Poate toti 47 ar fi murit. Acolo, la peste 1.000 de kilometri distanta de casa. Poate, la aceasta ora, nu mai exista niciun supravietuitor, niciunul. Dumnezeu nu a lasat insa sa fie o asa tragedie. 18 romani au pierit, 29 sunt raniti in urma accidentului din Muntenegru, in cateva secunde de cosmar dintr-o vacanta care ar fi trebuit sa fie una de vis. Dupa cateva momente de liniste dupa o cadere in gol de 40 de metri, s-au auzit strigatele din adancuri, din adancurile prapastiei, strigatele supravietuitorilor. Iar ele au fost auzite imediat.
Intr-o zona salbatica, de munte, in care nu ai fi crezut ca traieste cineva, zeci de oameni, localnici, dar si turisti, au aparut ca din pamant. Intuind dimensiunile tragediei, fara sa stea pe ganduri, legandu-si franghiile in jurul taliei, unii folosindu-si inclusiv curelele pantalonilor, au coborat in rapa abrupta pentru a salva ce se mai putea salva. Nu au pregetat o secunda, nu le-a pasat ca autocarul fumega si ar fi putut lua oricand foc.
Oameni au coborat in haul adanc ca sa-i ajute pe alti oameni si au facut-o cum au stiut mai bine, multi dintre ei cu lacrimi in ochi vazand prapadul de sub picioarele lor. Ca la un semn, zeci de muntenegreni, oameni mandri si demni, oameni pentru care curajul, solidaritatea, compasiunea si omenia nu sunt simple lozinci, s-au transformat ad-hoc in salvamontisti, in alpinisti, si au incercat sa-i scoata din ghearele mortii pe compatriotii nostri, pe cei care mai puteau fi salvati. La fel cum echipajele medicale si autoritatile statului au intervenit prompt, transformand acel traseu turistic intr-un culoar de urgenta spre Podgorica, pentru ca fiecare secunda era pretioasa in cursa contracronometru impotriva mortii.
A fost practic un efort exemplar al unei natiuni mici (daca nu ma insel, Muntenegru numara in jur de 700.000 de cetateni), dar care a actionat remarcabil, aproape ca la comanda, pentru a veni in sprijinul unor vieti pe care muntele lor, cel care de atatea ori i-a aparat in istorie de invaziile dusmanilor, a incercat sa le ia. Fara discutii inutile, fara calcule ale unor `mari specialisti`, fara a tine cont de riscuri, fara a sta prea mult pe ganduri, calauziti doar de dorinta de a ajuta, de a-i smulge din infern pe semenii lor, acei oameni, parte dintr-un neam darz, incercat de vitregiile sortii, au sarit pur si simplu dupa compatriotii nostri, intr-o competitie nebuna cu fiecare clipa din jocul vietii si al mortii. Si poate ca sangele pe care zeci de muntenegreni dar si sarbi l-au donat pentru romanii raniti sa insemne ceva si pentru noi, sa invatam sau sa reinvatam, ca, asa cum spunea Iorga, `nimic nu e mai tare decat un stat ce infatiseaza o societate si nimic mai slab decat statul pe care societatea il repudiaza` . Pentru toate acestea nu pot sa spun decat `Multumim Muntenegru` (Mnogo vam hvala, Crna Gora).
P.S. Nu pot sa nu remarc si reactia buna a autoritatilor romane, care s-au mobilizat pe toate planurile cat de repede s-a putut, imediat ce au aflat despre aceasta catastrofa. Ca si lipsa bunului simt a unor televiziuni care mai aveau putin si acuzau autoritatile de la Bucuresti ca nu au fost clarvazatoare ca sa preintampine eventual tragedia. Cu toate acestea, cele scrise in articolul `Supravietuirea unei natiuni` raman la fel de valabile pentru cei care ne conduc.
Adi Ionescu
Adi Ionescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.