A trântit uşa cu putere şi a coborât scările pentru a ajunge la maşină. Când Pavel a auzit motorul maşinii pornind, era sigur că Anastasia se va întoarce repede. „Se va întoarce în jumătate de oră”, şi-a spus, şi după aceea s-a aşezat răbdător în sufragerie, aşteptând. Trei ore mai târziu, când ea tot nu se întorsese, s-a hotărât să telefoneze la poliţie, să afle dacă nu cumva s-a petrecut vreun accident cu soţia sa. Era toamnă şi începuseră ploile. Nu exista nici o ştire despre vreun accident, nici despre Anastasia. „Acum am făcut-o lată!”, a recunoscut Pavel.

Pavel şi Anastasia erau căsătoriţi de 12 ani, dar în ultimii doi ani lucrurile o luaseră razna. Se certau neîncetat din cauza copiilor. Erau strâmtoraţi financiar şi nu puteau să cadă de acord asupra felului în care să-şi administreze banii. In aceşti doi ani au murit tatăl Anastasiei şi mama lui Pavel. Intâmpinau întotdeauna greutăţi când aveau de vorbit despre teme importante. Astfel, s-a ridicat între ei un zid ce creştea neîncetat. Pavel era întotdeauna mai încăpăţânat în familie şi credea că aşa şi trebuie să fie. In ultimul an însă Anastasia a vrut să participe mai mult la luarea hotărârilor ce priveau familia. Spunea neîncetat că avea şi ea dreptul să trăiască şi să se exprime pe lumea asta, la fel ca orice alt om. „E problema ta”, îi spunea Pavel. „Ai impresia că toată lumea e numai a ta!” - şi începea cearta. In ultimele două săptămâni, războiul dintre ei era mult mai intens şi nu se întrezărea nici un semn că s-ar opri.

Anastasia avea 40 de ani şi era mai frumoasă decât în ziua în care s-a căsătorit cu Pavel. Moştenise frumuseţea de la mama ei, care însă era mai docilă decât Anastasia.

Pavel credea că s-a căsătorit cu Anastasia pentru frumuseţea ei, dar în ultima vreme se încredinţase, din ce în ce mai mult, că o alesese pe Anastasia pentru docilitatea pe care o arătase la început. Incet, încet, a început să se lămurească că nu e atât de docilă precum credea la începutul căsătoriei. „Trebuia să te căsătoreşti cu mama!”, îi striga Anastasia când el insista în părerea lui. Iar lucrul acesta se petrecea destul de des.

Pavel era de părere că trebuia să facă toate împreună: să facă cumpărături împreună, să mănânce împreună, să se distreze împreună, să se îngrijească de casă şi de copii împreună, fără nici o excepţie. El reuşise să-şi amenajeze şi biroul aproape de casă, ca să nu se îndepărteze mult de Anastasia şi de copii. Şi Anastasia a preferat să-l ajute pe soţul ei la birou. In primii zece ani de căsnicie, cei doi, şi mai ales Pavel, se lăudau că erau o familie foarte unită, că se iubeau mult şi că făceau toate lucrurile împreună.

Anastasia nu întâmpinase multe greutăţi în a se adapta convingerilor lui Pavel. Crescuse într-o familie de ţărani, în care toţi membrii se ajutau la treburile casei. Fiecare avea responsabilitatea lui şi ştia când şi cum să şi-o exercite. Mama ei era supusă ta-tălui, dar tatăl se minuna neîncetat de soţia lui şi încerca să-i respecte părerea chiar şi în lucrurile cele mai neînsemnate. Dragostea şi respectul dintre ei statorniciseră o unitate care îi cuprindea pe toţi membrii familiei. împreună cu ei locuia şi bunicul Anastasiei, care avea pentru ea o simpatie deosebită. Anastasia îşi amintea că atunci când venea de la şcoală, bunicul o îmbrăţişa afectuos şi-i spunea: „Mă gândesc la tine toată ziua!” Şi stăteau şi vorbeau amândoi ore întregi.

Pavel a crescut într-o familie asemănătoare, doar că mama lui era singura femeie între cinci bărbaţi: tatăl său, bunicul şi trei fraţi. Atunci când stăteau toţi la masă, o singură temă acapara discuţia: diverse cazuri juridice pe care le aveau în pledoarie tatăl şi bunicul său. Astfel, copiii ascultau fiecare caz ca pe o poveste, dar în acelaşi timp aflau şi ceva ce nu se învaţă în şcolile de drept: cum poate fi cineva avocat de succes. Mama lui Pavel nu lipsea niciodată de la discuţie. Dobândise şi ea o experienţă practică, care-i dădea posibilitatea să înţeleagă discuţia şi să se minuneze atât de bărbatul ei, încât deseori i se lumina faţa când el îşi expunea câte o părere interesantă.

Nu erau multe posibilităţile ca cineva să se abată de la domeniul juridic, în această familie. Cum nu era nici o îndoială că toţi copiii vor urma cariera tatălui şi a bunicului lor. Pavel o admira mult pe mama lui şi aştepta ca şi soţia lui să aibă aceeaşi dăruire şi supunere faţă de el, aşa cum mama lui avea faţă de tatăl lui. De asemenea, Pavel se aştepta ca viaţa lui cu Anastasia să fie caracterizată de aceeaşi armonie pe care o trăise în familia părintească.

Pavel a telefonat din nou la poliţie, dar nu aflaseră nimic despre Anastasia. Se ruga la Dumnezeu ca ea să nu fi plecat la părinţii ei, în Yanina. Era prima oară când soţia lui îndrăznise să se îndepărteze atât de mult timp de casă fără să-i spună unde pleacă, şi de aceea Pavel a început să se îngrijoreze. Şi-a închipuit toate tragediile posibile.

Se gândea cum le-ar spune copiilor că mama lor a murit într-un accident provocat de faptul că el a gonit-o de acasă. Se simţea ca un copil părăsit de mama lui. După puţin timp, Pavel a început să se gândească dacă nu cumva Anastasia se vedea cu un alt bărbat şi acum hotărâse să se mute la el. Erau o suspiciune şi o teamă care-l chinuiau des. începu să-şi amintească de puţinele dăţi când Anastasia lipsise de acasă, în care nu-i spusese unde a fost. Sângele îi năvăli în obraji. Incerca să-l identifice pe cel care i-a „furat” soţia şi începu să se compare pe sine cu oricine-i venea în minte. De fiecare dată însă când făcea asemenea comparaţii, se vedea pe sine mai mic decât ceilalţi. Astfel, invidia şi furia i se întorceau împotrivă de fiecare dată. La două noaptea a auzit maşina apropiindu-se. De cum a văzut-o pe Anastasia ieşind din maşină, s-a liniştit, dar s-a si înfuriat în acelaşi timp. Insă când a văzut-o plângând, furia lui s-a transformat în afecţiune. Anastasia simţea că are nevoie de căldura pe care o primea de la bunicul ei când, mică fiind, se întorcea de la şcoală. Astfel încât, atunci când l-a văzut pe bărbatul ei, s-a aruncat în braţele lui şi au rămas astfel îmbrăţişaţi destul de mult timp.

Când s-a oprit din plâns, Anastasia i-a zis:

- Pavel, nu-i bine cum trăim. Neîncetat ne acuzăm unul pe altul de orice se întâmplă în casă.

- Ştiu că ai pe altul şi nu-mi spui, i-a răspuns Pavel. De aceea tot încerci să pleci de acasă.

Tonul lui semăna cu tonul unui copil mic care şi-a pierdut cel mai bun prieten.

- Nu, Pavel, nu am pe nimeni altcineva. Ci vreau să ies câteodată pentru că nu mai suport casa asta. In loc să fie un loc plin de bucurie, o simt ca pe o puşcărie.

- Adică vrei să divorţăm?

- Deja suntem despărţiţi. Poate singura diferenţă între noi şi cei care au dat divorţ este că ei au mai multă hotărâre şi îndrăzneală decât noi. Nu ştiu dacă ei suferă mai mult decât noi, dar cel puţin au făcut şi altceva cu ei înşişi decât să se bată neîncetat.

Pavel nu era în stare să găsească o soluţie.

- Vrei să lucrezi în altă parte, să nu mă mai ajuţi la birou?

- Pavel, nu biroul este singura problemă.

- Dar care este atunci problema?

- Problema este că suntem însinguraţi nu doar de ceilalţi oameni, ci noi între noi. Nu facem nimic altceva împreună decât să muncim şi să ne uităm la televizor.

- Şi cine e de vină? Tu spui că eşti neîncetat obosită şi acum te mai întorci şi la două noaptea.

Pavel a început să se enerveze, iar Anastasia a început să plângă, zicând:

- De zece ani am încercat să-ţi fac pe plac. Am crezut că în felul acesta vom fi mai fericiţi. Nu mai pot suporta. Mi-e teamă să fac cel mai mic pas fără să fii alături de mine şi fără aprobarea ta. In loc să mă simt femeie, mă simt ca un copil invalid.

Pavel încerca să acuze atmosfera feministă pe care o simţea, dar Anastasia continua să-şi exprime nemulţumirea.

- Trăim în inima oraşului, dar mă simt ca şi cum am fi pe o insulă. Nu doar că nu vorbim între noi, dar nu vorbim cu nimeni altcineva. Ne sufocăm, înţelegi? Şi nu numai noi, dar şi copiii.

Până să termine Anastasia, bărbatul ei căzuse deja într-o stare de letargie. Ştia mai demult că căsătoria lor nu merge bine, dar nu se aştepta să audă de la soţia lui atâta dezamăgire.

- Adică eu sunt de vină pentru toate ? întrebă Pavel, pe un ton defensiv.

- Atunci când am plecat cu maşina, am plâns mult şi, la un moment dat, m-am oprit să mă tot căinez pe mine. Şi am înţeles brusc că toţi aceşti ani am aruncat vina pe tine pentru toate problemele noastre. Cred că suntem de vină amândoi, pentru că fiecare din noi caută ceva ce nu poate găsi în relaţia noastră. Şi trebuie să schimbăm lucrul ăsta. Nu putem continua aşa.

Pavel rămase fără glas. Inţelegea că toţi anii aceştia încercase să se convingă pe sine că nu există probleme în căsătoria lor. Acum, panicat, încerca să găsească o soluţie.

- Poate avem nevoie să ieşim din rutina aceasta. Poate ne lipsesc ai noştri, părinţii.

- Nu, a răspuns Anastasia. Este nevoie de ceva mai mult.

Pavel nu mai voia să asculte.

- Ştiu ce vrei să spui. E nevoie să schimbăm felul în care trăim. E nevoie să facem ceva nou.

Anastasia îşi ţinu răsuflarea, aşteptând următoarea propunere a bărbatului ei.

- Ce vrei să spui? Ce să facem?

- Să mergem să trăim aproape de ai noştri. Dacă îi aveam pe fraţi aproape, cred că n-aş fi fost atât de autoritar, iar tu ai fi putut avea mai mult ajutor în casă şi cu copiii.

Anastasia avea rezervele ei. Dar era atât de deznădăjduită, încât consimţi, spunând că ar fi fericită cu orice l-ar face pe Pavel fericit.

După trei zile, Pavel a concluzionat că nu se pot muta alături de părinţi, din motive profesionale şi financiare. Când a anunţat-o pe Anastasia, aceasta a început să plângă.

- Suntem înlănţuiţi, suntem întemniţaţi!

S-a gândit că ar trebui să plece, dar după aceea a înţeles că nu era capabilă să o scoată la capăt singură, fără Pavel.

După câteva zile, Anastasia a propus să meargă să vorbească cu un psiholog.

- Am citit că mulţi oameni găsesc ajutor discutând despre problemele lor cu altcineva.

Pavel era incapabil să vorbească cu un străin despre problemele lui familiale. Multe săptămâni a avut rezerve şi chiar împotriviri, dar în final a acceptat. Au găsit un psiholog, au mers şi au discutat cu el vreme de trei ore.

Viaţa lor s-a ameliorat pentru puţin timp, dar în mod esenţial nu a cunoscut nici o schimbare. Problemele lor, multele şi intensele păreri diferite despre lucruri importante sau neimportante, lipsa încrederii, greutatea de a se exprima şi de a-l auzi pe celălalt în dorinţele şi sentimentele lui, lipsa intereselor comune continuau ca şi până atunci. In ciuda faptului că vorbeau despre aceste probleme, nici unul din ei nu avea îndrăzneala să-şi rişte câtuşi de puţin independenţa şi nu avea curajul să-şi accepte frica şi vina care îi subminau preţuirea de sine.

De asemenea, Pavel şi Anastasia nu puteau să dezvolte interese personale de care să se bucure împreună. Cu toate că rămâneau mereu împreună, relaţia lor continua să fie superficială. Poate cel mai trist era că toată viaţa lor au încercat să pară uniţi şi fericiţi în faţa lumii, refuzând în felul acesta orice ocazie de ajutor.

Zece ani mai târziu, tot într-o seară de toamnă, Anastasia a murit de cancer, căutând o apropiere şi o unire cu Pavel, pe care nu a găsit-o niciodată.

CĂSNICIA: DIFICULTĂŢI ŞI SOLUŢII, EDITURA SOPHIA
PR. FILOTHEU FAROS, PR. STAVROS KOFINAS

Cumpara cartea "CĂSNICIA: DIFICULTĂŢI ŞI SOLUŢII"

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: