul tuturor năzuinţelor lui şi fiecare faptă a lui e determinată de dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu şi de teama de a încălca poruncile Lui. Intr-o formă desăvârşită, împlinită, această unicitate a centrului şi a scopului o vedem, bineînţeles, la Domnul Iisus Hristos - acest ideal suprem al caracterului moral. Toată viaţa Lui şi toată lucrarea Lui au fost pătrunse de gândul la Dumnezeu-Tatăl şi de unicul scop al mântuirii omului ce pierea. Oriunde propovăduia, orice spunea, tema fundamentală era întotdeauna Dumnezeu şi mântuirea omenirii.
In toată Evanghelia nu găsim nici un moment în care El să arate grijă de Sine însuşi ori năzuinţă către vreun scop pământesc, vremelnic. Pentru El totul era pus în umbră de gândul la Dumnezeu. Nu puteţi sluji ţi lui Dumnezeu, ţi mamonei, spunea El, şi a fost primul care a întrupat în viaţa Sa această integritate a slujirii aduse lui Dumnezeu.
Atâta timp cât omul slujeşte la doi domni - şi lui Dumnezeu, şi mamonei -, adică atâta timp cât în slujirea lui Dumnezeu amestecă şi năzuinţe spre scopuri pământeşti, slujirea idolilor pământeşti, nu poate exista în el perseverenţă, fiindcă slujirile acestea sunt incompatibile, se contrazic una pe alta, şi omul e silit să le alterneze în viaţa sa, înlocuindu-L pe Dumnezeu cu mamona şi invers - iar asta face nestatornică şi şovăielnică linia generală a purtării lui.
Doar atunci când în sufletul lui se formează un singur centru şi un singur scop devine constantă orientarea lucrării lui şi doar atunci poate să atingă mari reuşite.
Aceasta este o lege a voinţei nu numai în domeniul vieţii religioase, ci şi în orice alt domeniu. Toate marile realizări ale minţii şi creaţiei omeneşti au fost obţinute în acest fel. Atunci când Newton, genialul fizician ce a descoperit legea gravitaţiei şi a explicat sistemul echilibrului corpurilor cereşti, a fost întrebat cum a ajuns la această descoperire, a răspuns: „M-am gândit tot timpul la asta!” Aşadar, taina mişcării planetelor şi a stelelor era pentru el singura problemă care-i preocupa mintea permanent, vreme îndelungată - un unic centru al cugetării.
In muzeul Rumianţev se află minunatul tablou „Arătarea lui Hristos poporului”, al pictorului Alexandru Ivanov. Atunci când te uiţi la el ţi se pare că a fost pictat dintr-o răsuflare, într-o singură şi mare pornire de inspiraţie, atât de degajate sunt pozele personajelor, atât de naturală e compoziţia şi atât de armonios este transmisă de către pictor ideea generală: atenţia numeroasei mulţimi, îndreptată brusc asupra Domnului Iisus Hristos. Dacă veţi merge însă în sala alăturată, veţi vedea acolo o grămadă de schiţe pregătitoare. Fiecare personaj a fost desenat la început separat, adeseori în mai multe poze, din care mai apoi a fost aleasă pentru tablou cea care l-a satisfăcut mai mult pe pictor.
Atunci înţelegeţi limpede cât de îndelung şi minuţios a lucrat pictorul la opera sa, cu câtă sârguinţă a chibzuit fiecare amănunt şi cât de mult timp i-a ocupat acest tablou întreaga atenţie, slujind drept centrul principal al imaginaţiei lui creatoare. Rezultatul acestei munci perseverente, îndelungate, a fost o operă cu adevărat splendidă.
In perioada Antichităţii clasice, în Grecia a trăit Demo- stene, un cetăţean al republicii ateniene. In condiţiile orânduirii republicane, în care toate problemele vieţii politice şi sociale erau dezbătute pe faţă, de la tribuna publică, în faţa unui uriaş auditoriu, retorii pricepuţi aveau o mare însemnătate, datorită enormei înrâuriri pe care discursurile lor o aveau asupra maselor. In republica ateniană, această înrâurire era deosebit de puternică, deoarece atenienii erau foarte sensibili la frumuseţe, inclusiv la frumuseţea cuvântului. De aceea, iscusinţa oratorică se bucura la ei de o uriaşă cinstire şi slavă, şi Demostene a fost tentat de cariera aceasta. El a hotărât să devină un orator faimos, însă prima lui apariţie înaintea poporului a fost nereuşită - a fost fluierat. Pricina era aceea că, în pofida inteligenţei sale, a marelui său talent oratoric şi a priceperii de a-şi expune ideile elegant, nu avea deloc însuşirile exterioare necesare pentru a produce impresie asupra gloatei. Scund de statură, destul de insipid ca înfăţişare, gângav, cu voce firavă şi plămâni slabi, ce nu-i îngăduiau să rostească curgător frazele lungi şi cizelate, nu putea spera că va face impresie. Şi totuşi, nereuşita nu l-a descurajat pe Demostene.
El şi-a înţeles neajunsurile şi a hotărât să le corecteze.
A început o muncă tenace, perseverentă.
Mergea pe ţărmul mării, unde se ascundea într-o peşteră singuratică, pentru ca nimeni să nu-i strice concentrarea - iar ca să biruie dorinţa de a-şi vedea prietenii şi cunoscuţii şi să se rupă de viaţa zgomotoasă a capitalei şi-a ras capul pe jumătate. Cu asemenea înfăţişare nu putea ieşi nicăieri, şi vrând-nevrând a fost nevoit să aştepte până când a crescut la loc părul ras.
In izolarea sa, a început o serie de exerciţii progresive. Ca să-şi dezvolte profunzimea respiraţiei, se suia pe nişte stânci abrupte, în timpul acestor suişuri străduindu-se să vorbească fără oprire. Pentru a-şi forma o voce sonoră, atunci când valurile loveau cu putere ţărmul rostea discursuri lungi în faţa mării, străduindu-se să acopere zgomotul valurilor. Ca să-şi învingă defectul de vorbire şi să ajungă să vorbească limpede, lua o pietricică în gură şi se străduia să pronunţe clar fiecare sunet. In fine, ca să se dezveţe de neplăcutul obicei de a smuci din umăr atârna de bolta peşterii sale o sabie, si rostindu-si discursurile stătea sub aceasta în asa fel încât la orice mişcare bruscă a umărului vârful să i se înfigă în trup.
După o muncă îndelungată, stăruitoare, Demostene a dobândit mari succese. Când a ieşit din însingurarea sa şi a apărut din nou înaintea poporului la tribuna oratorică, era cu totul alt om. Vocea frumoasă şi puternică, dicţia excelentă, gesticulaţia elegantă şi de efect, excelenta structură a discursului, frazele sonore şi cadenţate - toate fermecau şi cucereau imediat mulţimea. Demostene a devenit un orator de renume - dar câtă perseverenţă i-a trebuit ca sa se biruie pe sine însuşi şi să îşi biruie defectele înnăscute! Iar această perseverenţă era susţinută exclusiv de dorinţa pătimaşă, irezistibilă, de a deveni orator, dorinţă care pentru o vreme a înlăturat din sufletul lui orice altceva si a devenit centrul întregii lui vieţi.
Dacă într-un domeniu pur lumesc focalizarea voinţei intr-un singur centru dă asemenea rezultate, în domeniul duhovnicesc-religios aceste rezultate sunt de-a dreptul uimitoare, fiindcă slaba voinţă omenească este ajutată aici de atotputernicul har al lui Dumnezeu, întărit de care omul renaşte, se înnoieşte desăvârşit - sau, cum zice Sfântul Apostol Pavel, devine făptură nouă în Hristos. Exemple ale acestei depline renaşteri sunt extrem de multe în istoria nevoinţei creştine. La drept vorbind, aproape fiecare sfânt a trecut prin acest proces al luptei lăuntrice cu sine însuşi, şi în fiecare caz biruinţa a fost dobândită prin stăruinţa îndreptată către un singur scop: unirea cu Dumnezeu.
Din numeroasele exemple de acest fel vom lua unul singur: Cuviosul Moise Arapul, care fusese căpetenie sălbatică de tâlhari şi a devenit apoi călugăr smerit şi sfânt - dar înainte să ajungă la asta a fost nevoit să treacă printr-o luptă deosebit de grea şi îndârjită cu ispitele.
La scurtă vreme după întoarcerea lui la Hristos, dracii s-au străduit să trezească în el fosta Iui necurăţie trupească. Ispita era atât de puternică, încât, după cum povestea el însuşi după aceea, aproape că a renunţat la hotărârea lui de a trăi în cucernicie. Istovit de luptă, s-a dus la marele Isidor, fostul preot al Schitului, vestit prin sfinţenia vieţii sale şi prin înţelepciunea sfaturilor sale.
Isidor s-a străduit să-l mângâie şi îi spunea să nu se mire de această ispită, deoarece n-a trecut mult timp de când s-a lepădat de felul stricat de viaţă şi este firesc să simtă o atracţie puternică spre răul de mai înainte. Incercatul stareţ i-a explicat că aceste deprinderi ale necurăţiei trupeşti sunt ca nişte câini, care, obişnuiţi să roadă oase într-o măcelărie, se întorc mereu la ea atâta timp cât pot să intre - dar dacă nu li se aruncă nici un os şi li se închide uşa în nas, nu se mai întorc, ci se duc altundeva ca să găsească ceva de mâncat.
Intărit şi mângâiat de această învăţătură mântuitoare, Moise s-a închis în chilia sa şi a început să-şi smerească trupul prin felurite nevoinţe, mai ales prin postire.
Nu mânca nimic, ci doar puţină pâine; muncea mult şi se ruga mult. Gândul Ia Dumnezeu, la unirea cu El, la iertarea şi mântuirea sufletului nu-l părăsea deloc, însă vremea eliberării lui de ispite tot n-a venit. Domnul, Care dorea să-l înalţe înmulţind biruinţa lui, a îngăduit ca în ciuda tuturor sforţărilor sale de a-şi smeri trupul Moise să nu aibă odihnă în cuget, mai ales nopţile. Aceasta l-a făcut din nou să ceară sfatul altora, şi i-a povestit despre starea sa unui stareţ din pustie, care era socotit călugăr cu viaţă desăvârşită.
- Ce să fac, părinte? - l-a întrebat. Visele îmi întunecă mintea şi vechea mea deprindere cu răul face ca sufletul meu să se îndulcească de chipuri necurate.
La mărturisirea lui Moise, stareţul a răspuns:
- Asta se întâmplă deoarece nu îţi întorci mintea cu destulă hotărâre de la aceste amintiri. învaţă-te să priveghezi, roagă-te cu osârdie, şi vei vedea că vor trece ispitele.
Moise s-a întors la chilia sa cu hotărârea neclintită de a urma acest sfat, şi a început să petreacă nopţile în picioare, în mijlocul chiliei sale, fără să închidă ochii, rugându-se mereu şi nelăsându-se în genunchi la rugăciune, de teamă ca nu cumva în urma acestei schimbări trupul lui să simtă uşurare şi să-i dea demonului prilej de a- l ispiti.
Cu toate astea, patimile continuau să se zbuciume. Atunci s-a apucat de o nevoinţă nouă: noapte de noapte, mergea pe la chiliile sihastrilor care din pricina vârstei înaintate şi a neputinţei trupeşti nu mai erau în stare să meargă singuri după apă, întrucât aceasta se găsea departe; le lua fără voia lor ulcioarele şi le aducea înapoi pline, în acest scop străbătând câteodată chiar şi cinci mile.
Această milostivire fină, care îl sortea unei mari oboseli şi prin însuşi acest fapt nimicea focul arzător al patimilor, a stârnit şi mai mult împotriva lui întărâtarea demonilor, dar Cuviosul obişnuia să spună: „Eu nu voi înceta să mă lupt până când demonii nu vor înceta să mă chinuie cu vise ispititoare.”
Şase ani s-a luptat în acest fel Cuviosul Moise, până când liniştea şi pacea dorită i s-au înstăpânit, în sfârşit, în suflet.
El a biruit. A biruit stăruinţa lui, însă aceasta n-ar fi fost cu putinţă dacă sufletul lui n-ar fi fost stăpânit de un singur gând, de un singur scop: cel de a ajunge la Dumnezeu. Pe această cale s-a ridicat înaintea lui o piedică înspăimântătoare, aproape de neînvins: patimile lui sălbatice. Ca să le învingă printr-o răbdătoare luptă cu sine însuşi de-a lungul a şase ani şi să nu dea înapoi, să nu şovăie, a fost neapărată nevoie ca acest scop principal al vieţii să-i lumineze întotdeauna ca o stea călăuzitoare, să-l atragă la sine irezistibil şi să-i dea imbold la luptă neîncetată. Şi pentru orice alt creştin chipul Domnului Iisus Hristos trebuie să fie punctul central în jurul căruia se cristalizează întreaga viaţă duhovnicească, şi atunci toată voinţa se dezvoltă într-o singură direcţie, dobândind o uriaşă tenacitate şi stăruinţă.
Cea de-a doua condiţie a perseverenţei în viaţa nevoitorilor creştini este deplina încredinţare de sine voii lui Dumnezeu. Lucrul acesta pare ciudat la prima vedere. Când vorbim de perseverenţă, de obicei avem în vedere tocmai capacitatea şi puterea de a stărui în împlinirea propriilor dorinţe, pe când aici se cere lepădare de voia proprie şi supunere faţă de Dumnezeu. Perseverenţă şi supunere!.. Oare aceste lucruri sunt compatibile?
Fără îndoială! In împlinirea poruncilor lui Dumnezeu poţi fi la fel de perseverent ca în împlinirea propriilor dorinţe, şi chiar cu mult mai mult, căci în supunerea faţă de Dumnezeu voia omului găseşte un reazem atât de puternic cum nu poate avea în lucrarea întemeiată pe voia proprie şi pe autodeterminare. In mod subiectiv, acest reazem stă în aceea că cerinţele legii dumnezeieşti au pentru om o autoritate cu mult mai mare decât propriile lui dorinţe. Oricât de mândru ar fi omul, oricât de înclinat ar fi să-şi exagereze calităţile şi valoarea, în adâncul sufletului tot nu poate să le dea o poziţie atât de înaltă ca cea pe care o dă credinciosul lui Dumnezeu.
SFÂNTUL VASILE AL KINEŞMEI
ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN, Editura Sophia
Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN, vol I"
.jpg)
-
Viata duhovniceasca
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Viata duhovniceasca si familia
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.