In primăvara anului 1964, când l-am vizitat pentru prima dată pe Stareţul meu, era încă singur. Cu toate acestea, liturghisea în fiecare noapte cu ajutorul părinţilor Arsenie şi Iosif. Prin aceasta el îndeplinea cu credinţă porunca Stareţului său: „Părinte Haralambie, să tai grija!” Iar prin respectarea acestui program isihast, Părintele Haralambie
a ajuns la stări duhovniceşti înalte, pe care le întâlnim numai în vieţile marilor sfinţi.
Flacăra rugăciunii neîncetate şi a iubirii dumnezeieşti ardea ca acel cuptor al haldeilor de odinioară, dar nu-i mistuia inima. Neuitate au rămas şi acele obositoare privegheri de toată noaptea, precum şi acele liturghii în care, cu ochii cei nevăzuţi ai sufletului său, vedea Dumnezeieştile Taine şi pe Cel Care era şi Jertfitor, şi Jertfa, adică pe Domnul. Fiind în extaz, din pricina celor pe care le vedea, mâinile îi înţepeneau şi întrerupea ectenia, iar ochii necontenit vărsau lacrimi. Şi astfel Sfânta Liturghie se prelungea mult. Când spunea „Cu frică de Dumnezeu...”, această frică o trăia el însuşi, simţindu-şi nevrednicia înaintea prezenţei vii a Cuvântului întrupat Care, prin mâinile lui, Se dăruia ca hrană şi băutură de taină celor de faţă.
Părintele Iosif, văzând această stare duhovnicească rară, l-a sfătuit în repetate rânduri să facă ceea ce făcuseră mulţi din sfinţii părinţi, adică să renunţe la liturghia zilnică şi să se dăruiască cu totul nevoinţei.
„Mărturisesc, spunea pururea pomenitul, că şi mie mi-a trecut de multe ori acest gând prin minte, dar îl alungam spunând: «De vreme ce stareţul meu nu mi-a spus aceasta înainte de a muri, mă tem să merg mai departe fără binecuvântarea lui.»”
Dar oare nevoinţa pe care o facea era mai prejos? Aşa cum îmi mărturisea nemincinoasa lui gură, de multe ori, din pricina flăcării puternice a rugăciunii neîncetate, nu închidea ochii două şi chiar trei zile. După aceea, cu numai patru-cinci ore de somn îşi odihnea trupul, plătind astfel „tributul” cerut de acesta. Cât despre mâncare, Părintele Haralambie se hrănea cu legume cultivate de el. Vara planta câteva roşii din care mânca în fiecare zi, în zilele de post fără untdelemn, numai cu puţină pâine, iar în celelalte zile adăuga puţin untdelemn şi astfel îşi întărea trupul său vlăguit. Cu toate că trecuse de cincizeci de ani, facea o mie de metanii, atâtea câte îi dăduse binecuvântare stareţul lui, apoi se ostenea cu privegherea şi cu starea în picioare de toată noaptea.
In această perioadă, a trăit multe experienţe dumnezeieşti. Datorită stăruinţei sale în lucrarea minţii, se desfăta de darul rugăciunii curate şi nerăspândite. De multe
ori mintea îi cobora în inimă şi deveneau una. Desigur, acest lucru nu este străin pentru cei care se nevoiesc cu Rugăciunea lui Iisus, dar ca să înţelegem şi noi, cei neexperimentaţi, aceasta, fericitul Stareţ ne spunea:
„Aşa cum un magnet puternic nu se dezlipeşte uşor de un fier, deşi tragi cu toată puterea de el, tot astfel şi mintea, care află în inimă împărăţia lui Hristos, este atrasă, se îndulceşte şi se lipeşte atât de mult de ea, încât, dacă se întâmplă să te strige cineva sau să bată la uşă, auzi, dar nu poţi să te dezlipeşti uşor chiar dacă ai vrea. Iar această unire durează atât cât vrea Dumnezeu.
Uneori mintea se restrânge, alteori se lărgeşte.
Atunci când mintea se restrânge, revine la starea ei firească. însă aşa cum un burete îl scufunzi într-un vas cu mir, iar apoi deşi îl storci, păstrează în el acea aromă, tot
astfel şi mintea păstrează în ea dumnezeiasca mireasmă. Se poate ca ziua să lucrezi lucru de mână, la grădină sau în altă parte, însă mintea, aşa cum este îmbibată de dulceaţa mirului dumnezeiesc, chiar şi fără să vrea, se roagă neîncetat şi adeseori din ochi curg lacrimi foarte dulci, chiar şi numai din amintirea Domnului Hristos sau a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Altă dată, după rugăciunea curată, mintea se lărgeşte şi se lăţeşte. Atunci ea nu se mai conduce pe sine, ci este purtată de Sfântul Duh. Când omul trăieşte o astfel de stare, atunci îşi spune în sinea sa: «Aşadar, la aceasta se referea Sfântul Apostol Pavel când spunea: „Fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu”».”
Atunci când Stareţul spunea acestea, lăsa să se înţeleagă că duhul lui era răpit în vedenii şi descoperiri.
Odată, un frate a îndrăznit să-l întrebe:
- Gheronda, nu cumva L-aţi văzut pe Hristos în rugăciune?
- Fiul meu, cel care nu vede în rugăciune cu ochii sufletului pe Hristos, acela nu a învăţat să se roage.
- Da, aceasta o înţeleg. Dar vreau să vă întreb dacă aţi văzut vreodată şi cu ochii trupului pe Domnul.
- Ah, dacă ai şti ce înseamnă să-L vezi pe Hristos cu ochii! De îndată ce îl vezi, te umpli de o negrăită bucurie, dar te cuprinde şi o frică de nestăpânit, încât îndată ţi se
înmoaie picioarele şi cazi înaintea Lui cu faţa la pământ, rămânând astfel în extaz şi suspinând neîncetat. Ce poţi să faci când ştii că te afli în prezenţa lui Dumnezeu? Numai te minunezi, te umileşti şi plângi necontenit.
Din cele de mai sus, în mod indirect, dar foarte limpede se descoperă o altă mare experienţă duhovnicească pe care a trăit-o Stareţul. Iar aceasta se poate vedea în urma
unei alte întrebări puse cu „vicleşug” de acelaşi frate.
- Da, gheronda, dar citim şi auzim că mulţi au fost înşelaţi cu năluciri diavoleşti, crezând că-L văd pe Hristos.
- Am cunoscut destui înşelaţi de acest fel. Şi cel mai rău este că nu poţi să-i scoţi din înşelare.
- Dar cum putem să ştim că într-adevăr este înşelare?
- Aceasta o poate înţelege şi un începător. Mai întâi din înfăţişarea lor, căci faţa le este sălbatică, iar înăuntru sunt plini de confuzie şi tulburare. Atât de mult se împietresc,
încât ani de zile nu ştiu ce>sunt lacrimile. Oare aşa îl iubesc ei pe Hristos? Aşa se comportă cei care văd chiar şi pentru puţin chipul Lui cel prea dulce? Fiule, îţi mărturisesc că nu o zi sau două, ci trei luni nu am putut să-mi opresc lacrimile. Iubirea Lui cea preadulce te mistuie cu totul. Oricât ai vrea, nu te poţi stăpâni. După cele trei luni, lacrimile s-au împuţinat, dar amintirea acelei experienţe nu s-a şters.
Alteori vedea cu ochii sufletului persoane necunoscute lui în anumite împrejurări din viaţa lor. Mai târziu, când îl vizitau, Stareţul le descoperea cu lux de amănunte acele evenimente din viaţa lor.
Fragment din cartea "Staretul Haralambie - Dascalul rugaciunii mintii", Editura Evanghelismos
Cumpara cartea "Staretul Haralambie - Dascalul rugaciunii mintii"
-
Predica la Duminica a treia dupa Rusalii - Despre grijile vietii
Publicat in : Duminica a 3-a dupa Rusalii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.